SÃRBÃTORIREA COLEGILOR NOŞTRI

Theodor Codreanu 70
Desculţ în agora

...Aş vrea să explic asta mai întâi sentimental. Nefiind filosof de profesie, eu citesc filosofia ca pe literatură, iar anii aceştia, trebuind să reactivez vechea greacă din minte şi din gânduri pentru a răspunde exigenţelor ştiinţifice ale unor filosofi ce-l traduc în româneşte pe Aristotel, am zăbovit îndelung, cu dicţionare şi traduceri franţuzeşti alături, pe textul Kategoriilor. E fascinant să vezi cum Aristotel nu se lasă tradus din greaca lui, a lui şi numai a lui, nici măcar în greaca celorialţi greci, a lui Platon sau Eschil, de pildă, pe care-i mai ştiu cât de cât. Altfel zis, îl înţeleg pe greceşte, îl pot explica - dar nu traduce. Hypokeimene este ceea ce zace (keimai) dedesupt (hypo), pe latineşte sub-jectum, ceea ce este aruncat, pus sub: subiectul din gramatică (pentru că sub fiecare lucru stă ceva, în fond) - sau ipochimenul din Caragiale. Numele Kategoriilor vine de la kata, în jos, şi agora, piaţă pubIică, loc de adunare, de întâlnire. Înseamnă cu ce vii în adunare, cu ce cobori în public. De ce cobori şi nu urci?! Probabil, pentru că pieţele publice sunt undeva în partea de jos a cetăţii, nu pe acropole, în partea cea mai de sus a ei. În picturile mari (Rafael) filosofii vorbesc coborând nişte trepte de la un templu: aduc de undeva de sus cuvântul; filosofia este descendentă (con¬descendentă, mai degrabă), coboară de pe acropole în agora. lar termenul recurent al Kategoriilor (şi al întregii filosofii a lui Aristotel, de fapt) este acel legetai: se spune, se vorbeşte, forma mediopasivă de la lego, eu spun. Tot ce se spune este de discutat, este; dacă nu se spune, nu este, nu se ia în seamă, nu intră în raţionament. Dacă se spune că ceva este alb, acel lucru este alb. Pentru greci, zeii nu au dat omului cuvântul - ci au dat acest leghetai, spusa, zicerea; or, spusa nu este vorbă, cuvânt - ci calup de cuvinte, expresie de limbă, proverb, cuvinte apropiate, legate, unite între ele. De aceea, desigur, spusa nu poate fi tradusă: noi trecem, trans-ducem, dintr-o limbă într-alta cuvintele unul câte unul, trecerea se face individual atât la oameni cât şi la cuvinte, chiar dacă suntem loviţi în comun, toţi odată sau o mare parte dintre noi, de trecut ... trecem câte unul. lar dincolo, după trecere, şi cuvintele reînviază, dar tot individual, tot unul câte unul. Grecul (Aristotel) poate lega în limba lui cuvinte, sau le poate pune unul lângă altul, poate pune articolul hotărât, de pildă, la orice: toti înseamnă ceva-ul, ti (ceva) articulat, prosti înseamnă ce-va (nu e greşeală de calculator, ce-va românesc vine de la ce vrei, ce vrea (va) să fie, înseamnă orice) în faţa lui ti, dar de peste tot, de jur împrejur, pentru că ti nu are faţă ori spate. Pros ti este tradus filosofic prin relaţie; Maiorescu şi-a dat doctoratul în pros ti la Aristotel - şi prietenii caţavenci ai criticului glumeau zicând: "Dl. Maiorescu şi-a dat doctoratul în prostii!". Expresia a trecut aiurea în româneşte, sau mai degrabă n-a trecut, nu s-a tradus - ci s-a regăsit aiurea.
