Porto-Franco

Mihail Sebastian - un diletant superior?

Dorina Grasoiu

Rubrica: Centenar  /  Nr. 140/2007

CENTENAR

MIHAIL SEBASTIAN - un "diletant superior"?

Structura proteica ce s-a manifestat (uneori stralucitor) în cele mai diverse domenii ale artei cuvântului (proza, dramaturgie, eseistica, publicistica literara, critica teatrala, literara, muzicala, gazetarie), Mihail Sebastian nu se numara, totusi, printre personalitatile de exceptie ale culturii românesti interbelice. Ar fi fost de altfel si greu. Moment de maxima amplitudine culturala, de împlinire a tuturor virtualitatilor anterioare, epoca dintre cele doua razboaie a impus, alaturi de aceea a "marilor clasici", nume de impresionanta rezonanta, pastrate în patrimoniul de aur al spiritualitatii nationale. Numai ca, în ceea ce-l priveste pe Mihail Sebastian, ironia destinului omenesc s-a repercutat si asupra destinului sau literar. profesionist, în sensul cel mai autentic al cuvântului, a fost catalogat, nu o data drept "diletant superior", eseist de exceptie si critic remarcabil, ramâne aproape necunoscut în aceste ipostaze posteritatii, fiind în schimb supralicitat ca dramaturg. trecerea de la un gen literar la altul, continua schimbare a uneltelor a fost interpretata si ca o cautare neputincioasa a propriei vocatii, de unde si verdictul dur: "un amator avizat" (cum l-a numit Nicolae Manolescu). Fara sa minimalizez rolul sau în evolutia teatrului românesc sau sa ignor valoarea necontestabila a prozei lui literare, totusi tin sa remarc faptul sa nu vocatia de creator (sau nu ea în primul rând) îi defineste personalitatea, ci aceea de critic. E drept, însa, ca în absenta vreunui volum era greu sa-i fie circumscris originalitatea ideilor, percutanta limbajului, justetea intuitiilor.
Câtiva comentatori (Geo Serban în mod special) au deplâns excesul de modestie si de scrupule care l-ar fi împiedicat sa-si adune într-o carte "mostrele" de verva si inteligenta, ramase din acest motiv îngropate mult timp în paginile ziarelor sau revistelor vremii (adica pâna în 1972, când doamna Cornelia Stefanescu a întreprins actul reparator). Totusi, în 20 decembrie 1936 Sebastian nota în jurnalul sau intim la capitolul Proiecte: "Sa discut tiparirea unui volum de cronici si eseuri care sa apara eventual în februarie sau de Pasti". Ca nu a insistat asupra proiectului este adevarat. dar motivele, cred eu, sunt altele decât nepasarea sau ignorarea deliberata. Pâna la 33 de ani (câti numara pâna în momentul "mortii" lui publice) n-a avut, practic, timpul necesar de a deveni propriul sau antologator. Apoi, si el, ca mai toti criticii contemporani lui: Calinescu, Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, marcati de "foiletonismul" la care erau constrânsi de spatiul revistelor literare, avea nostalgia sintezei. Daca ceilalti aspirau la edificii monumentale, dedicate personalitatilor ilustre ale culturii române: Eminescu, Caragiale, Arghezi, el preconiza, înca din 1929, o monografie asupra Romanului românesc.
Nu e mai putin adevarat, însa, ca ciudatul "neastâmpar" care-i dicta brustele rasuciri si salturi de la eseu la critica, de la critica la roman, de la roman la teatru, atragea din partea lui si o dezavuare a genului abordat anterior. Dupa ce la "Cuvântul" debutase prin câteva excelente eseuri (si începuse a-si proba taria " tepilor critici" în periodicele literare) îi contesta acestui "gen facil de trecere între gazetarie si studiu" orice merit, fiindca "îsi poate îngadui consideratii vagi si aproximatii neverificate pe cântar".
La scurt timp, abordând romanul (în perioada elaborarii Orasului cu salcâmi) îi vine rândul criticii sa fie repudiata în termeni duri: "Noi am avut continuu prejudecata inutilitatii si a gratuitatii criticului, si pe buna dreptate. Fiindca la noi functia criticii a fost confundata sistematic cu a polemicii si sensul exegezei a fost încalcat de întelesul ieftin, plat si sterp al rafuielilor personale".
Dupa deceptiile înregistrate cu romanele sale (si, mai ales, cu pseudo-jurnalul De doua mii de ani) el îsi cauta (si îsi gaseste) justificari pentru tradarea acestei "arte generoase"; "Pentru un romancier teatrul este fascinant ca o aventura. E o iesire din singuratate. E o încercare de a realiza efectiv gândul creator". Cum însa si "experienta teatru" devine, curând, o deziluzie, Sebastian nu ezita sa lichideze scurt, si acest "cont": "Autorul dramatic are mereu nevoia sa sublinieze prin contrast. Procedeul acesta e un adevarat tic în teatru si, în ceea ce ne priveste, e unul din motivele pentru care consideram teatrul un gen inferior".
Ironia sortii face ca, în pofida repudierilor succesive, sa-i reuseasca, pe rând, toate tentativele astfel încât optiunea publicului pentru ultimul sau "avatar" sa fie perfect justificabila...

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR