INVITATUL PORTO-FRANCO

Permafrost
(fragment din romanul cu acelaşi nume)

Toată lumea s-a ales cu cîte ceva de pe urma revoluţiei. Valer Negrea – Negrescu, inginer constructor, detaşat de cîteva luni la mina din Suruleşti, departe nu doar de Bucureşti dar şi de orice oraş sau măcar orăşel şi de aceea părînd că se află în altă lume, Valer Negrea – Negrescu s-a ales cu un bolovan cît un cap de copil, al naibii de greu. Atît de greu încît atunci cînd l-a scos din seiful directorului a trebuit să-l ia cu amîndouă mîinile. Seiful fusese spart de cei care intraseră primii în clădirea jalnică, coşcovită de ploi a Administraţiei minei. În afară de restaurantul LETEA, era cea mai arătoasă construcţie din aşezare şi asta numai pentru că avea etaj. De fapt, restaurantul era un fel de bufet sătesc mai măricel, dacă voiai să găseşti pe cineva fără să cauţi prea mult, te duceai acolo, îl găseai fie jos, unde podelele scîrţîiau şi miroseau a petrosin, fie la etaj unde puteai tăia cu cuţitul fumul de ţigară. De fapt, clădirea Administraţiei şi restaurantul care-şi luase numele după rîul care înconjura Suruleştii, Letea, erau cele două obiective care au fost luate cu asalt de grupul gălăgios de revoluţionari.
Sfîrşitul lui decembrie fusese neobişnuit de călduros, cea mai mare parte a bărbaţilor ieşiţi în stradă erau doar în cămaşă iar din această pricină, arătau deosebit de romantic. Străbătuseră strada principală între restaurant şi clădirea Administraţiei de cîteva ori, fluturînd steaguri tricolore fără stemă ori cu stema decupată. Nu era sigur că văzuseră aşa ceva la televizor pentru că la Suruleşti televizorul nu funcţiona. Fie din lipsă de semnal fie din cauza penelor de curent care distrugeau cam treizeci la sută din aparatele electrice supuse şocului de revenire a energiei. Lumea se învăţase repede cu toate neajunsurile, ţinea aparatele închise. La Suruleşti nu exista nici un atelier de reparat televizoare iar singurul om care se pricepea să remedieze un circuit electric era chiar el, Valer Negrea – Negrescu, unicul inginer din localitate. Reparase fierul de călcat şi chiar televizorul gazdei sale, şoferul Luntraşu, cel care îl adusese cu camionul , traversînd Letea prin vad, cu apa ajunsă pînă la baia de ulei a motorului, calm, fumînd cu gesturi largi, scoţînd rotocoale pe gură cu un pufnet care părea un mormăit de satisfac?ie. Reparase televizorul şi Luntraşu îl recompensase cu două cutii de şuncă presată, chinezeşti, - Ajutorul de iarnă – spusese rîzînd. Se părea că va avea un festin la masa de Crăciun. Nu era singurul care se gîndea la sărbătoarea de Crăciun atunci cînd totul a fost dat peste cap. Brusc televizoarele au început să funcţioneze şi toată lumea care se uita la ele a văzut ce se întâmpla în Studioul 5.
Semăna cu filmele ruseşti despre Revoluţia din Octombrie pe care le văzuse în copilărie. Nu apucase să-l vadă pe poetul care aducea cu Maiakovski anunţînd că Dumnezeu şi-a întors faţa către români dar în toată agitaţia reuşise să-l zărească pe cel care îl dusese la întîlnirea cu personajul important care locuia într-o vilă de protocol din Primăverii. În urma acestei întrevederi se trezise trimis la dracu-n praznic, adică la Suruleşti, unde nu avea nimic de făcut dar de unde nu putea să plece, să se întoarcă la Bucureşti. Fusese trimis să închidă gura minei, toate căile de acces, dar pe nimeni nu interesa lucrul ăsta. Oricum, nimeni nu era nebun să intre nesilit în subteran. Mina era un loc ameninţător. Nu era şi un loc înspăimîntător deoarece de multă vreme nu mai intrase cineva în galerii. Cîndva, în urmă cu treizeci de ani , poate ceva mai mult, de acolo se extrăgeau în fiecare zi tone de piatră sfărîmată, de bolovani colţuroşi, rezultatul a zeci de explozii controlate, ca la orice mină de acest fel, apoi totul a încetat brusc. În schimb, viaţa la Suruleşti s-a stins încetinel. S-a ajuns aşa la un nivel greu de sesizat la centru atunci cînd din localitate au fost retrase pe rînd şi comandamentul miliţiei şi cel al Securităţii, cînd n-a mai fost nevoie de un comitet orăşenesc de Partid, pentru că Suruleştii nu mai erau un oraş, cînd Secţia Financiară şi Poşta au dispărut într-o noapte. Practic, Suruleşti mai exista doar pe hartă, hărţile locale şi cele militare, nicidecum pe cele generale sau didactice unde n-a fost trecut niciodată. Faptul că nimeni nu intervenise la Direcţia de Drumuri şi Poduri să refacă trecerea peste Letea, ruptă la inundaţiile din 1970 arăta limpede că pe nimeni nu mai interesa acel loc. Doar apariţia inginerului la sfîrşitul verii lui 1989 a mai fost un semn că totuşi, în hîrtiile şefilor, Suruleşti încă mai exista, nu fusese şters cu totul din controale.
