Medalion

În forfota lumii – poezia
Pledoariile poetice ale actorului Paul Antoniu
(Ed. Bibliotecii „Petre Dulfu”, 2014)

Actorului Paul Antoniu i se spune, la vârsta patriarhală, „binefăcătorul de inimi”. Precum truverii din veacurile de aur, domnia-sa aduce fiinţa semireală a poeziei lângă „vitralii luminând” în ceasurile de taină ale universului. Colindă ţara după un semn de clopot al „nordului statornic” pe la Vadul Someşului copilăriei binecuvântate, urcă smerit pe colinele Niculei (unde „Astra” îi primeşte cu entuziasm pledoariile lirice), trece prin Tihuţa (sucită de negustori cu faţa către inexistenţii – la români – vampiri princiari) şi ajunge în „dulcea Bucovină”, la Stupca lui Ciprian Porumbescu; trece printre paltini şi ulmi din balade. Când îşi aminteşte de Festivalul Naţional de poezie „Porni Luceafărul...” şi de spectacolul „Eminescu – in aeterum”, domnul Antoniu pare să caute Lumina din astrele de odinioară: ”I-a fost dat sufletului meu să înflorească”. A privit, în bisericuţa din Ipoteşti, ctitorită spiritual de Nicolae Iorga, nimburile negre ale sfinţilor, imaginea Poetului-voievod al „Doinei” întregitoare, dar şi urma de glonţ al „tătucilor eliberatori”. Era – parcă ieri acea vară eminesciană, iar nuferii galbeni de pe oglinda „lacului albastru” tăinuiau în adâncuri făptura razelor stinse demult.
În sala cu orgă a Academiei de Muzică din Cluj¬Napoca poezia a purtat, şi prin harul lui Paul Antoniu, fabulosul strai al muzicii. Eminentul profesor Dimitrie Vatamaniuc, vestitul emines¬ colog, colegul de bancă al neuitatul meu conducător de doctorat, universitarul Gavriil Scridon, i-a îndrumat artistului de astăzi drumul prin „pădurea de simboluri”. Între acestea se află „Poezia din turn”, versurile clasicilor şi ale modernilor. Un CD, care poartă, ca pe un stindard al vieţii, mărturisirea ”V-am dăruit iubirea”, cuprinde zece poezii ale Fericitului Părinte Ioan Paul al II-lea. Tulburătoare rămâne peste vremuri Ruga lui Corneliu Coposu. L-am ascultat pe domnul Paul Antoniu scandând „cuvântul” lui Vasile Lucaciu la procesul memorandiştilor, în prezenţa unui auditoriu distins şi tânăr, care n-avea cum să ştie că, sub mâna sprijinită pe inimă, fremăta o fărâmă din Tricolorul primit de la părinţi. La Alba Iulia, dl Antoniu rostea foarte emoţionat versurile lui Lucian Blaga: „inima-ţi zvâcneşte mai rar/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept/ ci adânc în pământ undeva...” Cu Arghezi ajunge la Târgu Jiu; se întoarce la Baia Mare pentru un recital eminescian. În aproape 800 de pagini caligrafiază o „Istorie sentimentală a muzicii universale”. Suntem pe tărâmul „zodiilor lui Orfeu”. Cu înţelepciunea lui Prospero din „Furtuna”, trecând printre noimele prezentului mulţimea întrebărilor fără răspuns, artistul desăvârşit Paul Antoniu ridică dintre umbrele arse glasul fără timp al lui Hamlet. Acestui Hamlet senect domnia sa îi închină miracolul poeziei.