Cu timpul, am intrat şi eu în jocul acesta de etimologii - de fapt, de limbă - cu prietenii mei filosofi, şi am avut curiozitatea să urmăresc, chiar în Kategorii, prefixele filosofului, adică ce pune el, ce fixează în faţa cuvintelor pentru a face din ele cuvinte filosofice. Mi-a venit ideea să caut opusul lui kata-, adică pe ana-. Ei bine, nu e de glumă: în Kategorii nu există ana-. O singură dată l-am întâlnit, în forma anakeimai, cu sensul a sta în sus, dar aplecat, cocârjat oarecum. Când evită cu sistem, autorul o face intenţionat - şi asta se cheamă literatură, nu mai e filozofie. Va să zică, în Kategoriile lui Aristotel plouă de sus cu legetai, argumentele se fac jos cu legetai, zeii le-au dat oamenilor spusa şi-i apasă cu ea, îi defineşte bucăţică cu bucăţică, le spune că lumea înseamnă gen, specie, individ, accident, diferenţă, că acestea cinci se combină între ele - şi că totul este asta şi numai asta, mai mult nu se poate; îi terciuieşte oarecum cu ceea ce folosesc ei, îi apasă cu divin. Lumea lor mi se pare, în acest sens, ca un sistem matriţă-patriţă, cetatea e ştampilată, însigilată cu raţiune divină - de unde cred că ideea de civitas dei vine spontan, de la sine: ce e sus, în ceruri, se află răsturnat jos, în oameni şi faptele lor - fapte de limbă, sau de mâini omeneşti.
Şi atunci, te gândeşti la ce ar putea să însemne acest ana-, pe care-l evită cu sistem Aristotel, cum s-ar putea, adică, ridica omul său în sus, cum ar arăta anagoriile, adică ce agoră ar putea face ei în ceruri, pentru zei...Te gândeşti la asta, pentru că ai interpretarea atât de des întâlnită la filosofi, mai ales la teologi, a cuvântului anthropos, în comparaţie cu latinescul homo: homo vine de la humus, homo humilis este omul apăsat, cu faţa la pământ, umil - pe când anthropos vine de la ana-, în sus, şi trepo, a întoarce, simbolizează omul liber, care priveşte cerul, care se uită în sus.Teologii, mai ales ei, au în vedere Învierea, acel Hrystos anesti, cu sensul atât de pregnant al lui ana¬, în sus, spre ceruri; pentru filosofia greacă (precreştină) nu se concepe asta, zeii lor n-au dat spusa aceasta lui Aristotel, iar el n-a dedus-o prin raţionament: cum să se spună că cineva, chiar Cineva, a înviat din morţi, s-a ridicat din pământ la cer?! Şi, în corolar, cum să se spună o aberaţie de tipul "Precum pe pământ aşa şi în ceruri"?
Revenind la Aristotel, ai zice că acesta a scris Kategoriile pentru omul de tip latin mai degrabă, aceste apăsări cu raţionament se potrivesc mai bine omului apăsat, "umil"... Şi poate că aşa este, filosoful lui Alexandru cel Mare va fi scris aceste "kate" ale lui ca manual de ţinere sub ascultare, cu raţionament, a popoarelor cucerite ... Dar, repet, asta găsesc ca literatură în scrierea, şi numai în scrierea ca text grecesc, a Kategoriilor aristoteIIciene. Pentru un consumator de literatură opera poate fi judecată şi ca un nesfârşit joc de cuvinte şi expresii de limbă prin aranjarea geometrică a sensurilor mişcării în jurul termenilor ficşi, a verbelor pe lângă substantive. În fond, asta este creaţia interioară a discursului: cum organizezi cuvintele în calupuri de cuvinte, cum găseşti şi defineşti spusele, pe acel legetai - şi aici Aristotel este impecabil, corect până în vârful unghiilor, ce zice el că se spune - se spune cu adevărat, păşeşte din adevăr în adevăr, vine în agora cu sufletul în palmă astfel că nu-l poţi suspecta de viclenii pentru că se lasă controlat, verificat la orice pas.
