TINERI PROZATORI

Daniel Laurenţiu Ginghină
(student, Galaţi)

Nu le zice că-s acasă

Dacă te vezi cu ei, să zici că nu ştii unde sunt. Ai auzit? Să le zici că nu ştii unde sunt. Să dea dracii să spui că sunt acasă că nu ştiu ce-ţi fac. ai auzit? Băi!, ai auzit ce-am spus? Şi dacă te duci cu băieţii să bateţi mingea pe maidan, treci pe la Luisa şi spune- i c-o iubesc, spune-i c-o iubesc din toată inima şi că primul lucru pe care-o să-l fac când scap de tot rahatul acesta va fi s-o cer de nevastă. Spune-i c-o s-o cer de nevastă şi că mă voi bate cu tasu’ dacă va fi nevoie. o să lupt până la moarte cu hodorogul acela nenorocit care i-a furat pe al’de Matei şi Cosmin a lu’ Aneta. Ne-a furat şi pe noi, dar mai puţin că am fost eu isteţ şi am ştiut cum s-o dreg. Aşa să-i zici Luisei. C-o să fac totul pentru ea şi pentru dragostea ei, fără de care eu nu pot trăi, fără de care viaţa n-ar mai avea rost şi, îţi jur, dacă n-aş avea dragostea ei, acum aş ieşi în stradă şi-aş striga să mă audă toată uliţa, da!, eu am furat porcii părintelui, da, eu i-am furat şi i-am omorât în grajd, da, ale lor sunt urmele de sânge pe care le vedeţi când treceţi, pe care vă lungiţi gâturile ca să le vedeţi. Să mor dacă n-aş face aşa. da’ ea mă iubeşte şi de asta trebuie să stau ascuns. Ca să se mai potolească apele, să le mai treacă din nervi. Morţii mamii lor! Că doar am făcut-o pentru binele familiei. Daniel, am făcut-o pentru noi, pentru familia noastră. la ce-i trebuie atâţia porci nenorocitului de popă, care oricum mănâncă numai vânat şi numai bunătăţuri pe la pomeni şi pe la nunţi, pe la botezuri şi cununii. Lasă-l, că-i sătul. Îs sătul, Daniele, îs sătul s-o văd pe mama cum stă la marginea mesei, lângă noi, şi-şi vâră în gură firmiturile care ne cad nouă, m-am săturat să-l văd pe tata cum se ruşinează când mâncăm noi. Cum se ruşinează că-i e şi lui foame, dar nu se-ncumetă să s-aşeze. Bietul tata, care a ridicat casa asta, Daniele, uite-te în jurul tău, Daniele. Sunt fratele tău mai mare şi ştiu ce zic. Şi gurmandu’ acela de-i pupă toată lumea mâna când îl vede. Acela să mănânce ce ne aparţine nouă de drept. Uite d-aia, Daniele, sunt eu aşa cum sunt. De aia beau mereu şi de aia mă încaier cu cine-apuc. Că mi-e ciudă că lumea asta-i pe dos. Mi-e ciudă că cei care muncesc, cei care nu fac duş cu zilele că n-au timp şi apă, că cei care muncesc atât de mult că se lipesc cămăşile de ei, ăştia, Daniele, n-au ce mânca. Du-te, Daniele, într-o zi la tata şi i-ai mâinile în mâinile tale. Întoarce-i palmele în sus şi uite-te la ele. uite-te şi-ai să vezi tot atâtea bătături câte zile de când n-a mai mâncat un codru de pâine are. Du-te, Daniele, într-o zi şi uite-te în ochii lu’ mama, şi-ai să vezi tristeţea strămoşilor. Ai să vezi un milion de lacrimi care-aşteaptă să se scurgă pe obraji, dar nu pot că dac-ar face asta ar omorî-o pe mama. Vai de capul nostru, Daniele. Ai plecat la oraş, la studii. Am muncit cu toţii ca tu să poţi pleca. Am vândut animale, am furat. Am făcut de toate numai să te vedem plecat. Numai să n-ai şi tu aceeaşi soartă ca şi noi. Şi acum te uiţi la mine ca la un criminal, Daniele. Eu ştiu, Daniele, că dacă te găseşti cu ei ai să le zici unde sunt. Ai să le zici: e acasă, stă ascuns. Aşa ai să le zici. Îmi spui că legea-i lege. Că aşa te¬au învăţat profesorii la facultate. Ei ştiu, Daniele, cum e să mănânci nimic când nu e nici pâine uscată şi când e iarnă şi nu sunt frunze de nici un fel? Ştiu ăia, oare, Daniele? Fii băiat bun şi nu le spune. Nu le spune că-s acasă!