Mai era un semn – de două ori pe lună şoferul Luntraşu trecea Letea dus şi întors şi aducea la biroul directorului, unde moţăia toată ziua o secretară dotată cu o maşină de scris ţinută sub lacăt, banii de salarii. Cînd pleca dela birou, tovarăşa Cheşi punea lacătul pe maşina de scris, să nu fie folosită în lipsa ei., Aşa se împiedicau acţiunile duşmănoase. În acelaşi scop se punea lacătul şi la telefon negru, de ebonită, aşa încît puteai să fii chemat dar nu puteai chema pe nimeni. În acel birou, Luntraşu aducea banii pentru plata tuturor angajaţilor minei din Suruleşti dar şi a celorlalţi salariaţi din aşezare. Banii erau puşi în plicuri de diferite culori, în funcţie de originea lor – galbenă de la Centrala Minelor, verde de la Cooperaţie, albă de la Administraţia judeţului, doar banii lui Valer Negre – Negrescu nu erau puşi într-un plic. Inginerul îi primea direct acasă, de la gazda lui, seara, în timp ce Luntraşu se uita la Telejurnal. Nu se obosea să urce pînă în vîrful dealului unde se afla baraca de şantier şi unde inginerul citea tot felul de cărţi la lumina unui bec spînzurat deasupra mesei. Inginerul nu avea nimic de făcut şi chiar dacă ar fi avut, nu conta. Era singur pe şantier, nu erau nici oameni, nici materiale şi nimănui nu-i păsa de închiderea unei mine părăsite de trei – patru decenii. Teoretic ar fi trebuit ca măcar să ridice un zid de protecţie, să împiedice intrarea în subteran. Asta ar fi însemnat cev a – să separe lumea din adînc de lumea de la suprafaţă, asta ar fi însemnat ca oamenii să-şi dea seama că sunt două lumi diferite, de sub pămînt şi de pe pămînt. Cîtă vreme el nu ridica zidul , era o singură lume, în continuitate şi niciodată nu puteai şti unde te afli. Considera că nu e nimic rău în asta.
Seara, Luntraşu se uita cu toată atenţia la Telejurnal, nu scotea o vorbă, doar ofta – icnea din cînd în cînd, mai ales cînd crainicul, un bărbat arătos şi serios, Popescu pe numele său, începea să citească un pomelnic de cifre aiuritoare, reprezentînd rezultatele campaniei agricole. Cînd se termina Telejurnalul, Luntraşu îi număra banii pe colţul mesei – ăştia-s toţi, ia-i singur – spunea, - sunt banii tăi, te plăteşte statul să nu faci nimic! Dacă ai face, nu şi-ar da un sfanţ!- mai spunea , exact cînd punea pe masă o sticlă de Ceres, o băutură gălbuie cu gust vag de whisky. – Hai să bem, dom inginer, pentru că am luat-o din banii tăi, cum s-ar zice, faci cinste!
Făcea cinste de două ori pe lună, inginerului i se venea rău peste noapte, uneori voma. Luntraşu nu avea nimic. În luna decembrie 1989 au băut doar o singură dată. Avansul cuvenit, care se plătea în ziua de 22 a fiecărei luni, n-a mai fost adus de şofer pentru că la Suruleşti a avut loc revoluţia.
Agitaţia a început la ora 11, dimineaţa, iar pînă seara, cam cînd s-a lăsat întunericul, totul se terminase, altfel spus devastarea sediului Administraţiei minei se încheiase iar ambele săli ale restaurantului Letea gemeau de lume. Responsabilul localulului adusese două televizoare, cîte unul în fiecare sală, clienţii erau foarte mulţumiţi, mai ales că berea era dată gratis. Băuturile tari, nu, dar berea era din partea Frontului. Frontul se constituise chiar acolo, în sala de jos a restaurantului, pentru că acolo se afla toată lumea care conta. Inginerul Valer Negrea – Negrescu a fost ales în Consiliu. Totul s-a petrecut fulgerător, Luntraşu care în loc să se ducă după bani a rămas pe loc, la revoluţie, parcă ar fi ştiut el ceva, s-a ridicat şi a zis – îl propun pe domnul inginer! Să se ocupe de partea tehnică! – Apoi s-a aşezat încet, în vreme ce toţi cei lalţi au ridicat mîna sau au aprobat cu glas tare – E bun inginerul, e de-al nostru! S-a uitat mirat – întrebător spre şofer. Luntraşu, negru, uscat, cu umerii ascuţiţi, împungînd haina, i-a făcut cu ochiul apoi brusc a devenit serios şi interesat de cum merg lucrurile mai departe.
De fapt, nu era nimic de făcut. În Suruleşti nu fusese pînă atunci nici un fel de autoritate reală şi nici nu avea cum să fie nici în viitor. Tot ce avea cît de cît valoare la sediul Administraţiei minei fusese luat de grupul de demonstranţi – draperii, scaune,vreo trei fişete de metal, un reşou, multe bibliorafturi din care hîrtiile fuseseră aruncate pe geam, un covor de iută, ceşti de cafea şi două fierbătoare – Ei beau cafea iar noi doar nechezol – un strigăt care a întărîtat şi mai mult grupul iar drept urmare cîţiva inşi au reuşit să spargă seiful din camera alăturată biroului directorului. Au fost foarte dezamăgiţi cînd înăuntru au găsit doar un bolovan întunecat la culoare, destul de colţuros, un bolovan care nu făcae nici doi bani. Un pietroi, la ce să te aştepţi de la un pietroi – E cenuşiu, cum a fost şi viaţa noastră în vremea tovărăşeilor –a filosofat cineva, dar nimeni nu l-a luat în seamă şi au trecut în sala de şedinţe în care au găsit scaune căptuşite cu pluş. Interesant, mult mai interesant.
Pietroiul a rămas neatins în cutia de metal, dublată cu plăci de plumb, ca să fie greu de cărat, probabil, şi-a zis şi inginerul Valer Negrea – Negrescu cînd a ajuns la el, pe urmele demonstranţilor. Nu mai fusese niciodată în clădirea aceea. Nici nu existase vreun motiv să ajungă. El nu avea nici o treabă cu funcţionarea sau nefuncţionarea minei. Fusese trimis acolo, pe neaşteptate , cu o misiune precisă şi clară – Domnule,tovarăşe inginer, te duci acolo şi ridici la gura minei şi la toate căile de acces secundare în subteran un zid îndeajuns de solid încît sî interzică accesul oricărei persoane în subteran. E o măsură umanitară, înţelegi u-ma-ni-ta-ră ! – repetase şeful cadrelor, tovarăşul Roibu. Asta a fost prima sa nedumerire în legătură cu detaşarea la Suruleşti. – Ce are Roibu cu sarcinile de serviciu? Nici măcar inginer, nici măcar tehnician ori maistru nu e şi uite că-i dă lui sarcini de servici, profesionale!
- Te duci şi te apuci de lucru, imediat. Înţelegi, în 24 de ore te prezinţi la Suruleşti şi te apuci de treabă. Hîrtiile le trimitem noi după aceea.
După cîteva secunde grele de pauză, Roibu a adăugat – Cu poşta specială! Chiar aşa o să le trimitem, cu poşta specială! Ca să înţelegi, tovarăşe inginer, că nu e de joacă!
Înţelesese că nu e o glumă detaşarea asta dar nu pricepuse dacă e vorba de astuparea galeriilor ori de trimiterea sa la capătul lumii, cît mai departe de Bucureşti.
Ca şi cum i-ar fi ghicit nedumerirea, Roibu a adăugat cu o voce joasă, abia auzită – E o misiune umanitară tovule, sută la sută umanitară!
S-a gîndit atunci, în biroul şefului de cadre, cu uşă capitonată şi complet fără ferestre, era o măsură de siguranţă să nu intre cineva pe geam şi să umble la dosare, s-a gîndit că îl trimiteau la capătul lumii să salveze viaşa copiilor care s-ar fi putut rătăci prin galerii jucîndu-se de-a v-aţi ascunsa ori viaţa beţivilor din Suruleştiul ăla care, tot umblînd pe mai multe cărări, s-ar fi putut pierde. Dar tovarăşul Roibu, pespicace ca întotdeauna l¬a adus la realitate – Te trimitem acolo ca să nu te dăm afară, cum au de gînd unii tovarăşi! - şi a ridicat arătătorul mâinii drepte cître lampa din tavan.
Acolo sus nu mai era nimeni decît acoperişul şi, poate, nişte porumbei. Vara era pe ducă şi porumbeii se înfoiau pe creasta de tablă a clădirii. –Aha – a făcut el,şi cu o oarecare maliţie a adăugat - trebuie să vă mulţumesc pentru asta?
Roibu l-a privit nedumerit, - de ce să-mi mulţumeşti mie? Mulţumeşte cui trebuie, că ai neamuri la Ierusalim, că altfel nu ştiu ce se alegea de tine! Măi tovarăşe, ai grijă, chiar dacă ai proptele sus, pînă te sprijină ele, te mănîncă ştii tu cine. Se pare că ai gura cam slobodă. Dar nu mai comentez. Te duci la Suruleşti şi cu asta , basta!
Se afla chiar acolo, unde îl trimseseră, iar revoluţia îl pricopsise cu un bolovan greu, greu de tot, pe care era lipită o etichetă – Pehblendă . Orizontul 5. Habar nu avea ce înseamnă cuvîntul acela atît de dificil de pronunţat şi de ţinut minte.

Eugen Uricaru