INTERVIURILE PORTO-FRANCO

Interviu cu Theodor Codreanu
"Cred in muzele majore ale culturii , nu în abţibilduri!"

* Oamenii iubesc mult focurile uriaşe de artificii. Dar eu am rămas la gândul că e mai folositor să te încălzeşti la focul din cuptorul lui Heraclit.
* În postmodernitate, adevărul e banalizat prin relativizare şi chiar eliminat dintre conceptele gândirii recente. Or, eu scriu pentru cei care n-au abandonat adevărul. De aceea, am cei mai buni prieteni cititori, dar şi cei mai înverşunaţi duşmani, pe care însă eu îi tratez întotdeauna ca adversari de dialog, chiar dacă refuză dialogul, izolându-se în pustiul propriului monolog.
* Vechea critică de direcţie nu mai funcţionează
***
Angela Baciu - Pentru că încă suntem la începutul acestui an vă urez din toată inima un an împlinit, sănătate şi multă inspiraţie.
- Mulţumesc de urări, mai ales pentru cele privind sănătatea, că de inspiraţie ţi-o mai poţi face şi singur.
A.B. - Pentru cei mai tineri, amintim că v-aţi fost născut la 1 aprilie 1945 în satul Sârbi, com. Banca, sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societăţii Scriitorilor "C. Negri" din Galaţi, membru al Academiei Internaţionale "M. Eminescu" din lndia cu sediul la Calcutta, membru al Centrului Academic Internaţional "M. Eminescu" din Chişinău, Republica Moldova, un reputat cercetător în literatura beletristică, istorie şi critică Iiterară, publicistică, istorie, filosofie. Este extrem de cunoscută activitatea dvs. în didactică şi cercetare metodico-literară. Ce nu ştie cititorul despre dvs. şi ar trebui să afle acum?
- Dacă mai continui cu înşiruirea, ajungem la Caragiale.(rade) Nu ştiu dacă au mare importanţă aceste "calităţi de membru", care pot impresiona tot mai puţin. Nu ştiu nici dacă mai există în zilele noastre cititori. În orice caz, ei sunt din ce în ce mai puţini, chiar mai puţini decât numărul insignifiant în care se tipăresc astăzi cărţile. Altminteri, scriitorii nu se mai pot mângâia decât cu iluzia elitismului, anume că operele lor se adresează celor puţini, "iniţiaţilor". Aşa pot suporta mai uşor eşecul postmodernităţii care a crezut că viitorul este al artei populare, al celei de consum, al kitsch-ului şi al altor nimicuri. O fi, nu zic, dacă ne luăm după mass-media şi, mai ales, după inepţiile care se vehiculează pe internet. Toate astea însă nu mă interesează. Cred că e ceea ce ar mai trebui să ştie eventualii mei cititori. Eu, unul, continuu să cred în mizele majore ale culturii, nu în abţibilduri.
A.B. - Acum cativa ani, scriati: "În structura mea interioară, sunt un prozator care a ajuns de timpuriu la înţelepciunea zădărniciei verbiajului romanesc, transbordându-mi vocaţia în alte forme de naraţiune. Camil Petrescu avea teoria vârsteior creatoare: adoiescenţa pentru poezie, tinereţea pentru teatru, maturitatea pentru roman şi senectutea pentru filozofie. Eu am început atipic - ca romancier şi autor de aforisme, formă de filosofare vie şi concentrată, continuând cu eseul critic şi cu hermeneutica interdisciplinară, evoluată spre transdisciplinar şi transmodernism, din ultimii ani". Cum v-ati autodefini? Cine este Th.C. si ce scrie?
