PAGINI DE ISTORIE LITERARĂ

Vasile Voiculescu – 130

Toamna trecută (unii susţin că la 13 octombrie, alţii că la 27 noiembrie 1884) s-a născut în comuna Pârscov, de lângă Buzău, unul dintre cei mai mari scriitori români: V. Voiculescu. Numele său este mai puţin cunoscut decât al altor congeneri precum T. Arghezi, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, L. Blaga, G. Bacovia, I. Barbu ori Hortensia Papadat-Bengescu pentru că i-a fost interzisă semnătura vreme de două decenii, după instalarea comunismului în România. Reapariţia sa a fost strălucitoare, după cum se ştie, cu Sonetele shakespeariene, cu poeziile religioase, cu celebrele Povestiri, cu Zahei Orbul (romanul unicat) şi cu redescoperirea dramaturgiei (care a avut parte de montări de mare succes: Pribeaga la televiziune, Gimnastica sentimentală la T.N.B. şi Demiurgul la Teatru Radiofonic, după ce înainte de război fuseseră prezentate la Naţional Fata ursului şi Umbra).
V. Voiculescu a fost, ceea ce se numeşte plenar, un martir al comunismului, căci a fost dus la puşcărie spre exterminare pe când avea 74 de ani, iar regimul aplicat i-a fost fatal. După ce i s-a dat libertatea a mai trăit câteva luni, având şira spinării ruptă în urma bătăilor cumplite ce i s-au aplicat. A fost scos din închisoare spre a nu muri acolo, iar suferinţele inimaginabile l-au împins fie la sinucidere (a refuzat mâncarea) fie la stingerea în chinuri groaznice. A avut tăria morală de a nu face nici un fel de compromis cu puterea instalată de sovietici în România. A trăit într-o modestie greu de imaginat şi a scris, a scris cât nu avusese vreme să o facă preţ de vreo 50 de ani. A lucrat concomitent, sub aripa îngerului, la inegalabilele Sonete şi la prozele care au uluit cititorii după moartea sa. Până atunci, destinul literar nu îi fusese eclatant, debutând oarecum târziu (1916 – Poezii) continuând cu poeme tradiţionale (Din Ţara Zimbrului – 1918 şi Pârgă – 1921) şi impunându-se prin cercul „Gândirii” cu Poeme cu îngeri. A acumulat treptat, s-a lucrat şi s-a desăvârşit pe sine, dovada volumele Destin, Urcuş, Întrezăriri (un exemplar în manuscris a fost dăruit Regelui Carol al II-lea ... ) a muncit enorm ca medic (Toate leacurile la îndemână a avut 5 ediţii) ca director în nou născuta Radiodifuziune Română (a înfiinţat, printre altele, „Ora satului” şi „Revista literară radio” – difuzate şi astăzi). Suferinţă mare i-a produs în 1946 moartea soţiei sale care îi dăruise 5 copii, precum şi pierderea în 1945 a marelui prieten Ion Pillat.
Bătrâneţea se aseamănă cu a schimnicilor, iar frecventarea cenaclului Slătineanu şi a grupării Rugul aprins, precum şi refuzul de a colabora cu puterea nou instalată l-au împins spre un final cutremurător.
După săvârşirea sa din viaţă i-a fost descoperită statura adevărată, iar minţi şi condeie dintre cele mai strălucite i-au conturat dimensiunile. Au lăsat pagini de subtilă înţelegere şi subliniere a valorii operei şi a dimensiunii omului Vladimir Streinu, Perpessicius, Valeriu Anania, Şerban Cioculescu, Ovidiu Papadima, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dinu Pillat şi alţii care l- au cunoscut în timpul vieţii. În posteritate a continuat să uluiască, iar criticii din generaţia 70 au contribuit la aprofundarea studiului unei opere de măreaţă originalitate. Amintesc doar câteva nume, sperând să nu se supere confraţii omişi: Aurel Rău, Mircea Tomuş, N. Manolescu, E. Simion, N. Florescu, Roxana Sorescu, N. Oprea, C. Ungureanu, I. Apetroaie, Florentin Popescu, Liviu Grăsoiu, ş.a.
În ceea ce mă priveşte, am avut şansa ca, lucrând la Radioteleviziunea Naţională, să îi pot dedica mai multe emisiuni de-a lungul activităţii mele. Oricum, de câte ori îi revăd portretul de sfânt răzvrătit, îmi vin în minte versurile: „O Doamne, sunt contemporan cu tine/ Şi sunt contemporan cu veşnicia”.

Liviu Grăsoiu