INTERVIUL PORTO-FRANCO

Mihaela Albu în dialog cu Dan Anghelescu

Dan Anghelescu, poet, eseist şi istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, este absolvent al Conservatorului de Muzică „G. Enescu” din laşi şi doctor în filologie. El este totodată director (fondator) al revistei internaţionale Carmina Balcanica şi redactor al revistei Lumină lină din New York. A publicat: volume de poezie: Cerul în apă, 1970, Lumea ca adiere, 1980, Maşinării de traversare a sufletului toamna, 1983, Poeme, Eminescu, 1989, Pietrificarea memorie, 1998, Şi atunci ar fi trebuit să vorbesc, 2009, A ce moment j’aurais dû parler, 2011, Ireal de netemperat, 2012, Excomunicările maşinului de scris, 2014; volume de istorie literară: Revistele literare ale exilului românesc: Luceafărul, Paris (1948-1949) – o restituire, 2009 (în colaborare); Les revue littéraires de l’exil roumain Luceafărul, Paris (1948-1949) – une restitution, 2013, (în colaborare); Presa românească de peste hotare, 2009 (în colaborare); Mircea Popescu – un cărturar, un ziarist, o conştiinţă, 2014 (în colaborare).
Mihaela Albu: Dragă Dan Anghelescu, eşti un poet cu mai multe volume publicate, apreciat în special de cunoscători, dar eşti în acelaşi timp un cititor împătimit al literaturii româneşti şi universale, cunoşti şi apreciezi, ca specialist, Muzica (cu majusculă), ai citit multă filosofie, istorie, eşti, într-un cuvânt, un cercetător pasionat al fenomenului cultural. Te întreb pentru început: Cum ai devenit scriitor? Cine te-a îndrumat pe drumul scrisului şi de ce ţi-ai început studiile universitare cu muzica?
Dan Anghelescu: Cum am devenit scriitor? Asta chiar e o întrebare dificilă! Un simplu şi lapidar răspuns nu ştiu cum ar fi posibil. Scriitor nu devii, ci te naşti. Şi ai dezavantajul că vei fi ultimul care o află. O spun cu toată smerenia şi umilinţa. În general, un scriitor este considerat un om aparte, superior, situat undeva într-o altă dimensiune decât aceea a obişnuitelor existenţe. Aşa se vede cu o privire de la distanţă. Dar ce înseamnă asta în realitate este cu totul altceva. Scrisul te duce într- un spaţiu al nimănui, al singurătăţii pe care o duci cu tine la fel cum îţi porţi propria umbră.
M.A.: Înţeleg că cel care scrie are parte de un statut aparte, că scrisul e o mare fericire... ?

D.A.: Despre fericire nici n-ar trebui să vorbim. Îşi reamintesc: un poet autentic spunea la un moment dat: „Noi, Dimitrie Stelaru, nu am cunoscut fericirea!” şi la fel se poate vorbi despre toţi cei care au purtat un asemenea nume, de la Ovidiu, Dante, Villon, Hölderlin, Baudelaire, Apollinaire, Trakl, la Eminescu, Bacovia, Paul Celan, Horia Stamatu ori Ştefan Baciu. Scrisul induce o veşnică incertitudine. Cu fiecare pagină albă te regăseşti mereu faţă-n faţă cu acelaşi sfâşietor horror vacui.
M.A.: Ţi-ai dorit să devii scriitor? Dacă da, când a încolţit această dorinţă?
D.A.: Ideea de a deveni scriitor nu m-a vizitat absolut niciodată. Este unul dintre cuvintele fabricate în recipientele civilizaţiei de consum, având menirea să arunce în derizoriu tot ceea ce se află dincolo de percepţiile simţului comun; acolo unde totul se vinde sau se cumpără, unde ceea ce nu se poate măsura sau cântări (deci se refuză derizoriului substanţialităţii) pozitivismul a decretat că nu există. (Tot de acolo s-a pus în circulaţie expresia – degradantă – consumatori de cultură?!) Refuz să-i gândesc pe Eminescu, Caragiale, Creangă, Barbu, Hölderlin, Goethe, Nietzsche ca scriitori. Aşa ceva se potrivea pentru un Neculuţă ori A.Toma...
M.A: Care a fost totuşi traiectoria, drumul pe care l-ai urmat pentru a deveni scriitor, având în vedere faptul că ai absolvit Conservatorul din Iaşi, dar şi că ai un doctorat în filologie?