- lnsistaţi cu întrebări din ce în ce mai dificile, fiindcă lucrul cel mai ingrat este să vorbeşti despre tine, cu atât mai mult, cu cât mă consider un individ care a trecut demult de narcisismul vârstelor. Nu că l-aş aproba pe Blaise Pascal cu celebrul său dicton Eul este vrednic de ură. În orice desprindere de sine poate să existe o doză de ipocrizie. Dar sper că o am din ce în ce mai puţin. Cine sunt nu pot să spun eu, fiindcă ar trebui să-ţi vorbesc despre un om banal, cu o viaţă deloc interesantă, derulată într-un benefic anonimat, de unde şi retragerea "gasteropodică" într-un oraş marginal. Cei care se iau după o asemenea viaţă devin neîncrezători în ceea ce scrii, fiindcă se consideră că poţi fi genial numai în marile centre din ţară şi din străinătate. Oamenii iubesc mult focurile uriaşe de artificii. Dar eu am rămas la gândul că e mai folositor să te încălzeşti la focul din cuptorul lui Heraclit.
Să-ţi reamintesc legenda. Faima de înţelept a lui Heraclit devenise aşa de mare, încât soseau să-l vadă chiar şi cei bogaţi. Se aşteptau să-l găsească locuind într-un palat şi să oficieze într-un templu, dar, spre marea dezamăgire a celor veniţi, el stătea zgribulit de frig încălzindu-se lângă un cuptor. Vizitatorii s-au oprit stupefiaţi la o distanţă pe măsura averii lor. Atunci, Heraclit s-a ridicat şi i-a întâmpinat cu aceste vorbe: " Poftiţi! Şi aici locuiesc zeil" lar dacă tot m-ai întrebat ce scriu lângă cuptorul de la Huşi, să-ţi spun că am încheiat zilele trecute o carte despre Ermetismul canonic al lui lon Barbu. Am început cu Eminescu, despre care Vladimir Streinu spunea că este cel mai dificil poet român, şi trebuia să ajung la lon Barbu, cel care a reuşit să ducă la bun sfârşit Cartea canonică, acea carte care n-a putut fi desăvârşită de Eminescu din pricina tragediei de la 28 iunie 1883. Ştiai că anul acesta se împlinesc cincizeci de ani de la moartea lui lon Barbu, dar şi de la a lui Lucian Blaga? Destinul a făcut să se nască în acelaşi an şi să moară la fel. Două genii extraordinare, atât de asemănătoare în pro¬funda diferenţă dintre ele. Însă postmodernitatea nu mai crede demult în valoare şi în geniu. Pun pariu că românii vor trece nepăsători pe lângă cele cinci decenii de la plecarea lor, entuziasmaţi de divertisment, de zăvoreni şi de columbeni.
A.B.- Cum sunt primite cărţile dvs. de către public? Vă cunoaşteţi pubIicul?
- Cei mai buni cititori ai mei sunt cei care, impulsionaţi de lectură, vor să mă cunoască şi îmi solicită cărţile. Ei mă fac să simt că nu scriu în zadar şi că adevărul e singurul care foloseşte, oricât de crud ar fi, cum spunea Eminescu. În postmodernitate, adevărul e banalizat prin relativizare şi chiar eliminat dintre conceptele gândirii recente. Or, eu scriu pentru cei care n-au abandonat adevărul. De aceea, am cei mai buni prieteni cititori, dar şi cei mai înverşunaţi duşmani, pe care însă eu îi tratez întotdeauna ca adversari de dialog, chiar dacă refuză dialogul, izolându-se în pustiul propriului monolog. Aceştia din urmă sunt, de regulă, îndoctrinaţii cu political correctness, vizaţi în mai multe dintre cărţile mele, dar, mai ales, în cea din 2010 intitulată Polemici "incorecte politic", carte care a trezit interes, aflată, de curând, la a doua ediţie. Trebuie să spun că în cacofonica "politică corectă" s-a refugiat, cu multă abilitate, marxismul cultural care a contaminat şi o bună parte a politicienilor din Uniunea Europeană, la noi, această ideologie făcând prozeliţi numeroşi care apar şi la televizor să ne dea lecţii despre democraţie. Perfidia e că respectivii se erijează în "anticomunişti", pretinzând că reprezintă noua dreaptă conservatoare.
