CRONICA DE ÎNTÂMPINARE

O nouă poetă: ISABELLA DRĂGHICI

A m spus, şi nu odată, că poezia îşi are rostul ei în lumea cititorilor. Câţi or mai fi! După numărul impresionant de cărţi de poezii ce se publică într- un an, ne face să credem că şi numărul acestora e mereu în creştere, la nivel de statistică. Nu ştim în schimb care e realitatea din teren, în ciuda îngrijorării că oamenii nu mai sunt interesaţi de carte, astfel nu se explică editarea, mai ales a acestui gen de literatură. Noi suntem, de când ne ştim, cititori pasionaţi, diagnosticaţi, metaforic vorbind „bolnavi” de lectură.
Şi că este aşa şi nu altcumva, ne vom referi la ultima lectură de la începutul acestei luni de ianuarie 2015 - „Printre tăceri”, poezii, 2014, a Isabellei Drăghici, cu o prezentare pe coperta a patra de Dan Cristea, din care transcriem: „Isabella Drăghici atinge vechea şi prestigioasa temă poetică a „fugii” timpului, imaginând astfel, în limbaj personal, un „timp cabalin” ori un „timp ecvestru” galopând nebuneşte.” Poezia acestei poete-actriţă frapează prin regia versurilor scrise cu ochii deschişi dincolo de cortina scenei care din moment în moment urmează a se ridica la o pocnitură de deget, ca poeta cu toată filosofia sa de viaţă şi creaţie să intre în spectacol pentru cel căruia i se adresează, cititorul.
Creaţia ei este scrisă parcă anume dintr-o regie specială pentru a fi pusă în scenă să realizeze un spectacol al tăcerii neconfirmate ca timp şi nici ca noţiune a interpretării valurilor mereu în schimbare şi înnoire a imaginilor lirice din belşug.
Tulburător de suave, dar atenţie, zguduitor de triste, versurile ce urmează sunt relevante nu ca poziţie a noastră critică, ci ca film de notorietate scriitoricească a autoarei: „între noapte şi zi,/am aflat o tăcere/ mai adâncă decât mine./între noapte şi zi,/iarna a-nmugurit pe buzele mele,/ printre ramuri amuţite,/ în mijlocul pădurii uitate./ încremenire albă,/ frumuseţe nedescrisă de gând,/ bucurie a tainei nerostite./ între noapte şi zi,/ m-am aflat zăpadă/ pe umerii tăi,/ linişte caldă în visul inimii,/ trecere către dincolo”, (Contemplaţie, pag. 11). O poezie
prelucrată în e p r u b e t e l e imaginaţiei, până la distilarea cuvântului din marmura inspiraţiei uşor forţată, elementul noapte fiind pretextul comunicării dintre materie şi antimaterie ca părţi ale metaforei.
Poeta are toate şansele să se impună cu versurile sale în lirica noastră contemporană chiar dacă pe-alocuri se simte o obturare a versului. Este lesne de înţeles că datorită trăirilor poetei „printre tăceri”, a tinereţii sale, starea sa poetică nu poate fi în toate poeziile aceeaşi.
Timpul, ca unitate de măsură, este chiar voinţa sa poetică în care harul este determinat de poezia în sine către lucrurile esenţiale în flexibilitatea scurtcircuitării ideii poetice. Se poate vorbi oare, după cele ce am relatat de un magnetism liric la Isabella Drăghici? Tot ce se poate.
Citind de la pag.36 poezia „Maternă” vom constata că această voce lirică este specială şi că într-adevăr putem vorbi de un magnetism al copilăriei şi al poemului de iubire dezbătând în mod proporţional toate fenomenele care ţin în creaţia sa ca fiinţă umană: „Să fie ziua aceea/ când, adormind/ pe sânul meu,/vei rămâne să-ţi sorbi/ copilăria./ Şi albul să-ţi zâmbească,/ şi negrul să te-aline/ la sânul meu... /Să uiţi de morţi şi vii,/ să uiţi să pleci,/ să uiţi să vii,/Să fii!”
Toate acestea se petrec în creaţia tinerei poete pentru că noi, ca oameni „în numele libertăţii,/ne punem căutşe sufletului”, şi ne trezim „...într-o zi, sfărâmaţi şi obosiţi” şi „mai goi ca niciodată” privindu-ne cum ne luptăm fiecare cu „sine însuşi”, pag. 37, cum precizează în cunoştinţă de cauză.
De la aceste trăiri poetice rotunjite în felul lor de o rostire fără ghidaje într-ale curentelor literare, la pag.50 descoperim „Poemul libelulei”, o piesă de rezistenţă a volumului de faţă şi care reflectă un soi de poem elegie, gen creaţie populară în care este dezbătută apriga dorinţă a poetei de a cunoaşte lumea reversului ascuns de la principiile normale ale vieţii de zi cu zi.
Materia poetică în acest poem atinge cursul voinţei unui poet care ne dă lecţii în poezie, pentru că poezia sa este o oglindă care reflectă întrebări, formulări retorice şi se străduieşte să se facă auzită prin mijlocirea cuvântului tipărit.
Poezia la care ne-am referit şi pe care o cităm integral, este o creaţie de care Isabella Drăghici trebuie să se ţină seamă şi să fie luată ca model pentru viitoarele sale cărţi. Tonul dezinvolt caracterizează întreaga sa creaţie.
„Poemul libelulei” e surpriza plăcută a acestui volum de debut „Printre tăceri” pe care-l redăm cap-coadă:„Libelulă lulă,/Tu, ce stai pe marginea timpului, care-ţi uneşti zoborul cu noaptea,//Care aduci fir de lumină din zilele cele vechi,/Libelulă, lulă,/Aşază-te şi pe ochii mei să văd prin aripile tale dincolo. //Libelulă lulă,/Adu-mi înapoi sufletul străfulgerat, rătăcit,/Dezgroapă-mi trupul acoperit de florile Părinţilor,/Aşază-te pe pleoapa mea mişcând Nemişcarea.//Tu, libelulă lulă,/Ia-mă, mă cunună/Cu sunetul vieţii îmbrăcat în mire,/Şi cu cel al morţii îmbrăcat în zile./Şi mă du departe, departe,/Unde nu e viaţă, unde nu e moarte,/în sânul nepătruns al Firii...”.
Prin acest volum, Isabella Drăghici şi-a aşternut de pe acum destul staniol pentru drumul poeziei sale, dar nu este suficient doar atât, depinde cât de departe vrea să meargă pe el. De spus are multe de spus prin poezie, că are ce-i trebuie unui poet: talent, trebuie să ştie cum să şi-l cultive, altminteri făclia sa lirică de-acum, pe nebăgate de seamă, se va stinge din conştiinţa cititorilor cu mult mai devreme de cum ne putem noi închipui.

Ion MACHIDON