Morţii cu dinţi de aur (fragment)
Satul Odnocam era cunoscut ca fiind unul dintre cele mai paşnice. Genul acela de aşezare rurală unde toţi se cunosc între ei, se ajută, se salută când se întâlnesc pe drum sau la câmp sau la cârciumă. Genul acela de sat în care, negreşit, există un beţiv pe care toată lumea îl ocoleşte şi-i arată cu degetul, un grup de babe pe care le vezi îmbrăcate doar în nergu şi le auzi discutând doar despre Dumnezeu şi despre pedeapsa care se va abate negreşit asupra celor ce-i ies din cuvânt Trinităţii; un bătrân care ştie să-ţi răspundă la orice întrebare, stând pe un scaun din lastic, în faţa casei sale şi scrutând din spatele unei bărbi albe ca neaua mişcările fiecărui trecător. Când am ajuns eu acolo, primul care mi-a ieşit în cale a fost chiar beţivul. Era mult mai înalt decât mine, iar la-nceput, după felul în care se apropia de mine, ameninţător şi bâţâit, mi-a fost teamă că mă va ataca. Însă primul lucru pe care l-a făcut atunci când s-a apropiat suficient de mult a fost să cadă în genunchi la picioarele mele şi să plângă. Eu, cum aveam mâinile ocupate cu valizele, m-am uitat stânga¬dreapta să văd dacă mai existau martori la această scenă penibilă, după care m-am întors spre beţiv şi l-am întrebat, ce vrei? El atunci, cu ochii plini de lacrimi, a ridicat privirea spre mine şi a zis, de ce vii abia acum? noi te-am aşteptat să vii mult mai devreme. Noi am sperat să ne salvezi mult mai devreme. Nu ştiam ce să-i răspund. L-am întrebat despre ce naiba vorbeşte, dar el s-a ridicat în picioare şi a trecut pe lângă mine, ca şi cum nu m-ar fi văzut niciodată, lăsându-mă acolo, în mijlocul drumului, cu o stupoare nemărginită. Mi-am zis c-o fi nebun. Când am ajuns la casa vărului meu, Martin, unde urma să locuiesc timp de două săptămâni, uitasem deja de întâmplarea cu Beţivul. Martin, ştrengar cum îl ştiam, mă aştepta în faţa porţii cu o sticlă de vin în mâna dreaptă şi cu două pahare în cea stângă. Apoi’ ce faţă ai în tine, vărule, mi-a spus. Am lăsat valizele jos şi l-am îmbrăţişat, de vreme ce mâna nu i-o puteam strânge. Ce faţă am, l-am întrebat. Aşa mi-a răspuns, zici că eşti constipat. Am râs amândoi. i-am povestit despre întâmplarea cu Beţivul. Morţii mamii lui, a strigat, să vezi de bătaie-i dau când o-i da ochii de el. aşa face cu toată lumea. De ce face aşa, l-am întrebat. Cică când o fost mic, la cămin, venise cineva la el în vizită şi-i spusese că în câteva zile îl va înfia. Numai că nu la-nfiat nimeni. la, mai vrei unu’? Am întins paharul şi mi-a mai turnat din sticla plină cu lichid sângeriu. S-au întâmplat multe de când n-ai mai fost tu p-aici. multe lucruri... cum îi zice la cuvântu’ acela... bilare. Bizare vrei s spui? Bizare, da, bizare. L-am întrebat la ce se referă. Păi vezi tu, a început să povestească, lumea vorbeşte că în sat este un nebun care seara sare gardu’ în cimitir şi dezgroapă morţii ca să le fure dinţii. Să le fure