A.B.- Cum sunt primite cărţile dvs. de critică?
- Critica adevărată a cam dispărut din viaţa culturală românească. N-am a mă plânge că nu s-au scris impresii, recenzii, cronici despre cărţile mele, unele dintre volume cunoscând şi câte trei-patru ediţii, precum Dubla sacrificare a lui Eminescu. Bunăoară, Transmodernismul (două ediţii, în 2005 şi 2011), fiind prima sinteză românească despre noua paradigmă culturală din debutul acestui mileniu, a provocat comentarii diverse, unele pertinente, declanşând o dezbatere în curs de derulare. La Chişinău, un medic şi filosof, Petru Ababii (din păcate, nu stăpâneşte prea bine tainele limbii române), a scris o întreagă carte pe marginea sintezei mele. Recent, am descoperit că noul concept, pornind tot de la cartea mea, a produs o teză de doctorat (Antonio Sandu). Mai mult de atât, la Cluj-Napoca a apărut o mişcare transmodernistă a grupului de tineri scriitori din
jurul revistei Aisberg, care, tot din păcate, şi-a întrerupt apariţia din lipsă de fonduri. Aş remarca din grup pe Adrian Lesenciuc, un eseist strălucit, deja afirmat prin cărţi. În context, de primă importanţă sunt şi cărţile acad. Basarab Nicolescu, promotorul transdisciplinarităţii în plan mondial. Dinspre America, sunt de salutat cercetările savantului şi scriitorului Constantin Virgil Negoiţă, creatorul logicii fuzzy, şi el promotor al ethosului transmodern, autor cu care mă aflu în excelente relaţii datorită aceleiaşi cărţi, care, deocamdată, mi-a adus mai mulţi prieteni decât duşmani.
A.B.- Ce parere aveti despre critica literara de astazi? Ce critici avem? Dar o critica de directie, de intampinare tip anii '60,'70, mai avem?
- N-aş spune că nu avem critică literară în momentul de faţă, deşi mulţi din generaţia lui Eugen Simion şi a lui Nicolae Manolescu au abandonat critica foiletonistică sau de întâmpinare. Încă mai comentează apariţiile editoriale Alex Ştefănescu,Cristian Livescu, Adrian Dinu Rachieru, Cornel Ungureanu, Constantin Trandafir, Mircea A. Diaconu, loan Holban, Gabriel Dimisianu, loana Pârvulescu, Constantin Cubleşan, Magda Ursache, Mircea Dinutz, mai tinerii Daniel¬Cristea Enache, Marius Manta, Constantin Dram şi mulţi alţii. Vechea critică de direcţie nu mai funcţionează. Au rămas narcisismele de grup, boală veche, de nevindecat la noi. Din când în când, mai vezi izbucniri de "avangardă" printre tineri, susţinuţi de critici mai vechi sau mai noi. Cazul curentului pornografic, lăudat şi premiat, la un moment dat chiar de Uniunea Scriitorilor. Alţii teoretizează şi promovează "fractaIismul", "paradoxismul" (Fl. Smarandache), gematriile, romanul algebric etc. Chiar dacă se află în vădit crepuscul, optzeciştii încă mai susţin, teoretic, postmodernismul prin condeie ca lon Bogdan Lefter, Al. Muşina, lulian Boldea, Eugen Lungu, în Basarabia. Şi s-ar putea continua. Ceea ce este cert e că mişcarea critică actuală este incapabilă să cearnă valorile. În două decenii, nu s-au ivit mari scriitori şi nici critici de anvergura celor interbelici. Literatura însăşi pare să nu mai fie o valoare de interes naţional. Prin urmare, nu e de mirare că nici critici importanţi nu se mai ivesc.
