CRONICA LITERARĂ

Vrăjmăşiile şi aspiraţiile eului

Un roman febril de 500 de pagini, în care liminara sinceritate transpare din toate meandrele confesiunii narativizate este Vrăjmaş de Liviu loan Stoiciu . Pentru cel care îl cunoaşte pe scriitor din volumele anterioare sau din ampla mărturisire literară din volumul realizat în 2008 cu Alexandru Deşliu - Cartea zădărniciei. Convorbiri de sfârşit cu Al Deşliu&"lnspiraţii" de început, acest roman nu este deloc o surpriză. Poetul Liviu loan Stoiciu se transfigurează destul de vizibil în prozatorul Liviu loan Stoiciu. Deşi proza nu este poetică, tentaţia confesiunii îl domină, fapt explicabil prin dimensiunea lirică a personalităţii sale creatoare.
Este, desigur, ispititor pentru cititor să caute în ampla spovedanie urmele poetului şi chiar ale omului Liviu loan Stoiciu, iar întreprinderea nu pare, la prima vedere, dificilă. Ca narator homodiegetic (uneori, chiar autodiegetic, căci unele date ale personajului corespund biografiei reale a autorului, pe principiul postmodernist al autoreferenţialităţii), Liviu loan Stoiciu adoptă tehnica naraţiunii lineare, fără prea multe artificii tehnice, de construcţie sau de arhitectură narativă. El este fascinat de poveste, de mărturisire, urmărind un efect cathartic. De aceea, pare că este atras mai mult de a se spune decât de a spune şi în această înlănţuire de tranzitivitate şi de reflexivitate se naşte o reconstituire, mi fictionnelle, mi nonfictionnelle, a evenimentelor personale pe fundalul anului 2012 - un fel de cronică a unei apocalipse anunţate şi amânate. O carte despre eşec, despre ratare, despre scepti¬cism, despre aşteptare, despre speranţa într-un miracol care să reveleze transcendenţa, într-o viziune predominant defetistă, de apartenenţă la spiritul postmodernist.
Autoreferenţialitatea, amplele citate cu caracter paranormal sau ezoteric, mostre de intertextualitate şi de intratextualitate, se menţin la tensiunea unor mari emoţii, întreţin confesiunea şi creează performanţa stilistică: întregul roman pare scris în stil indirect liber, reflectând, deopotrivă, vocea auctorială şi vocea naratorului.
Menţinând naraţiunea între aceşti parametri epici, Liviu loan Stoiciu adoptă nu doar o perspectivă sceptică, ci una defetistă asupra vieţii şi existenţei, de unde predominanţa motivelor eşecului, ratării, care susţin tema romanului. lncapacitatea de sincronizare a eului, ratarea capodoperei, aşteptarea ? la Godot, în speranţa unui miracol care să-i schimbe destinul sunt laitmotivele romanului care, prin recurenţă, compun amplul solilocviu şi pot defini un destin. Evenimentele se înlănţuie, dar naratorul rămâne la suprafaţa lor, refuzându-şi sensul care să le reveleze şi să transforme o viaţă într-un destin.
În povestea călugărului ratat lordache, fost profesor de geografie, intuim aspiraţia spre spiritualitate, dorinţa de eliberare de sub dominaţia cărnii. În călugărul lordache, Liviu loan Stoiciu transpune propriile fantasme, temeri, idealuri. Povestea se constituie simplu din aspiraţii şi din ratări. Profesor de georgrafie într-un sat din Oltenia, lordache este nemulţumit de viaţa lui şi crede că îndepărtarea de lume îi va aduce acel tonic sentiment de armonie interioară. Pleacă la o mănăstire, depune jurământul monahal, dar, ispitit, semn că glasul cărnii este încă puternic, păcătuieşte cu o necunoscută. Remuşcările îl copleşesc şi după această aventură de o noapte, fuge de la mănăstire ducând o existenţă incertă, refuzând să-şi clarifice, pentru sine, lucrurile. Alături de Oana, o văduvă frumoasă şi bogată, despre care vom afla că fusese iubită, în studenţie, şi de misteriosul lvan, are iluzia unei iubiri capabile să-l stabilizeze, dându-i sentimentul confortabil al regăsirii de sine, al aflării sensului existenţei. Problemele de conştiinţă nu-l mai torturează o vreme, convins că o iubire mare, adevărată, transformă păcatul în inocenţă.
Când, în urma "vizitelor" lui lvan, are sentimentul că este controlat de forţe misterioase - ba înger, ba diavol, lordache o părăseşte pe Oana, fără să ştie că aceasta este însărcinată. Din acest moment, existenţa lui este învăluită în mister, până la sugestia integrării în comunitatea călugărilor de pe Muntele Athos. În acest amestec de senzaţional, de artificial, se relevă, totuşi, intenţia unui roman ezoteric prin care avatarurile personajului se transcend.