Theodor Codreanu este - dacă nu cel mai aristotelician polemist de la noi, în orice caz unul de frunte. Poate ar trebui să cer scuze cititorului răbdător pentru această introducere cam lungă la cartea sa, "Eminescu incorect politic" (Ed. Scara, 2014). Vreau să spun că, citind-o, gândul mi-a alunecat de multe ori la Aristotel, până când mi-am dat seama de ce: autorul lucrează numai cu legetai, peste tot discută ceea ce se spune, nu iese din spusă, nu inventează, nu falsifică spusa, nu o bruschează, nu o evită. şi, mai ales, o protejează: rare sunt cărţile unde găseşti rezumată cu atâta grijă spusa celuilalt. El vorbeşte, aşadar, foarte corect politic despre ceea ce se spune corectitudine politică, filosofia globalismului, a postmodernismului, intră în spusele sale, le combină, le ordonează, le primeşte oarecum ca pe nişte fatalităţi, ca pe nişte lucruri date, părând că nu vrea altceva decât să le înţeleagă şi, eventual, să le lărgească sfera, să cuprindă şi ceva pe deasupra pe lângă cele cuprinse deja. Apăsarea aceasta a spuselor este suportată, iar Theodor Codreanu nu este dispus să iasă din ea, nu are atitudinea revoluţionară, să-i zic aşa, a ridicării privirii - ci doar se întreabă dacă nu cumva, împărţită la mai mulţi, greutatea nu e mai uşoară. Dar, până la idee mi se pare că modul de a construi interior al lui Theodor Codreanu este prin excelenţă aristotelic, modul de a alege, identifica şi defini spusele. Autorul are o filozofie pe care o desfăşoară în istorie şi cultură: el porneşte de la "postulatul" că antitezele sunt chiar viaţa subliniind apăsat că desflinţarea lor, anihilarea uneia sau alteia, pun viaţa în pericol. În corolar: antitezele trebuie să existe - şi observaţia este că chiar există, cu toate încercările unora sau altora dintre constructorii de idei de a şterge construcţia celuilalt. Theodor Codreanu nu-şi desflinţează adversarul în luptă, ci doar îl defineşte şi-l îndeamnă să accepte existenţa a ceea ce neagă. El nu mi se pare un polemist din vremea noastră, când a polemiza înseamnă mai degrabă a rade pe cineva, a-l şterge, a-l învinge ca pe un câmp de luptă, a câştiga aplauze şi adeziune, etc. El sugerează altă cale, dar n-o impune, arată doar că este şi că poate fi urmată cu mai mult folos. Nu este, însă, nici un împăciuitor: cu atâta minuţiozitate descrie şi defineşte, încât numai pace în suflet nu poţi avea în faţa sistemului. Ne arată, ca şi Aristotel oarecum, că nu putem ieşi din aceste daturi, că trebuie să co-existăm, să punem echilibru între antiteze dar, înainte de toate, să le acceptăm, să le luăm în piept. Există minoritate şi majoritate, ne spune autorul, şi nu putem face abstracţie de asta, nici de lupta dintre aceste două categorii - dar a da câştig de cauză uneia dintre ele în detrimentul celeilalte înseamnă a dezechilibra sistemul, trebuie să protejăm lupta dintre ele, adică s-o ţinem în control raţional. Aş vrea să expIIc, şi o voi face chiar cu un citat din carte, referitor la Claude-Lévi-Strauss. "Rasismul e rău fiindcă nu respectă echilibrul antitezelor, cum s-a petrecut şi în ţara democraţiei, America. Dar a nega existenţa reselor sau a dori dispariţia lor în speranţa unui metisaj generalizat, zicând că nu există decât omul, e tot o spargere de echilibru, la fel de abominabilă. Un asemenea demers s-a încercat la nivelul O.N.U. imediat după al doilea război mondial, ca reacţie la rasismul lui Hitler. Atunci, savanţii s-au adunat şi au decis că nu există specific de rasă, ca şi cum cu o aberaţie poţi îndrepta altă aberaţie. La comanda UNESCO, în 1959, Claude Lévi-Strauss a scris studiul Race et histoire, în care s-a străduit să demonstreze că diferenţele dintre oameni nu ţin cu nimic de rasă, ci sunt doar de ordin istoric, geografic şi sociologic. Dar onestitatea ştiinţifică îl obligă, pe acelaşi Claude Lévi-Strauss, să se revizuiască şi să recunoască diversităţile rasiale şi etnice. În 1971, tot UNESCO îl invită să conferenţieze contra rasismului. De astă dată, savantul a scandalizat forurile internaţionale ideologizate, Claude Lévi-Strauss fiind acuzat de "erezie", că ar fi "reintrodus lupul în turma de oi", cum se exprimă Alain Finkielkraut. Nu, lupul în turma de ori îl introduc întotdeauna ideologii, cei care ignoră că antitezele sunt viaţa" (p.66-67). Acestea sunt lucruri adevărate, care se spun, trebuie să trăim cu ele, raţionamentul autorului este fără fisură, el nu face decât să le aducă în agora - unde, nu este aşa, şi Galileo Galilei a ieşit din cabinetul eclesiastic. Îmi aduc aminte că prietenii mei filosofi mă îndemnau să scriu un studiu de specialitate pe tema lipsei lui ana- din Kategoriile lui Aristotel; le-am replicat că mai întâi ar trebui să parcurg bibIIografia kilometrică a problemei, să văd al câtelea sunt care am observat această IIpsă, cum au comentat-o ceilalţi, etc. - şi apoi că eu nu sunt un special¬ist, că nu am căderea să spun asemenea chestiuni într-un cabinet ci am dreptul moral să le spun numai în agora. Este o problemă şi această relaţie dintre agora şi cabinet - de pildă, nu poţi intra desculţ într-un cabinet, nici să stai cu sufletul în palmă...
