ISTORII-GAZETE, BALURI BOIEREŞTI

Bal-maske în ţările române (1831-1838-1842-1849)
Bucureşti - Galaţi - Iaşi

( ... )Următorul bal-maske a avut loc şapte ani mai târziu, în Bucureşti, în ziua de 6 februarie 1838, zi de carnaval, în salonul lui leronim Momolo, care era mulţifuncţional – celebru în epocă, în care a dat concerte Johann Strauss-fiul ş.a. – şi în care „o mulţime de masci de tot flul şi cu purtare deIIcată însoţite de vorbiri cu duh desfată pe privitori. Într-aceste mască, era şi patru în costum de un salaş de ţigani; aceştia era foarte vrednici de privire, că vorbea tocmai în felul ţigănesc; dintrânsele una da pentru noroc şi toţi juca jocuri ţigăneşti...” (v. Adenda, doc.IIl)
Reportajul descriind balul mascat din ziua de 22 ianuarie 1842, în Bucureşti, organizat de Marele Ban Mihail D. Ghica spre desfătarea copiilor săi, la care a participat însuşi Domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Ghica, dar şi Consulul puteriior străine, ridicând prestigiul manifestării, precum şi întreaga protipendadă a vremii – beizadele, mari şi nici boieri, cu odraslele lor îmbrăcate în diferite costume şi purtând măşti adecvate de ţărani şi ţărănci români din Transilvania ori elveţieni, francezi, indieni, ruşi, dar nu ţigani, este un bal-amske de ţinută aristrocrată autohtonă! (v. Addenda, doc.lV)
Cîţiva ani mai târziu, după Revoluţia din 1848, la Galaţi, şport la Dunăre, cu lume cosmopolită, diversă ca rasă şi mentalitate, în inaurie 1849, apare balul mascat organizat în două secţiuni – Arstocrat şi Democrat (v. Addenda, doc.V). S-a făcut breşa în lumea bună: „Însă, cu toată Arstrocraţia şi Democraţia danţul se executează/ ... / asemenea dervişilor turceşti, gioacă cu atâta furie ca când ar serba ziua fondatorului de Bal-maske”.

4.
În pofida tuturor opreIIştilor de tot felul, datinele străbune române au vieţuit şi vor mai vieţui.
Presa naţională a acelor vremi de la mijloc de secol XlX a menţionat cu zgârcenie, totuşi, dansuriie populare, cum ar fi, de pildă, „jocul căluşarilor” de către lon Heliade Rădulescu („Curierul românesc”, Bucureşti, 1843), cu presupoziţia că reprezintă răpirea sabinelor din istoria română, dar şi alte jocuri naţionale: Brâul, Lojeasca, Hora cocoanelor, care au fost interpretate la balul dat de viitorul domnitor Barbu Dimitrie Ştirbei, pe atunci mare vornic, în cinstea prinţului Albert de Prusia („Curierul românesc”, Bucureşti, 1843).
Aproape identic, situaţia menţionării jocuriior populare naţionale în scrierile anterioare secolului al XlX-lea seamănă fără nici o deosebire. Dimitrie cantemir, în Descriptio Moidaviae (Mss; 1716; ediţia latină, Bucureşti, 1872, p.129), menţionează, în cap.XVII. De moidovorum moribus, numai trei jocuri: Chora/hora, Dancz/danţ şi Caluczenii/căluşarii, danţul fiind adus de la polonezi. La cronicari, nici atât. Totuşi, în Letopiseţul Ţării Moidovei (Mss., 1743, editat, 1845-1852, laşi), lon Neculce scrie că lui vodă Grigore al il-lea Ghica (1726-1733), îi plăcea”să facă veselii cu naiuri şi cu cântece hagimeşti (orientale) şi cu mulţi peileveni (saltimbaci) măscărici.
Prin exegeza ei probă, Măştile popuiare de Romulus Vulcănescu (Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,346p.) rămâne o carte fundamentală în domeniu, pe lângă alte contribuţii etnografice mai recente.

5.
Cât priveşte prezenţa cuvântului mască, cu sinonimele Obrăzar (învehit şi popular) şi Mascaroană (învechit şi rar), în Dicţionarul iimbii române (DLR. Serie nouă, ed. Academiei R.S. România, Bucureşti, 1966, Tom Vl, fasc.a 3-a), definiţia este lapidară: „Bucată de carton (înfăţişând o faţă omenească sau figura unui animal, adesea caricaturizat, de stofă etc., cu care o persoană îşi acoperă faţa sau o parte a ei spre a nu fi recunoscută, lăsând ochii descoperiţi.” Exemplele ilustrative fiind extrase din operele lui Vasile Alecsandri şi Costache Nerguzzi ori din manuscrisele lui Stancu Căpăţâneanu, înseamnă menţionare târzie, după 1850, în zestrea IImbii române, iar provenienţa lui ca venind de la francezi (masque) şi germani (Maske), constitue IIpsă de informare şi, deci, de probitate ştiinţiflcă.
În reaiitate, cuvântul mască, cu derivatele lui existente în iimbiie turanice – maskara „bufon, măscărici”, maskaraiâk „bufonerie, ruşine, batjocură”, maskeiemek „a masca”, maskeii „mascat” – sunt larg răspândite în lumea balcanică, dar şi în a noastră carpato-dunăreană, înainte de a fi constatată prezenţa în IImbile occidentale!
În ceea ce ne priveşte, va fi o temă de meditaţie pe care o vom aprofunda într-o cercetare viitoare.

Mircea Coloşenco