Premiile revistei PORTO-FRANCO

Alexandra Negru (Suceava)
Marele Premiu „Costache Conachi” (ed. a XXII-a, Tecuci, 2014) şi al revistei „Porto-Franco”

Let the storm come
e o geometrie ciudată a firii, această dragoste,
cu tandreţe şi frică în miezul halucinogen al nopţii;
cerul coboară lângă noi,
îi putem atinge luminiţele, iar tu devii aproape real,
aproape destructibil; un sfânt cu zâmbet de lup
ascuns în barba lungă.
suntem rebeli şi răniţi,
dragostea noastră a coborât în stradă; poţi să mângâi
ce a mai rămas sănătos şi bun, să îmi învârţi
cheiţa de la spate,
să speri că mă voi comporta ca o păpuşă cuminte.
copil am foat şi totul a dispărut,
furia stă ascunsă sub preş ca praful dinaintea
uşii; mi s-au şters pistruii, odată cu ei
toată ura şi mila pentru umanitate.
încă pot să a tot ce îmi doresc când ţin ochii închişi,
şi e de ajuns,
lumea e un supermarket, e Funtown,
cineva îmi pune o ordine firească în sânge
şi mă învaţă cum e cu supravieţuirea.
e o geometrie ciudată a firii, această dragoste,
cu mâna ta
pe inima mea
ca pe o Biblie mărturiseşte.

Serile de vară
am văzut
frica şi zbaterea celor dragi prin punga de plastic
apoi blândeţea mişcărilor şi renunţarea
pulsul perfect întins ca un picior de balerină în aparate
patul a fost rece când l-am atins
noaptea lungă ca o mărturisire şi trupul greu
purtat pe braţe mult prea departe
apoi rupere de noduri
acelaşi final îl avem cu toţii
dragul meu
liniştea mortului în serile de vară
e gura noastră umplută cu pietre
care nu mai ştie să spună lucruri frumoase
şi totul e atât de adânc
stăm pe vârfuri în dragostea asta ştiind
că ne-am putea îneca oricând

Aşa se simte oraşul acum
Aşa se simte oraşul acum
în culori tari paralizate de opiu
înţepături de insecte pe piele apoi întinderi de muşchi
guri toxice de îndrăgostiţi muşcându-se între ziduri
şi-i vară chiar şi în adâncul mortului.
când patul meu sărac e un abator de dragoste
şi teroare
din care coborâm la final în perfuzii
cu trupurile roase cu organele slăbite
ezităm la fiecare încercare de a tăia cusăturile
dintre noi
pentru că asta ar însemna să ne lăsăm
sângele pe întuneric.
când împărţim aceeaşi demenţă a taţilor noştri
pe care o urâm atât de mult
şi ne purtăm armele pe dinăuntru şi frumuseţea
nu a mai rămas nimic sănătos aici iubitule
nimic de salvat
stăm cu gâturile prinse în aceeaşi funie.