CRONICĂ LITERARĂ

Eugen Uricaru, „Plan de rezervă”
(Ed. Cartea Românească)
Construcţia din spatele emoţiei

Structurat ca un scenariu de film, Plan de rezervă oferă şansa de a observa „construcţia din spatele emoţiei” (sintagmă din eseul lui Berth Cardier şi H.T. Goranson, „Cum se vor spune poveşti în viitor”; trad. Matei Pleşu). Reţinem subtila recomandare a d.lui Eugen Uricaru: „Nu întâmplător unele ficţiuni au ţinut şi mai ţin loc de realitate. Deşi aparţine realităţii, această carte este cu totul o ficţiune”. Proiectele româneşti ale distinsului prozator au demult prestigiul valorii. Învăţăturile dobândite în Câmpulungul Bucovinei şi în amfiteatrul Literelor clujene (unde lectura romanului echivala, sub pavăza retorică a d.lui Ion Vlad, cu un ritual epic), talentul, spiritul de neostenită veghe morală, demnitatea şi consecvenţa, luciditatea (de factură camilpetresciană), precum şi o bucurie a tainei creează profilul personalităţii d.lui Uricaru. După 1990, chemaţi şi neînzestraţi, dizidenţi de salon (ştiind din timp pe ce cărări se ajunge la gloriole) inşi calificaţi la televizor drept „eroi” (deveniţi negustori) „et eiusdem farinae” nu obosesc a „explica” contribuţia lor la schimbarea lumii; desigur există şi o evidentă trecere spre mai rău. dl. Eugen Uricaru a surprins păienjenişul de „vectori” ai puterii fără-de-sfârşit şi propune: un roman politic (al deceniilor totalitare, culminând cu pregătirea abandonării „şefului”) cu largi deschideri spre viaţa socială, cu tresăriri de umanitate şi cu pustiirea sentimentelor din care rămân doar amprentele unor jalnice pulsaţii. „Plan de rezervă” este, după părerea mea, o carte a decriptării răului generalizat. Un
asemenea demers curajos se susţine pe un stil elevat – de la cenuşiul condiţiei spiritului tânăr – la bezna compromisului, a minciunii, a imposturii.
Monstruozitatea generalizată agresează până şi palidele tresăriri ale iubirii. (Marile iubiri s-au topit în zarea decolorată a altor vremi). Sentimentele
se schimbă în „uimiri” numărate. Firele de candoare sunt sufocate de bălării. Scriitorul ne conduce prin bolgiile stricăciunii şi ticăloşiei „cu mandat”; alte „jocuri de putere” şi, desigur, alte „măşti”. În plină dictatură de cuplu, o grupare de nomenclaturişti, stalinişti reciclaţi, juni excentrici (viitoarele „beizadele”), oportunişti, unii cu stranie vechime, (ADN însăilează un „plan” de schimbare a puterii; cei mai mulţi sunt plămădiţi din aceeaşi tărâţă cu viitoarele lor victime. Duplicitari, oameni fără biografie (ca „dejistul” Todor Grancea), „ideologi” (de tipul Cârlan), „creiere” în fierbere „de clasă” (ca tov. Ianculescu), posibile „rezerve de cadre” (poate un Valer Negrea) sunt manipulaţi de un decolorat boss de la Interne, Nicolae Crăciun, personaj alunecos, pervers ca un mascul de salamandră pe ploaie. Ne amintim de atmosfera sud-americană din „Racul” lui Alexandru Ivasiuc. „Planul de rezervă” scutură praful de pe moliile neostaliniste şi pregăteşte „democraţia originală”. Din conversaţia „cenacliştilor” politici rezultă noua metodă de acţiune. Tânărul Valer apelează la o alegorie: „Când leul cască gura să te înghită, îţi vâri mâna adânc în gât, îl prinzi de stomac şi îl întorci pe dos ca pe o mănuşă.” Cruzimea stârneşte valuri: „Asta înseamnă că vom avea un leu întors pe dos?” Desluşirea e cinică: „Întors pe dos, dar acelaşi leu.” (s.n.)
„Aceeaşi” felină a puterii bântuie pretutindeni: în cabinetul unui medic carierist, pe şantiere, în familia unui maistru, în „sanatoriul” unde sunt alterate vieţile protestatarilor politici. Delaţiunea echivalează cu o aventură: o tânără vânzătoare de bilete de cinema îşi „vinde” bărbatul „organelor de stat” numai pentru a-şi justifica un adulter. Chiar dacă ea duce sechelele atavice ale reflexelor întârziate, nimic nu-i motivează zelul. Până şi anchetatorul pare siderat: „ia zi, chiar e aşa bun inginerul încât să merite mizeria asta pe care i-ai făcut-o bărbatului tău?” Arestarea unui opozant justifică loialitatea faţă de regim a complotiştilor(!) întruniţi în cutare braserie bucureşteană sau răsfiraţi prin coclauri bine protejate. O „Fata Morgana” („imaginea ei se spune, trebuie să existe în altă parte”) pare a fi inspiratoarea „planului de rezervă”. Avea poate dreptate prinţesa din familia ţarului: „de dorinţele altora te poţi feri, de ale tale niciodată”.
În forfota aceasta a sfârşitului de veac, plăsmuită de dl. Eugen Uricaru cu o excepţională măiestrie scenică şi reflectată într-o inspirată sintaxă a personajelor, mişcarea „lumii” este intrinsecă acelui „plan” pseudorevoluţionar al clanurilor ”...de rezervă”. Dorinţa de a ucide este acum învăluită în broboade jdeologice”. Ataşat acestui mare scriitor român, lectorul retrăieşte climatul „revoluţiei” asumându-şi conştiinţa inevitabilelor ispăşiri. Din „universul” secund al imaginilor am selectat trei: „Maşina de omorât se gripase, se încleiase de atâta sânge şi suferinţă”; „Băi tovarăşi, ştiţi cum poţi să nu ai probleme cu agenţii CIA? Le dai burse la „Ştefan Gheorghiu”; „Marele tren al socialismului o luase pe o cale secundară”.
Tonalitatea romanului d.lui Eugen Uricaru este gravă; uneori parcă răzbat „măsuri” din simfonia fantastică a lui Berlioz...

Virgil Nistru Ţigănuş