SENIORII POEZIEI DUNĂRENE

VALERIU GORUNESCU
(n. 12 februarie 1922)

Chipul
- soţiei mele, Mihaica -

Pe ierbi se-apleacă umbre mari de munte,
pe inima-ndrăznind, nu mai puţin,
A fost cândva devreme. Şi senin.
Spre fiecare înţeles – o punte.
Dar nici acum ardoarea nu s-a stins,
de-mi mai stârneşte licuricii minţii.
Pe rând sparg şovăielile, cu dinţii,
va fi iar soare sus, pe piscul nins.
Alunecare-aceasta-n şerpi şi stâncă,
azi biruind, iar mâine frânt sub stei,
îşi află-n soarta noastră vreun temei,
ori hău-n noi pe sine se mănâncă
Ca din asprimi, din şănţuiri s-apară
cu totul un alt chip, numai al tău:
supt de-ncercări e, scrijălat de rău –
dar şi-ncălzit de-o stea interioară.

Ploi
E-un sentiment ciudat: aşa se pare
că simte-ntregind zidul, cărămida;
aşa deschide mărul alba-i floare,
-ngheţul răpunându-l, şi omida.
Nesperiat de multele-i morminte –
pământul suie-n forme neştiute:
într-un amestec nou, mult mai fierbinte,
încearcă altor zori să mă-nprumute.
Respir debutul noii mele trepte,
uşor mâhnit, sub sensurile grave.
Nu ştie nici o clipă să aştepte –
mă fură în zoritele ei sclave.
Iar treapta depăşită-ndată-i alta,
în veşnic inedit, mereu virgină.
Mă taie timpu-n voia lui cu dalta
sub ploile de umbră şi lumină.
Mă mir, adesea mă-ncrunt, dar, fără fugă.
Nu-i apă să mă scape de-acest foc.
Mă-nalţ sub necuprinsa bolţii rugă
cu tot destinul lumii la un loc.