A.B.- Sa ne intoarcem putin in trecut: ati scris la diferite reviste, edituri, autor a zeci de articole pe teme pedagogice si metodice pubIIcate in "Tribuna ScoIii", "Cronica", "Astra", "Luceafarui", "Vremea noua", “Porto-Franco”, "Ateneu", "Tribuna", "Scanteia", "Convorbiri Iiterare", etc., dar si autor de editii in colectii scolare din opera lui l.L.Caragiaie si G.Bacovia, la editurile Porto-Franco, Galati si lnstitutul European din lasi.
Cum erau vremurile acelea de dinainte de 1989? Cum publicati, cum scapati de cenzura? Ce ar trebui sa stie generatia de astazi despre acele timpuri?
- Nenorocul meu şi al generaţiei mele e că, în anii de creaţie cei mai buni, a trebuit să suportăm cenzura. Fiecare articol era o încercare. Nu puteai fi sigur că va trece de ochiul vigilent al păzitorilor presei. Pe la redacţii, erai rugat să mai introduci şi câte un cuvânt de "mângâiere" pentru înţelepciunea liniei partidului îndrumător şi chiar să citezi din opera "genială" a lui Nicolae Ceauşescu. Mulţi au răspuns ispitei, devenind militanţi comunişti, chiar dacă după 1989 s-au descoperit, brusc, "rezistenţi prin cultură" şi "anticomunişti". Singurul scriitor cu adevărat curajos, rămas şi astăzi la fel, a fost Paul Goma. Nu întâmplător el este lovit din toate părţile chiar mai tare decât pe vremea lui Ceauşescu, dovadă că prea multe nu s-au schimbat. În ce mă priveşte, am publicat destul de rar în acei ani. Mai toate cărţile propuse editurilor au fost respinse. Am povestit altădată despre aventura debutului meu editorial din anii 1979 - 1981. Marele Zid, de la Editura Junimea din laşi, este o jumătate de roman bine jumulit, care a înlocuit, în ultimă instanţă, Varvarienii, cartea care câştigase concursul de debut. Nici cei de la Editura Cartea Românească, mai "curajoşi" decât editorii din provincie, n-au putut scoate romanul, pe care l-am publicat abia după 1989, la Porto- Franco din Galaţi. Cu mare greutate a trecut de cenzură Eminescu - Dialectica stilului, în 1984, şi asta datorită asumării riscului de către George Bălăiţă. O altă carte respinsă a fost Fragmentele lui Lamparia, la Editura Eminescu, deşi avea o prefaţă semnată de Edgar Papu. Sau tocmai de aceea. Paradoxul e că, scăpată de cenzură, cartea era cu mult mai preţuită în viaţa literară decât astăzi. Dacă romanul Varvarienii ar fi apărut în 1979, când l-am încredinţat editurii, el ar fi consacrat un prozator. Exigentul critic Al. Dobrescu, membru al juriului, era convins că apariţia cărţii m-ar fi plasat între primii cinci prozatori ai momentului. Nu a fost să fie. În 1998, cine să mai aibă nevoie de literatură? Nu mai vorbim de tiraje şi de drepturile de autor. Romanul de debut Marele Zid s-a vândut în 12 000 de exemplare. Astăzi, dacă ţi se scot două-trei sute de exemplare, poţi fi mulţumit. În asemenea condiţii, nu poate exista o veritabilă viaţă literară.
Aş mai adăuga doar că Eminescu - Dialectica stilului este cartea care mi-a adus consacrarea, bucurându-se de o generoasă primire din partea lui Al. Dobrescu, Edgar Papu, George Munteanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eugen Todoran, Adrian Marino, Solomon Marcus, Dan C. Mihăilescu, loan Constantinescu, tot nume grele ale eminescologiei şi criticii literare, în genere. Ba pun la acelaşi preţ şi polemicile pe care le-a creat dinspre Al. Piru, loana Em. Petrescu, Cristian Livescu, loan Holban, Mihai Drăgan. Polemica mea cu loana Em. Petrescu a fost de răsunet şi s-a derulat în paginile revistei clujene Steaua pe parcursul unei jumătăţi de an.