D.A.: Despre drumul scrisului? A început foarte devreme, într-un moment în care nu realizam că este un drum. Ştiu doar că într-o zi am rugat-o pe foarte tânăra şi frumoasa mea mamă să scrie pentru mine (încă nu învăţasem literele) ceva ce voiam să fie scris: primele mele versuri. Aveam senzaţia că poezia este ceva normal în realitatea pe care puteam eu să o percep. Născut pe malul Dunării, într-un oraş cu totul aparte, Brăila, împrejurările au făcut ca după doi ani să mă aflu undeva, în nordul Moldovei, în zona rurală a unui târguşor, Bucecea, situat aproape de Ipoteştii lui Eminescu şi de ţinuturile de unde se iviseră Enescu şi Luchian.
M.A.: Ce amintiri ai despre acele locuri?
D.A.: Cele mai multe se leagă de iernile lungi. Acolo zăpezile veneau mai devreme. Satele, drumurile, pădurile, livezile şi toloaca intrau în alba şi lunga somnie a iernii. Oamenii, la venirea omăturilor, îşi puneau sumanele, şubele, cojoacele şi cuşmele din blană de oaie, încălţau pâslari uriaşi şi hălăduiau, după nevoi, pe săniile trase de cai al căror spate îl acopereau cu ţoluri groase din care ieşeau aburi. Erau frumoase săniile albastre ale nordului, unele cu profiluri graţios arcuite ca nişte gâturi de lebădă. Zilele erau scurte astfel că la ceasurile patru după nămiezi era întuneric. Cel mai adesea nopţile de iarnă erau întunecate şi crivăţul se auzea auind cumplit în hogeaguri. Dar nu lipseau nici nopţile înalte când luna uriaşă îşi ridica fantomele peste albul orbitor al omătului.
M.A: Îţi aminteşti cum era casa în care locuiai în Bucecea?
D.A.: Da, desigur. Locuiam în incinta unui (probabil) fost conac, clădire oarecum impozantă. În nopţile lungi când drumurile dispăruseră sub troiene, când crivăţul urla zgâlţâind ferestrele îngheţate, lectura devenea singurul mod suportabil de traversare a zilelor şi nopţilor. Poezia devenea atunci o realitate paralelă prin lecturile mamei. M.A.: Lectura ca un catharsis... Care sunt cele mai îndepărtate amintiri legate de carte, de lectură? Şi care sunt primele cărţi de care îţi aminteşti?
D.A.: Amintirile mele de atunci încep cu jarul din sobele de teracotă şi cu ai mei citindu-mi, pe rând, până răguşeau. Nu erau în casă cărţi pentru copii. şi cărţile, în general, erau puţine. Era timpul când aproape orice carte devenea o primejdie pentru posesorul ei. Aşa că seara îmi citeau din Eminescu. Era singura carte din care ai mei puteau să citească ceva pentru mine. Evident, lecturile erau mereu aceleaşi. Dar eu nu mă plictiseam niciodată şi, seară de seară, insistam să o luăm de la capăt. Cartea aceea am purtat-o cu mine de-a lungul tuturor peregrinarilor vieţii. O carte de format mic, cu coperţile elegante, având imprimată în chip de medalion, pe cartonul de un galben-luminos, figura poetului în timbru sec.
M.A: Învăţai poezii pe dinafară?
D.A.: Nu! Nimeni nu mă chinuia, cum se întâmplă azi cu copiii mici care trebuie să memoreze texte întregi ...Însă poemele s-au lipit de mine fără efort. Prima poezie pe care am spus-o pe-de-rost a fost La steaua. Cineva m-a întrebat: şi ce puteai tu să înţelegi din poezia asta ori din poemele lui Eminescu? Orice răspuns mi se părea hazardat... dar, interlocutorul insistând mi-am amintit de Gorgias: dacă ceva există, nu poate fi cunoscut; iar dacă poate fi cunoscut, cunoaşterea nu poate fi comunicată. Într-adevăr, cât din ceea ce devine o Înţelegere asupra unui Ceva poate fi comunicat? Un poem, un tablou, o simfonie până unde poate fi comunicată înţelegerea lor? Arta posedă, oricum, vaste tărâmuri de incomprehensibilul.
M.A: Înţeleg că pentru tine poezia eminesciană reprezintă însăşi esenţa Poeziei!
D.A: Aş răspunde categoric da, pentru că ea aduce la suprafaţă filoanele aurifere ale rostirii româneşti. Dar şi pentru că eu am început să văd Lumea cu ochii Eminescului şi am dorit instictiv să o rostesc cu vorbele lui.
M.A.: Şi aşa ai început să scrii ...
