Fragmentarium

Hortensia Papadat-Bengescu
Tranziţia de la analiza subiectivă la proza obiectivă

Aceasta e marota care declanşează, de regulă, comentariile operei Hortensiei Papadat- Bengescu, deprindere imprimată de E. Lovinescu şi care nu poate fi omisă mai ales într-un studiu de proporţie, fi el şi eseistic. „Intermediaritate ca modernitate” zic , la un moment dat, comentatorii. Această „tranziţie” există şi în cazul de faţă, nu-i bruscă, ci o trecere firească, voită şi în consonanţă cu întregul.
Prima fază, predominant lirică, sondează sufletul propriu sau sufletul eroinelor sale, care este tot al „naratoarei” sau al feminităţii în noua perspectivă a conceptului. „Prozele”, conţinând multă subiectivitate, sunt poematice, impresioniste, evocatoare, dar la acest nivel diferite de canonul epocii, deşi sunt, primele, publicate în Viaţa Românească. Scriitoarea, născută în generaţia aşa-zis „bătrână”, se va alătura generaţiei celor născuţi în preajma anului 1900, e drept, ea cu un debut întârziat, când se năştea în literatura noastră teoria sincronismului şi se instala cea ce se numeşte noua modernitatea. Între scriitorii noştri, ea este prima „novistă” în mentalitate şi în practică. Dacă e să facem analogii - scopul prim al acestui studiu eseistic -, mai curând trebuie invocat, pentru proză, Gide (1). Cu Proust încă nu-i în relaţii bune, cu toate că modernitatea nouă în proză se dezvoltă, înainte de toate, sub pecetea lui. Îl va cunoaşte prin lectură directă, prin optica de la Sburătorul şi revistele afine. Impresionism adâncit prin analiză, semn de evoluţie spre proza obiectivă, „adevărată putere de a răspica lucrurile în firicele nevăzute: observaţii drepte, cu îngrămădiri de icoane ce vor să subtilizeze şi mai mult cugetarea...” - scrie E. Lovinescu (2). Literatura europeană contemporană nu era străină nici de Viaţa românească, mai ales prin G.
Ibrăileanu, G. Topârceanu şi Mihail Ralea. Poetul Baladelor vesele şi triste scria: „În opera d-nei Papadat-Bengescu e prea mult lirism pentru un prozator, prea multă analiză pentru un poet. Analiza lirică, dacă ni se permite această alăturare de cuvinte, o duce până la domeniul celor mai subtile şi rare senzaţii, a căror expresie formală e un straniu mozaic de imagini. Prin aceasta, d-na Papadat-Bengescu stă mai aproape de poeţii noştri « modernişti», care-şi pun în versuri nu gândurile, ci senzaţiile, decât oricare dintre prozatorii noştri adevăraţi”; „În domeniul acesta, al feminităţilor pure, al stenografierii senzaţiilor, al exprimării lucrurilor impalpabile şi nuanţelor sufleteşti insesizabile, d-sa se mişcă cu amploare şi graţie, fără teamă de rivalitatea vreunui bărbat”. Şi o paralelă: „Adriana aminteşte de Nora lui Ibsen”, cu asemănări şi deosebiri pe care poetul le distinge ingenios (3).
Despre forţa analitică am discutat mai înainte şi se mai ivi ocazia. De văzut, acum, partea epică oricât de restrânsă în primele scrieri şi astfel sincronia cu proza „modernistă” e mai relevantă. Poemul în proză Viziune are un firişor narativ. La mare, visul întruchipează un copil care se joacă pe plajă („Copii frumoşi îmi plac!..”). O femeie vine şi-l mângâie, scenă biblică, apare un bărbat care este tatăl copilului, fantomele visului provoacă reflecţii de un sentimentalism estetizant.