A.B.- Ce prietenii Iiterare aţi legat in viaţa dvs.?
- În privinţa prieteniilor literare, pot spune că am fost un om norocos încă din liceu. La Bârlad, prin clasa a lX-a, l-am cunoscut pe Alexandru Tacu, pe atunci un foarte tânăr muncitor, care scria versuri şi frecventa cenaclul condus de eminenţii profesori Harry Zuppermann şi Constantin Parfene. El mi-a fost un prim sfătuitor. Mă impresiona alura lui de nonconformist şi nu întâmplător, după ce s-a stabilit la laşi, a devenit un disident mai autentic decât alţii, fiindu-i interzisă semnătura până la căderea comunismului, când a putut să-şi publice cărţile. Apoi, profesorul Parfene însuşi mi-a devenit prieten, citindu-mi un roman poliţist în manuscris şi încurajându-mă. Legătura noastră a rămas statornică până la sfârşitul vieţii sale de universitar ieşean, îndrumător de înalt profesionism în metodologia predării limbii şi literaturii române. Nu pot să nu-l evoc pe prozatorul lon lstrati, datorită căruia am debutat, în 1970, la noua serie a revistei Convorbiri literare. Am corespondat cu el şi am rămas apropiaţi până la moartea lui, survenită în 1977. Tot el a scris primul articol despre mine, prevăzându-mi un viitor strălucit. Dar cea mai importantă prietenie a acelor ani s-a născut în 1969, la debutul meu în critica literară în revista România literară. La scurt timp după apariţia articolului meu Moştenire culturală sau... dezmoştenire?, debut datorat lui Geo Dumitrescu, am primit o scrisoare de la Sandu Tzigara-Samurcaş, fiul cunoscutului istoric al artelor şi întemeietor al Muzeului Satului din Bucureşti, Al. Tzigara-Samurcaş. Sandu Tugara¬Samurcaş a fost un pianist de talent şi un remarcabil poet bilingv (franceză şi română), al cărui debut cu Recital de pian (1941) a stârnit entuziasmul lui lon Barbu, al lui Perpessicius şi al Annei de Noailles. Era descendent dintr- o veche familie aristocratică românească (un loan Samurcaş a fost un foarte bun prieten al lui Eminescu). Poliglot, cozeur rafinat, cu o cultură vastă, dar interzis ca poet după instaurarea regimului comunist, Sandu Tzgara-Samurcaş va deveni model pentru personajul lscariotul din romanul Varvarienii. El a avut un merit decisiv în orientarea gustului şi opţiunilor mele literare şi existenţiale. Vara, mă invita la Sinaia, unde făceam lungi plimbări socratice, uimindu-mă cu erudiţia şi ideile sale. La Bucureşti, îl vizitam adesea, găzduindu-mă pe timp de noapte. În casa lui, am cunoscut- o pe Yvonne Stratt în anii ei ultimi de aristocrată supravieţuitoare, fostă patroană a unui cenaclu frecventat de lon Barbu şi de alţi scriitori în anii interdicţiei. Yvonne Stratt este traducătoare a lui lon Barbu în franceză. Lui Sandu Tzgara-Samurcaş abia în 1972 i s-a permis să-şi publice o carte, prefaţată de Edgra Papu. Altminteri, prietenia naşte prietenii şi aşa se face că am devenit prieten cu Edgar Papu şi cu C. D. Zeletin. Eminescu - Dialectica stilului (1984) mi-a adus noi prietenii, între care pe a cunoscutului critic şi istoric literar George Munteanu, care m-a recunoscut drept cel mai important discipol al său, la rându-i, recunoscându¬se, în eminescologie, discipolul lui G. Căiinescu. Aceeaşi carte m-a împrietenit cu Adrian Marino, cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cu losif Cheie-Pantea, cu Nicolae Georgescu, cu Artur Silvestri, Cezar lvănescu, Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Mihai Cimpoi, Constantin Cubleşan. Desigur, cartea, cum am mai spus, a trezit şi ostilitate. Ceea ce a fost foarte bine. Aş putea să numesc şi alte prietenii literare pe care le preţuiesc: Svetlana Paleologu-Matta, Constantin