D.A.: Nu mă ataşam de ideea scrisului. Mă simţeam bine cu fantasmele mele. A venit însă şi clipa în care am înţeles că el trebuie lăsat în unicitatea lui. Şi, nu ştiu când şi de ce, mi-am dorit să scriu poezie. Atunci s-a ivit primul meu moment tragic. Am descoperit că eu nu pot exista în scris. În mine nu era decât el şi cuvintele lui. Aşa am ajuns la concluzia, morală, că neavând nimic al meu, trebuie să renunţ la scris. Am dat pe foc o ladă de manuscrise. La propriu! şi tot atunci m- am condamnat la...muzică! Fără să înţeleg prea bine de ce. Dar instinctul nu m-a înşelat. O revelaţie mi-a fost prilejuită prin întâlnirea cu universul liedurilor. Este genul în care Poezia imprimă muzicii o condiţie cu totul aparte. Şi am înţeles, probabil, că indiferent de gen (lied, operă, dar şi simfonie) muzica nu putea fi despărţită de acea esenţă a poeziei – cum va spune Heidegger – das Wesen der Dichtung.
M.A. Aşadar ... întoarcerea la Poezie! Mi-ai povestit odată că în studenţie ai frecventat un Cenaclu la care veneau Mihai Ursachi, Pruteanu şi alţi scriitori ...
D.A. Da .... dar asta a venit mai târziu, după o vreme. Era un cenaclu bun nu atât prin ceea ce se citea acolo, cât prin entuziasmul şi curiozitatea celor care îl frecventau, toţi inşi însetaţi de literatură, spirite scormonitoare Cea mai importantă era însă atmosfera. I-am cunoscut acolo pe Mihai Ursachi, pe regretatul George Pruteanu, pe Emil Nicolae, Gheorghe Lupu, Theodor Parapiru şi pe mulţi alţ?ii. Era şi un moment destul de fast, când, cu voie de la stăpânire (!) începea să se vorbească despre Mircea Eliade. Scrierile lui erau încă o raritate, dar cineva mi-a împrumutat, pentru două zile Le sacré et le profane. Revelaţia a fost uriaşă şi am copiat în cele două zile aproape tot volumul.
M.A.: La vremea aceea nu aveam cum să citim astfel de cărţi, nu aveam voie! Ai mai avut prilejul să citeşti cărţi care erau ... interzise?
D.A.: Da. Când eram încă elev la Liceul Laurian din Botoşani, un profesor avusese curajul (imens pentru timpul acela!) să-mi împrumute un fragment din lucrarea Originea tragediei a lui Fr. Nietzsche. Prin ea mi s-au deschis orizonturile către muzica lui Wagner şi către filosofie.
M.A.: În Iaşi ai întâlnit mulţi scriitori şi artişti, dar tot acolo ai debutat în presă. Poţi povesti câte ceva despre timpul acela, despre ei?
D.A.: Iaşul la vremea aceea era o superbă capitală culturală... Ca să mă refer numai la literatură, să ne amintim că din Iaşi porniseră pe drumul succeselor literare Sorescu, Mircea Ciobanu, Dan Laurenţiu, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru. Apariţia editurii Junimea, revistele Iaşul Literar, apoi Cronica şi Convorbiri Literare produseseră o veritabilă revigorare culturală. Am prins perioada în care s-a beneficiat de o incredibilă liberalizare (din păcate foarte scurtă, doar până în 1970-71).
M.A.: Când şi unde ai debutat? Cine ţi-a fost „naş literar”?
D. A.: Am debutat cu poezie în revista Iaşul Literar, „naş” fiindu-mi poetul Horia Zilieru. Profesorului G. Pascu – ale cărui fermecătoare şi savante prelegeri nu ai fi vrut să se termine niciodată – îi datorez debutul cu foiletonistica de concert în paginile revistei Cronica. Unui nepreţuit prieten, Val Gheorghiu, pictor şi eseist rafinat, redactor la aceeaşi publicaţie, îi datorez publicarea, ulterior, a eseurilor privind estetica fenomenului muzical. Editorial am debutat la Junimea cu volumul Cerul în apă.
M.A.: Aşadar, te-ai reîntors la poezie? Cum s-a produs această re-întâlnire?
D. A.: Încet, şi greu, şi cu mare smerenie şi ezitări. Cumva tot datorită muzicii. Participam la clasa de lied a unuia dintre cei mai fascinaţi profesori ai Conservatorului ieşean: neuitatul Tiberiu Popovici. şi eu, ca şi mulţi alţii care au trecut pe la clasa lui, îi datorăm foarte multe. O personalitate de vastă cultură muzicală.
M.A.: Şi iată că ai urmat calea poeziei prin intermediul, ca să spunem aşa, al muzicii. Ai publicat, în ani, mai multe volume de poezie. Cum au fost primite cărţile tale?
D. A.: Într-un timp când literatura în general nu mai are căutare şi când soarta poeziei pare ieşită cu totul din preocupările de suflet ale oamenilor nu am motive să mă plâng. M-am bucurat de aprecierile unor comentatori prestigioşi, dintre care îi amintesc pe Alex. Piru, chiar de două ori, Jean Poncet, Paul Dugneanu, M.N. Rusu, Marius Chelaru, Theodor Damian, Pasionaria Stoicescu, Adriana Iliescu, Mircea Doreanu şi încă mulţi alţii. E mult? ... E puţin...? Nu-mi dau seama.
