NOTE DE LECTURĂ

Un meşter Manole cu nume de părinte: Ioan Morar, „Cuibul vulturului ceresc”
(Ed. Ecclecsia, 2014, cu o postfaţă de prof. Nelica Mihăilescu)

Am cărat pietre pentru Olimpul meu spiritual”, a mărturisit, într-un moment cardinal al vieţii sale, autorul volumelor: „De la Integrum la Absurdum” (1994), „Prinţul marilor dileme” (2009), „Misiune şi confesiune” (2004), „Din zborurile minţii pentru statornicia inimii” (2009). Valoarea celei mai impresionante cărţi a Pr. loan Morar, prestigios conducător şi animator al
Despărţământului „loan Alexandru” al Astrei, „Cuibul vulturului ceresc” rezultă mai întâi din profunzimea expresiei spirituale, din seninătatea aceluia „care a văzut multe”, din capacitatea sa de a modela limba română cu veche credinţă şi cu eleganţă modernă. Misterul Absolutului treimic, pe care acest sacerdot l-a slujit o viaţă întreagă, se răsfrânge într-o nouă construcţie ce confirmă dialogul între aici şi nesfârşit. Tâlcul acestui timp dramatic este prezent în alternanţa timpurilor verbale ale evocării aspiraţiilor şi frângerilor, nădejdilor şi risipirilor, zborurilor şi pragurilor. El poate fi desluşit numai la întâlnirea cu forfota răsăriturilor, cu melopeea asfinţiturilor. În preajma unor gratii încâlcite, danteşti, ajutat de o obşte a binelui, părintele loan Morar a citit mesajul unei raze a „pietrei din capul unghiului”, pe care l-a ridicat, cu infinită trudă, la marginea cuvântului al cărui slujitor este. Timpul triumfal al Catedralei din Gherla este înconjurat de flăcările ocrotitoare ale Rugului Aprins şi de profunda credinţă a românilor (şi la Dorna¬Arini clopotele grăiesc într-un turn care trece de nouri). În „rânduiala” totalitară, părintele a adunat sute de copii spre a le ocroti sufletele. Ataşat valorilor culturii, dăruit cu talent literar şi omilectic, şi-a apropiat personalităţi remarcabile: poetul loan Alexandru, muzicologul George Bălan, scriitorii Vasile Avram (cu a sa emoţionantă „Călătorie de sâmbătă”) şi Romulus Zaharia (basarabeanul care s-a încumetat să scrie în plin comunism despre „ademenirea” spre rău a unor conştiinţe superioare, cum a fost Lucreţiu, fiul scriitorului D.D. Pătrăşcanu), arhitecţii Ascanio Damian şi Emanoil Tudose (cel care a proiectat „un edificiu eclesial care să se smulgă din pământ şi să ţâşnească spre cer” ). Mulţimea de bărbaţi, femei, copii, de meşteri mari dar netrufaşi, de prieteni şi firi şovăielnice au primit darul de a fi părtaşi la sacrul proces cosmic care, cum scrie autorul cărţii, „se extinde de la crearea Luminii şi până la Parusie...” Am înţeles aceasta în Duminica transilvană când, la marginea naosului, am purtat semnul tricolor al deschiderii lăcaşului către ceruri. Mă tem că fraza aceasta nu va fi acceptată de către aceia care, de o vreme , „motivaţi” de felurite laşităţi şi dispuşi la temenele, îşi „primenesc” limbajul cu inventarul de „second hand” dobândit cu preţuri amânate. Când e necăjit, Părintele loan Morar citeşte din poeziile lui Octavian Goga. „Învins de taina mare-a clipei/ Se
nchină sufletul supus”, scria poetul evocând chipul Mamei.
Eminescu a spus că Biserica este maica poporului român. Părintele-scriitor loan Morar „a cărat pietrele” timpului (multe – desprinse dintr-o istorie străveche) spre a clădi un cuib sfânt şi înalt pentru Vulturul Ceresc. A avut doar un colţ de pământ dar şi mulţimi de inimi iubitoare. Sunt vii şirurile de lacrimi ascunse în cărţile, în imnele şi rugile sale. De undeva, din Înalturi a coborât, iată, Lumina cea Lină. Un Meşter Manole cu nume de părinte îi desluşeşte taina.