Călin, Constantin Trandafir, Adrian Voica, Al. Dobrescu, Aurelia Rusu, Valeriu Rusu, Emilian Marcu, lon Beldeanu, Eugen Lumezianu, Daniel Corbu, Grigore ilisei, lon Buzaşi, Cristian Simionescu, Viorel Dinescu, Apostol Gurău, lon Chiric, lon Trif Pleşa, lon Alex. Angheluş, lon Gh. Pricop, Teodor Pracsiu, Simion Bogdănescu, Gruia Novac ş.a. Unii dintre ei s-au stins din viaţă. A rămas amintirea lor şi o bogată corespondenţă, pe care n-am valorificat-o până acum decât cu totul pasager. Prietenii aparte s-au născut cu scriitorii basarabeni şi bucovineni, după 1989: Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Anatol Codru, Nicolae Rusu, Valeriu Matei, Gh. Vodă, Vasile Şoimaru, Andrei Vartic, Ana Bantoş, Alexandru Bantoş, lon lachim, Vlad Pohilă, Anatol Ciocanu, Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi), Vasile Barbu şi lon Stoiţ din Serbia ş.a. Din nefericire, şi dintre aceştia unii au plecat dintre noi. Prieteniile care nu se sting depăşesc însă cadrul strict literar. Sunt bucuros că, printre cei amintiţi, se găsesc şi asemenea prieteni.
Se cuvine, totuşi, să mai aduc doar unele nuanţări şi detalii. În momentul de faţă, mă concentrez asupra unor legături cu scop de urgenţă privind unele mize importante pentru cultura românească sau universală. În eminescologie, bunăoară, s-a ivit problema revizuirii biografiei ultimelor şase ani de viaţă ai poetului. Au existat şi există încă opoziţii înverşunate. Dar contribuţiile mele, ale regretatului Ovidiu Vuia, ale lui Nicolae Georgescu, D. Vatamaniuc, Constantin Barbu, lon Filipciuc, Călin L. Cernăianu au reuşit să aducă suficiente probe pentru a spulbera mistificările istoriei literare de până acum. Pe cei câţiva eminescologi nonconformişti ne mai apropie şi alte priorităţi, cea dintâi - înfiinţarea unui lnstitut Naţional "M. Eminescu", aşa cum există institute Goethe, Cervantes etc. în Germani, Spania etc. Un asemenea institut ar trebui, în primul rând, să iniţieze refacerea ediţiei academice a operei eminesciene, aceasta având importante carenţe şi lacune. Doar un exemplu: lipsa scrisorilor inedite ale lui Eminescu adresate Veronicăi Micle, scrisori date tiparului în anul 2000. Apoi, va fi necesară o ediţie transcriptată a manuscriselor eminesciene, ediţia Eugen Simion, care a salvat, pur şi simplu, manuscriselele de la distrugere totală, prin copiere, rămânând, totuşi, deficitară fără textul transcris în tipar. Acum, se fac şi demersuri pe lângă Mitropolia Sucevei pentru salvarea casei Veronicăi Micle de la Văratic. În fine, o altă miză majoră a prieteniilor de azi este impunerea transmodernismului şi a transdiciplinarităţii drept dimensiuni principale ale paradigmei culturale din noul mileniu. Împreună cu regretatul Cezar lvănescu şi cu sprijinul lui Basarab Nicolescu s-a reuşit, în 2005, să se inaugureze, la Editura Junimea din laşi colecţia "Ananta. Studii transdisciplinare", colecţie coordonată de universitarul Tiberiu Brăilean şi continuată, azi, de Simona Modreanu. Colecţia a fost deschisă de cartea mea Transmodernismul. Basarab Nicolescu patronează la Editura Curtea Veche din Bucureşti o colecţie similară sub genericul "Ştiinţă şi religie". Studiul meu lon Barbu şi spiritualitatea românească modernă - Ermetismul canonic va apărea curând în această colecţie, care nu se restrânge doar la ştiinţă şi religie. Tot mai mulţi intelectuali aderă la ethosul transmodern şi transdisciplinar. Un sprijin deosebit îl avem în cărţile lui Constantin Virgil Negoiţă. Astfel de iniţiative sunt, cred, fructul cel mai bun al prieteniei, într-o lume tot mai bântuită de discordie şi de flecăreală mass- media.