dinţii, am întrebat eu plin de stupoare şi scârbă. Da, mi-a răspuns Martin, să le fure dinţii de aur. Acu’ vro’ două zile m- au chemat la comisariat şi mi-au pus întrebări. Bă, îmi ziceau, Martine, că tu eşti singur, că n-ai şi tu o fată, că toată ziua stai şi bei, poate ţi-o fi venit şi ţie chefu’ să te-mbogăţeşti şi n-ai găsit altă cale decât aceea de-a le smulge răposaţilor dantura. Eu i-am trimis la dracu’ să-i ia. Cum să fur eu dantura la sărăciile alea, mai ales că şi mama şi tata îs îngropaţi tot acolo. aşa le-am zis. N-au mai spus nimic şi m- au lăsat să plec. l-am cerut să-mi povestească totul, de la capăt. După ce a renunţat la pahar şi a început să bea direct din sticlă, Martin şi-a început relatarea: domnul Calistrat, moşu’ de are grijă de cimitir, stă toată ziua la el în gheretă. Ştii cum e, după atâţia ani în care nu se-ntâmplă nimic, omu’ s-a învăţat şi-şi ia radioul, se-nchide-n coşmelie acolo şi moţăie ascultând Gică Petrescu. Numai’ că-ntr-o sară’, cum stătea el şi se scărpina pe burtă ascultând muzică, a văzut pe geamul gheretei nişte umbre. La-nceput a zis că-i vederea lui care de la o vreme se şubrezise. Numai’ că după ce-a-nchis radioul şi şi-a pus ochelarii pe nas, umbrele care se mişcau prin cimitir tot nu dispăruseră. Na la Calistrat: îşi pune cascheta aia de popândău pe cap, duce mâna la bâtă şi iese afară. Care eşti, ţipă el tare. Care n-ai somn, băgaţi-ai sârmă-n nas? Şi culmea că cineva-i răspunse: Sară’ bună, nea’ Calistrate. Îs io. Care tu? Şi Calistrat se apropie de umbră, nu se ştie dacă îl recunoaşte sau nu pe necunoscut, şi vede cum acela sapă o groapă, cum deschide cu o rangă capacul sicriului, şi cum deschide gura mortului, scoţându-i, cu un patent, doi, trei dinţi. Apoi’ ce faci, mă, nebunule, întreabă Calistrat. Apăi ista are dinţi de aur, şefule. Nu-i mai trebuie, aşa că-i iau io. Apăi nu-i bine, mă, nebunule. Apăi, ce-i bine pe lumea asta Calitrate? Mâine, îi răspunde moşul, să ştii că te dau în primire la jandarm. Apăi, dă-mă, Calistrate, dă-mă. Şi după asta necunoscutul s-a ridicat, a băgat dinţii într-un buzunar, ia zis noapte bună lu’ Calistrat, şi dus a fost. cum, dus a fost, întreb eu. n-a putut paznicul să-l oprească? Apăi’ ce, zice Martin, crezi că era prost? Voia să se¬ntoarcă la el în coşmelie şi să se gâdile-n buric. Morţii mamii lui! În seara aceea, după toate câte mi le povestise Martin, n-am putut să adorm. Nu mă puteam odihni ştiind că, undeva afară, un nebun umbla prin cimitir, smulgând dinţii morţilor. Mi-l imaginam cu o lumânare, citind numele de pe fiecare cruce, cântărind care era mai probabil să aibă dinţi de aur şi care nu, apoi dând la iveală o lopată, săpând, săpând, săpând, după care, cu o rangă, smulgând lemnul putred care servise drept capac. Auzeam, în mintea mea, scârţâitul cuielor care săreau aproape singure. Apoi auzeam pac-poc-ul patentului care smulgea dinţii. lnstinctiv, am dus mâna la gură.