Apoi „autobiograficul” şi portretele, descrierile şi o limitată anecdotică leagă mai clar viziunile. Marea închipuie o tramă care implică obiectivitatea scriituri în toată această construcţie poetică, analitică, eseistică. Modalitatea scrisorilor fictive (adesea găsite, ca şi acum) este veche şi răspândită. Sainte-Beuve o numea simplă convenţie. Noua vârstă a literaturii recurge la această formă pentru nevoia de mai multă autenticitate şi disimulare a ficţiunii („masca naratorului bengescian”). Deşi se pot face trimiteri la Colette, să luăm tot cazul lui Gide. Fructele pământului are forma unei scrisori către Nathanael, Şcoala femeilor, de mai târziu, este o secvenţă de scrisoare jurnal, unde „realismul” e lăsat mai la vedere. Lilia, autoarea scrisorilor din poemul în proză Marea îi destăinuie unei prietene, în mărturisiri ample, ceea ce vede şi face, întâmplări sub care se ascund „puteri obscure”, puteri asumate şi de scriitoarea intrată în posesia scrisorilor. Introspecţiile au loc în singurătatea căutată cu lumânarea, dar şi pe un fundal concret: băile de mare, trecerea pe la Cazinou, muzica, dansul, figurile, vizita pe chei, „codul social”, „imnul vieţii”, Nietzsche, valul Adriatic, o sinucidere, legenda pescarului veneţian. Un alt tip epistolar, cu poeme verbioase, e cel din Lui Don Juan, în eternitate, îi scrie Bianca Porporata. Aici, eroina, iubită de un real Don Camillo, tutorele ei, dă dovadă de ce complicat e sufletul femeii, situat între vocea sângelui (dorinţa erotică) şi vocea raţiunii care dictează convenţii etice şi sociale. „Realitatea” e totuşi cea imaginară, Juan, Desdemona, Julieta, Marguerita: „Sunt eu în stare pentru tine de suferinţe aşa celebre?” Numaidecât răsare Voltaire, „genialul denegator”, bineînţeles, citat doar ca un sceptic al timpului şi al puterii sufletului feminin: „Tout le consume et l’amour seul l’amploie”.
„Femeile, între ele” pun, între reflecţie şi poezie, mai multă epică, raportată temporal şi spaţial. Să reamintim câteva secvenţe. Într-o mică staţiune balneară, pe terasa unui hotel se întâlnesc patru femei: autoarea („ romanciera”), doamna Ledru, de origine elveţiană şi văduvă, Mamina („ciudată frumuseţe de toamnă”), şi tânăra Mary, sportivă. E început de secol XX, primele două decade, cu atmosfera specifică, personajele au individualitate am putea spune balzaciană, dar puse în convorbiri cu tentă modern- bengesciană. Povestea doamnei Ledru, spusă indirect liber de naratoare, indică femeia între două vârste, eşuată într-un gol de existenţă, unde nu se găseşte problematizare, ci numai automatismul împletirii unor veşminte miniaturale pentru copii orfani: „Zguduirile pasionale, luptele, sfâşierile lăuntrice, gelozia, cortejul întreg al iubirii cu jocurile lui de dublă pantomimă a durerii şi a desfătării, păreau deodată noţiuni bizare când i le asociam”. Acesta e, poate, „misterul” ei. Doamna M. însă e opusul anodinului, expresia vie a misterului vieţii sufleteşti adânci, care incită sufletul de romancier al autoarei. Soţie a unui belgian, femeia pusă sub lupa analizei „e româncă de cea mai adorabilă specie”, are un nepoţel (cu un deficit fiziologic) care îi zice „Mamina”, croşetează asemenea Penelopei, mâinile ei sunt înadins să ţină fildeşul unui evantaliu pe o vreo pânză superbă din timpul Renaşterii”. În perpetuă mişcare şi cu duhul contrazicerii, Miss Mary e prototipul fetei moderne, în ţinută sportivă, cu o rachetă de tenis într-o mână şi cu ţigara în cealaltă. Narativitatea creşte când fiecare trebuie să spună câte o „poveste a ochilor”, ca într-un joc mintal de privire a vieţii, - „freamăt de viaţă emotivă şi intelectuală”.