Exemplară mi se pare poziţia lui Theodor Codreanu faţă de teoria lui Virgil Nemoianu, pe care-l respectă şi chiar îl admiră arătându-i, totuşi, lipsurile. larăşi citez, pentru frumuseţe şi exactitate: "Virgil Nemoianu particularizează antitezele spre a le generaliza doctrinar: pentru el, antitezele fundamentale în istorie sunt principalul şi secundarul. Principalul ar tinde către omogenizare, entropie, confundându-se, în societăţile moderne, cu majoritatea naţională, pe când secundarul produce efectul antientropic, identificându-se cu minoritatea de orice fel, inclusiv cu individualul care, de regulă, se plasează în opoziţie. Miză cel puţin dublă la Virgil Nemoianu, căci ţinta era să stimuleze disidenţele în ţările Estului, iar în Occident - legitimarea politicii corecte, având în centru ascensiunea diverselor minorităţi." (p.62-63). Foarte bine, admite comentatorul, dar... cu Eminescu ce are Virgil Nemoianu? De ce, când coboară cu teoria în istorie, este necesară despărţirea de reacţionarul Eminescu? Altfel zis, de ce un secundar, un minoritar cum era Eminescu în vremea când îşi elabora teoria, nu poate intra în teoria lui Virgil Nemoianu? Cu vorbele lui Theodor Codreanu: "Într-adevăr, Eminescu simboliza arheul românilor, dar din poziţia de marginalizat, împreună cu poporul român, ignorat şi dispreţuit de o pătură minoritară, numită de poet "pătură superpusă". Cu alte cuvinte, Eminescu sesizase o situaţie cu totul aberantă în societatea românească: naţiunea profundă era tratată ca "minoritară", batjocorită de o oligarhie care nu-şi cunoştea decât măruntele interese de grup, într-o corupţie generalizată." Se înţelege simplu de ce Virgil Nemoianu nu are nevoie de Eminescu în ecuaţie: spaţiul naţional, naţionalismul în general nu intră în teoria "principal/ secundar", această teorie vizează globalizarea căreia, zice se, naţiunea îi stă în drum. lată că sunt şi ziceri, spuneri în sens aristotelician, care dirijează strâmb argumentaţia. Theodor Codreanu rupe multe lănci, în turniruri admirabile, pe această temă arătând că e o falsă problemă, că ideea naţională coexistă cu ideea globalizării. A te dezice de propria teorie doar pentru a-l scoate din ecuaţie din ecuaţie este, altfel zis, un paradox pe care un Virgil Nemoianu, de pildă, chiar îl trăieşte. Există oameni care resping fizic, sau cărora le repugnă puternic Eminescu; observi, la ei, că elaborează sisteme ori teorii în care Eminescu şi-ar găsi locul de minune, în care poetul şi gânditorul chiar îşi strigă prezenţa - şi totuşi, este trecut cu vederea. "Corect politic" este să cauţi o măsură a integrării lui acolo unde i se strigă locul. Nu poţi spune că e lumină în cosmos fără a identifica sursele luminii. "lncorect politic" este ca nici măcar să nu te intereseze o măsură, să vorbeşti de antiteze prin anihilare. În fond, Theodor Codreanu ne obligă să stăm în viaţă, în antiteze, să acceptăm această luptă a lor prin noi înşine.
Nic. Georgescu