M.A.: Cea mai recentă dintre cărţile tale de poezie are un titlu oarecum ciudat: Excomunicările Maşinului de scris! A trezit nedumeriri genul schimbat. Cum îl explici?
D.A.: O carte de poezie este, implicit, imaginea a ceea ce este (sau nu mai este?!...) Omul - cândva măsură a tuturor lucrurilor în lume. Dar perspectiva din care, să zicem, în modernitate, un Spengler întâmpina începuturile trecutului veac era destul de sumbră. „...O lume artificială – avertiza el – pătrunde şi otrăveşte lumea naturală”. Imensul irational ce avea sa urmeze producea o stranie aparitie: Masinul. Acesta (spune Jean Baudrillard) personifica contaminarea mecanicista a lumii, alterarea esenţei şi remodelarea umanului dupa chipul si asemanarea cu un Masin! În numele acestuia se va elabora un altfel de Poetica (Filippo Tommaso Marinetti). Invazia lumilor mecanice va exclude exprimarea a tot ce este omenesc, prea omenesc. „O bucata de fier trebuie sa fie mai pasionanta decât lacrimile unei femei”. Glasurile sintetice ale Maşinului vor tinde să spulbere intimitatea fiinţei sufocând-o sub mărfuri imunde şi sloganurile publicitare. (Berdiaev: „fiinţei i s-a preferat nefiinţa”.) Ideile acestea (şi altele asemenea) am intenţionat să le exprim în poemele din Excomunicările Maşinului de scris. M.A.: Pe lânga volumele de poezie, preocuparea pentru literatura exilului te-a condus spre publicarea unor studii importante în domeniu. Consideri totusi ca acestea, alaturi de cele ale câtorva alti cercetatori (putini, din nefericire!), vor putea schimba mentalitatea majoritatii criticilor literari în ceea ce priveste departajarea dintre literatura scrisa în tara si cea din exil?
D.A.: Literatura şi revuistica exilului constituie o întreagă (mare!) istorie, literară şi nu numai, devenită eveniment verbal. Şi totuşi, acest tezaur cultural – fenomen unic prin amploare şi intensiune, deşi ameninţat cu dispariţia – este menţinut într-o neverosimilă şi ineptă atitudine de ignorare. Lucrările apărute după 1989 lasă în urmă numeroase interogaţii fără de răspuns. O asemenea stare de lucruri devine deconcertantă când descoperim că literatura exilului este analizată, preţuită şi studiată – cu interes aplicat – pe alte meleaguri. Un exemplu: profesorul José Faraldo (Universitatea din Madrid) a publicat un amplu articol despre contribuţia culturală extrem de valoroasă – pentru Spania (!) – a poetului, filosofului şi eseistului George Uscătescu, iniţiatorul uneia dintre cele mai prestigioase publicaţii ale exilului, revista Destin.
M.A: Din nefericire, tot ceea ce spui este adevărat. Încercăm, totuşi, şi noi, alături de regretatul Nicolae Florescu, de Cornel Ungureanu, Gh. Glodeanu, Ştefan Ghilimescu, M. Muthu, Liliana Corobca şi încă alţi câţiva, să promovăm nume, opere literare, reviste care ne- au fost, timp de atâtea decenii, interzise. Şi atunci ... o ultimă întrebare: La ce lucrezi acum, ce carte de istorie şi critică literară dedicată exilului va urma?
D.A.: În ceea ce mă priveşte, alături de tine şi de toţi cei (puţini, cum spuneai) care încearcă să readucă în circuitul actualităţii literatura şi revuistica exilului, am, în fază de finalizare, o carte dedicată fenomenului cultural/ literar al exilului. O carte în care se vede cum eseurile, poezia, publicistica si proza unor V. Ierunca, Eliade, Horia Stamatu, Constantin Amariutei, Uscatescu, Alex. Busuioceanu, Stefan Baciu, Vintila Horia, Alex. Vona sau Wolf von Aichelburg au fost în masura sa înfrunte teroarea unui cataclism al istoriei. Cu mijloacele mele, încerc sa grabesc timpul sperând că astfel unii dintre marii seniori ai culturii române din afara României se vor întoarce mai repede acasă. Şi nu este vorba doar de o etică a neuitării. M.A.: Sunt pe deplin convinsă, cunoscându-ţi deja vastele cunoştinţe şi seriozitatea scrisului că astfel, cu această nouă carte, vei răspunde îndemnului rostit cândva de Monica Lovinescu– „ Să nu uităm, să nu uităm împreună!”