O mai evidentă tendinţă spre epicizare, fără abandonarea registrului liric, se observă în Romanul Adrianei care, repet, nu e un roman în nici o accepţie, cuvântul având conotaţia de avatar ca evoluţie neprevăzută a eroinei. Noutatea faţă de Doamna Bovary, ori eroinele lui Sadoveanu din „locul unde nu s-a întâmplat nimic”, constă, în afară de factorul axiologic, în preferinţa pentru mediul citadin, muzical-intelectual, şi pentru psiho¬fiziologiile bizare ce pot fi trecute în descendenţa marilor ruşi, prea puţin aproape de Maupassant şi Romain Rolland. Adriana Praja, soţia unul prefect de provincie evadează din mediul burghez al provinciei, la Bucureşti, unde ţine un curs liber la Conservator. Între auditori, se află şi un admirator indezirabil, cu stigmate lombroziene, Milu Horăscu („Melcu”), „urât şi slăbănog”, care o urmăreşte draconic. Starea ei psihică, de la început precară, se agravează în urma unui mariaj ratat, ajunge într-un sanatoriu şi, prin terapia cu „alb” aplicată de doctorul Sergiu se însănătoşeşte. Contribuie la această lecuire şi dragostea doctorului, şi muzica, şi versurile lui Semain. Surprind plăcut paginile de dragoste, între serafic şi tensiune, dar mai mult interesează detaliile decorului, realiste şi vestitoare de fază romanescă. În Pe cine a iubit Alicia? vocea povestitorului, moş Darie, creează impresia de realitate strecurată într-un plan al visului şi al misterului suspendat. „Evoluţie nu există, sensul e absent (...) Totul se îneacă în confuzie şi nedumerire”, afirmă pe drept cuvânt Tudor Vianu (4). E. Lovinescu vede în paginile poetice de aici, „sublimul primitiv” şi „jocul puterilor oarbe şi nemiloase”, ca în destinul antic. Anton Holban observă în această ”nuvelă”, nici mai mult, nici mai puţin, o „minune”, „marea artă”. Ca modernitate, mai vizibil decât era în epocă, misterul slujeşte binefăcător. Ca scriitură şi construcţie, textul e modest.
Înaintarea spre proza obiectivă câştigă teren prin „romanul” Balaurul, nuvelele din Romanţă provincială şi prin „romanul memorialistic” Arabescul amintirii, povestiri, schiţe şi nuvele publicate şi inedite, apărute postum, în 1986. Nota obiectivă devine decisivă şi definitorie în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, de unde nu vor lipsi, nici nu pot lipsi într-un roman modern acordurile lirice. Această trecere a întristat pe unii comentatori, cel mai mult pe admiratorul Felix Aderca: „ (5).
Nu mai încape îndoială că trecerea la creaţia epică reprezintă un avantaj pentru situaţia romancierei şi a romanului românesc modern.

Note
1. Paludes şi Nourritures terrestres se situează la graniţa dintre povestire, poem şi eseu, cu urrne nietzscheene. La această viziune hedonistă asupra individului se referă şi Gaëtan Picon: „L’homme est fait pour la bonheur, et tout est concerte pour dvenir ses rnains un instrurnent de jouissance. Mais on ne se débarrassera pas de Gide en le traitant d’hédoniste: il rnet la sensation ŕ sa place. Car c’est la jouissance de l'hornrne total qu’il revendique: sensualité et inteIIgence, corp et esprit, égoďsme et altruisrne, affirrnation et effacement”. Panorama de la nouvele littérature française, GaIIirnard 19876, p. 27.
2. E. Lovinescu, Ape adânci, în Lectura pentru toţi, nr. 3, februarie, 1919.
3. G. Topârceanu, Sfinxul, în Viaţa românească, an XII, nr. 7, 1920; reprodus în Scrieri alese, II, Editura Minerva, 1971, p. 364-371.
4. Tudor Vianu, Sfinxul, în Sburătorul,16 oct. 1920; reprodus în Opere , 3, Editura Minerva, 1973, p. 54-58.
5. FeIIx Aderca, De vorbă cu d-na Papadat- Bengescu, reprodus din vol. Mărluria unei generaţii, E. P. L., 1967.