În prim plan, se află de acum, Oana şi lvan. Oana face efortul de a da de urma lui lordache pentru a-i face cunoscut faptul că va deveni tată şi descoperă, la rându-i, că este "controlată" mental de jurnalistul lvan, care nu este altul decât bărbatul matur alături de care trăise, în urmă cu 11 ani, o poveste stranie de iubire. Într-un moment de rătăcire şi de incertitudine existenţială, ea îl caută pe lvan (numit şi Fără Nume, şi Paul) şi repetă, vulcanic, povestea de iubire. Dar lvan află, întâmplător, prin indiscreţai unei cunoscute a Oanei, că aceasta este însărcinată cu alt bărbat. Focul iubirii se stinge instantaneu. lvan o părăseşte, iar Oana resimte din plin influenţa nefastă a Diavolului, Vrăjmaşul tuturor celor trei: lordache, lvan, Oana. Lipsită de spiritualitate, dragostea fizică e un păcat, pus sub semnul influenţei malefice, motiv pentru Oana să creadă că însuşi copilul pe care-l poartă este o întrupare a Diavolului...
Performanţa romanului constă în modul triadic în care sunt construite personajele şi modul în care fiecare îşi trăieşte şi îşi asumă destinul. lordache se simte "controlat" de un jurnalist de 62 de ani, nimeni altul decât lvan, personaj de rezonanţă dostoievskiană, prin capacitatea de a se dedubla, care, la rându-i, se simte "vizitat" insistent, "la derută". De altfel, tendinţa de a lega personajele de un imaginar livresc este evidentă şi în numele personajului lordache, derivat de la lordan, ca numele râului în care a fost botezat lisus.
Eul arhetipal e o triadă formată din lordache - fiinţa subtilă, lvan - fiinţa schizoidă şi Vrăjmaş - fiinţa (mai mult o prezenţă ocultă) demonică, asociată Diavolului însuşi. Din această metaforă, înţelegem că omul este un amestec, niciodată ştiut, de bine şi rău, de aspiraţii şi căderi, de spiritual şi material, relativ şi absolut, de dumnezeiesc şi diabolic. Acest triptic are ca echivalent un triptic al vieţii, care pare făcută din trei fugi: de sine, de lume, de temeri (taine). E o tipologie de apostat, de damnat, căci sentimentul ratării destinului este explicat prin date explicite ce ţin de detalii social- politice reale, dar şi prin date implicite, derivate din limitele propriei fiinţe: "După Revoluţie nu s-a regăsit în propriul sine, nici vorbă. Nici în postcomunism n-a descoperit vreo oportunitate sufletească, singura care ar fi putut să-l mulţumească, dimpotrivă. l-au crescut până al cer frustrările. Nu ar fi mirat dacă l s-ar spune azi că n-a făcut toată viaţa decât să-şi ucidă sufletul..."
Există şi trimiterea la teoria transmigraţiunii sufletelor prin sugestia avatarului care apare în revelaţiile Oanei. Fără Nume (sau lvan, sau Paul) ar fi un posibil avatar al lui August Strindberg, scriitor suedez născut la 22 ianuarie 1848, mort de cancer în 1912, la 63 de ani, pasionat (ca şi el) de mistică, ocultism, ezoterism, alchimie, care credea în transferul în "lumea spiritelor", şi în trăirile şi disperările căruia se regăseşte.
Fără a avea o viziune fatalistă, în sensul strictei dependenţe de un fatum care controlează, decide şi dirijează, Liviu loan Stoiciu strecoară în poveste ideea unei dependenţe de o fiinţă pluripotentă pe care o explică, ezoteric, prin diverse interpretări, apelând la mistică, ezoterism, paranormal, fizica cuantelor. Aşteptarea entităţii care să-i schimbe destinul echivalează cu aşteptarea unei teofanii, o izbucnire a sacrului în profana existenţă ternă, lipsită de sentimentul transcenderii.
Cronica anului 2012 răsfrânge evenimente ale marii şi micii istorii, semnificativ pentru a sugera modul în care destinul omului comun se intersectează uneori, iar alteori, evoluează paralel cu marea istorie. În aşteptările personajului, profund convins de dimensiunea spirituală a trecerii dintr-o eră în alta, se regăsesc credinţa în miracolul transcenderii, aspiraţia depăşirii limitelor, idealul perfecţiunii, visul capodoperei.
Aşteptării continue, febrile, îi urmează marea dezamăgire - ratarea apocalipsei, evenimentul cosmic capabil să preschimbe din temelii lumea aceasta "vagă, lâncezândă", să primenească lumea şi propriul destin: " A trecut Sfârşitul Lumii...Ce apocalispă anunţată? N- a fost nici măcar un cutremur mai de Doamne-ajută, care să ne amintească pe ce planetă mai suntem. Chiar l se rupe inima, de aici înainte nu va fi decât un om mort, la ce-i mai trebuie lui viaţa obişnuită pe care a dus-o până azi? A sperat că va fi ajutat să treacă Dincolo, într-o altă dimensiune, să capete puteri care să-l mobilizeze să trăiască mai departe, să fie inspirat într-atât încât să merite să ducă la capăt o misiune importantă "pentru omenire"...".
Unele adevăruri revelate au valoare de aforism: "Adevărul e că preferăm să fim nefericiţi decât să trăim într-o stare de incertitudine". Drama lui lvan este, aşadar, drama incertitudinii, drama cenuşiului existenţial, fără speranţa transcenderii.
N-aş putea spune cu certitudine dacă romanul Vrăjmaş este o carte mare sau nu. Scriitorul se poate depăşi pe sine când va avea revelaţia capodoperei şi o va mărturisi cu sinceritatea cu care şi-a obişnuit cititorul. Dar este cu siguranţă o carte provocatoare prin modul în care incită spiritul şi obligă la reevaluarea unor poncife, certitudini, limite.