A.B.- Aveţi regrete? Ce aţi fi vrut sa faceţi până acum şi nu aţi reuşit?
- Desigur, sunt multe lucruri care nu au fost împlinite până azi. Toată tinereţea, de pildă, am fişat un material enorm, în câteva zeci de caiete, pentru a realiza un Tratat despre iubire. Nu l-am scris niciodată şi nici nu cred că-l voi mai scrie. N-am dus la bun sfârşit un comentariu al Bibliei, început cu vreo 35 de ani în urmă. Un alt proiect întrerupt este Mein Kampf şi destinul Europei. Începusem să-l public, în serial, în revista Totuşi iubirea, singura care a avut curajul să-l găzduiască. Dar numai confruntarea cu doctrina nazistă, pe care studiul meu o respingea, desigur, a trezit proteste, încât curajosul Adrian Păunescu l-a oprit, în cele din urmă. În proiectele mele, intrau un tratat de ontologie, o estetică a oglinzii şi o lstorie canonică a literaturii române ale cărei jaloane teoretice deja au fost puse în cartea mea din 2009, lstoria "canonică" a literaturii române, repiică la lstoria lui Nicolae Manolescu.
A.B.- Avem traducatori suficienti pentru ca literatura noastră să fie cunoscută în lume?
- Nu avem. lar cei care sunt valoroşi nu sunt stimulaţi prin nimic. Nu avem nici prea mulţi buni traducători din limbi străine în româneşte. Constat cu durere că multe traduceri recente sunt invadate de greşeli de limbă impardonabile, greşeli pe care le preiau din noul Iimbaj de lemn al politicienilor şi comentatorilor de la televiziuni. E jenant, bunăoară, să vezi cum traducătorul admirabilei cărţi a părintelui-scriitor Constantin VirgiI Gheorghiu, Viaţa Patriarhului Athenagoras, mutilează limba română cu acel şi parazitar de după comparativul ca, pus, chipurile, spre a evita cacofonia. E doar un exemplu.
A.B.- Cum arată o zi din viaţa dvs.? Ce aveţi pe masa de lucru?
- Depinde de perioada scrierii sau nu a unei cărţi, dar şi de anotimp, fiindcă alternez munca între cărţi (ziIe de antrenament, cum le numesc) cu acelea din faţa calculatorului, iar din primăvară până în toamnă şi cu munca în grădină, paradisul de refugiu din faţa radiaţiilor din com¬puter. A privi cum creşte o plantă este mai misterios decât încropirea unei fraze.
A.B.- Sunteţi un om împlinit?
- Nu ştiu, dar am impresia că numai moartea dă un asemenea verdict. Ea face bilanţul final. Ea-i enigma, ea e runa, zice Eminescu şi nimeni nu l-a contrazis până astăzi. Cât despre domnia ta, Angela Baciu, dincolo de harul poetic, cred că ai vocaţia dialogului, iar cele trei volume de interviuri cu personalităţi din toate generaţiile şi de toate tendinţele, pe care ni le dăruieşti cu trudă şi generozitate, se arată a fi şi o istorie vie a vieţii noastre literare din ultimele două decenii.
Ceea ce nu-i puţin lucru.
A.B. - Vă mulţumesc foarte mult.

A dialogat Angela Baciu