POEŢI DUNĂRENI

Bogdan Pascal

Cântec de tine, albă
Când iarnă-mi vii, eu te-aş ruga-nainte,
dezbracă-ţi toate avalanşele în minte,
să vii la mine doar în gheţuri rupte
şi restul de-anotimpuri să mă uite.
Să fim orfanii-aripilor zăpezii,
ninşi în sărut pe-oglinzile amiezii,
cu drag să ne privim în fiecare,
apoi să mă îngheţi în bestiare.
Când ochii lumi-ar risipi dispreţuri,
să-mi dăruieşti, iubito, mari îngheţuri
şi-adânc, în mine, tu îngheaţă lent,
egală-n amintire şi-n prezent.
Iar din zăpada coapsei să îmi ningi
copiii-fulgi cu orizonturi mingi,
sălta-vor alb troienele la cer
sub fierberea sărutului prin ger.
Eşti albă toată, cel mai alb pustiu
şi simt că te iubesc şi când nu ştiu,
când vei veni, tu intră pe fereastră,
cu mâni de ger, albeşte-mă, albastră.

Cri-cri
Aceasta-i masa întâlnirii noastre,
tăceri crescut-au greu ca flori în glastre,
iar florile, venite în fereastră
tot forfoteau de întâlnirea noastră.
Tu te fereai să mi te spui pe nume
ca vreunui mag din amintiri păgâne
şi-n despletirea ploilor prin cetini
reinventam căldura din prieteni.
Pe geamurile albe-reci din bar
odăile din sânii-ţi estuar
se-mpovărau preapline de iubiţi,
noi încă ne priveam cu ochi cuminţi.
Şi chiar la masa întâlnirii noastre
tăceai vorbind din mâinile albastre,
tăceam şi eu din gânduri fără legi,
dar ochii tăi spuneau că mă-nţelegi.
Palpabil ca respirul şi căldura
chemam din tine dragostea cu gura
şi buzele-mi ca vechi cortine gri
rosteau numai ca greierii: "cri-cri!"

Ploaia să curgă vertical
Ploaia să curgă vertical, iubito,
Şi ochii tăi să curgă înspre vii,
Din morţi tomnatice, iubito,
Din viaţa morţilor mereu copii.
Din ochii tăi să curgi mereu, iubito,
Ca apele eterne, fără ceas,
Şi dragostea, s-o laşi în glas, iubito,
Iubita mea, tu însăţi, fără glas.
Să strigi la mine prin tăceri, iubito,
Iubita mea cu chip de păpădii,
Şi lacrima să ţi-o păstrezi iubito,
Spre luminarea inimii din vii.
Ploaia să curgă vertical, iubito,
Şi eu ca frunza toamnei să mă pierd
Şi aş muri acum, dar tu iubito,
Să supravieţuieşti peste incert.

Ninsoare altfel
Ninsoarea asta vine din ochii tăi
parcă pentru întoarcerea definitivă
a tuturor lucrurilor
cu faţa spre ele însele.
Ninge altfel,
albul e altfel
ca un absint împotriva uitării.
Azi ninge preţios din ochii tăi
cu îmbrăţişarea unei infinite
aduceri aminte.