SALON POETIC DE PRIMĂVARĂ

Filip Eduard Palaghia
(Bucureşti)

Cain şi Abel
„Copiii mei, ce veţi aprinde-ofrande”,
şi-a început Adam povestea, gol cu firea,
„nu eu sunt cel care-a tocmit Zidirea,
nu mie-mi cântă ploaia sarabande!
Tocmit fusese Edenul, de Cel,
care suflase-asupră-mi duh de viaţă,
înnobilându-mă cu suflet de paiaţă
şi înc’aveam în trup un blând şrapnel,
cu-arome brumării, de mugur de ceaţă.
În fiecare noapte, când din stele
pe bolţi îmi apărea o candelă cu mir,
eu asecundeam în coapsa-mi, ca un zbir,
vestigiile nenăscutei. Toate-acele
sclipiri, care-mi umpleau de vânt rărunchii,
de-aromele smochinului cu roade,
tot ce-alunga, din răsărituri fade,
dulceaţa care-mi îneca genunchii.
Duceam în mine zvonul de femeie,
cu presimţiri de umbre şi jeratic,
eram când armăsar, când trup molatic,
un crin răpus pe-un rug de orhidee.
Şi n-am putut să duc, eram prea-ntreg,
se poticneau de mne galaxii,
năşteam lăuntru-mi, tumultuos, copii,
irumperi de lumin’aş fi putut să leg,
eram o simfonie de explozii
plutind pe orizonturi, împletite,
zvâcneam cu spasme, aruncând pirite
din care se vor întrupa Irozii…
Şi-apoi căderea, trup în două,
acoperit de brume, şerpuit, bucăţi din Tot pe drumul pietruit
şi Lumea asta, care-şi spune Nouă!”

Însingurare
Aceasta ar putea fi noaptea
în care, cu bună ştiinţă, ai rănit îngeri
transformându-i în copii sceptici,
cu inima verde, cât o livadă.
Aceasta este noaptea tăcerilor
cu tumult incestuos,
acelea în care jumătăţile de om
comandă porţii duble,
cu ochi glazuraţi,
de o înspăimântătoare adâncime.
Ar fi putut fi o noapte
cu miros de pâine,
nu cea a menestrelului cu suflet de ceas,
înghiţitor de orhidee
în zgomot de imnuri suicidale.
E doar deşertăciunea vieţii mele,
prinsă cumva, la o beţie matinală
între patru-cinci strofe de pripas,
acelea printre care şoptesc fiului meu:
Te iubesc!
Şi, prin ce mister acum El s-a trezit,
căutând o cană cu apă,
în cotlonul din care scriu ascuns,
spunându-mi somnoros:
„Mă duc înapoi!”?
Atât de aproape Lumea aceea:
la un clinchet distanţă!
Îl voi aştepta acolo,
în genunchi,
În voi ruga să-mi ierte
fireşte neputinţe”
Sau poate mă va ierta singur,
citind această litanie…

În frângere
N-aş fi crezut că voi muri lângă tine.
Amorf.
Anestezia fiecăruia dintre noi
îl va trezi pe celălalt, strivindu-i.
am prevăzut fiecare negură.
Din mila sărutului
aşezat pe fruntea unei dimineţi.
Aceea în care am fi
plânset tăcând,
râvnind braţe.
Iubeşte-mă numai când râd,
ca o marionetă.
Doar lasă-ţi părul pe spate!
Şi încovoaie-ţi degetele
în sforile mele!

Defileu
Nu-i chip să faci un pic de pace?
Nu doar cu mine? Şi cu tine!
e-atât de greu să te dezbrace
bărbatul care-a vrut ca mâine
să-ţi fie mâinilor găoace
din untul unor mări de pâine?
E-aşa de greu să înţelegi
că ştiu cum eşti? Să te dezlegi?
S’accepţi că nerostirea frântă
e asumare, e înfrântă
mândria celui ce doreşte?
Nu-i greu şi poţi!
Opreşte-te! priveşte!