INVITATUL PORTO-FRANCO

Cassian Maria Spiridon

Poezia lui Cassian Maria Spiridon se doreşte înzestrată cu o funcţie a cunoaşterii. Nu viziunea care înlocuieşte realul o ispiteşte, ci luciditatea care se împlîntă deopotrivă în real şi, autoscopic, în însăşi materia lirică. Dornic de-a (se) cunoaşte, poetul procedează cu sistem, pornind „de la zero”, adică de la orizontul devenirilor universale, pe care caută a le urmări pe treptele materiei ce evoluează pînă la existenţa socială a omenirii. Scala tematică pe care se mişcă poezia lui Cassian Maria Spiridon e suficient de amplă, începînd, aşa cum am văzut, cu spectacolul fenomenelor cosmice, cu fabuloasa multiplicitate a înfăţişărilor lumii. La un moment dat, înregistrăm un impact între „rigoarea”, „perfecta rînduire” a legităţilor interceptate de conştiinţă şi varietatea fenomenală a existenţei la circuitele căreia viaţa şi moartea se întrepătrund. În fond, misterul vieţii n-ar putea fi niciodată epuizat pe o cale raţională, dovadă fiind chiar uimirea admirativă a poetului care-i depăşeşte crisparea cerebrală, în faţa poeziei universale, cu caracter obiectiv.
Expresia e de o melancolică directitate. Confesiuni simple, emoţionante însă prin chiar simplitatea lor, căci poezia nu se va putea dispensa niciodată de materia unor simplităţi ce răspund adîncimilor imuabile, obsesive ale sufletului omenesc.

Gheorghe Grigurcu


Problematizând, la modul înalt, dând prioritate cerebralităţii şi încadrându-se axial în fluxul psiho-nevrotic al momentului său, Cassian Maria Spiridon opune decorativismului şi transparenţelor însemnele unei vieţi interioare frământate. Poezia sa, de un lirism ideizat, e jurnalul superior-ceremonios al unui melancolic de extremă luciditate.
Constantin Ciopraga

Lecţia de zbor
oglinda de ape
este săgetată de umbre întunecate
sunt graurii
dau lecţii de zbor
dimineaţa
adunaţi în uriaşe familii
părinţii şi puii împreună
cînd toamna timidă
trimite semnale
pentru bătrînii înaripaţi
care
în măiestre volute
le descoperă zborul
mii şi mii
în stoluri
păsările cu cioc galben
/ ca grîul înainte de seceră/
umbresc cu aripile lor cîmpia
ca un singur organism
cu inimi nenumărate
sub penele lor negre
ca la comandă se înalţă
se adună
se desfac şi refac
dispar în lanul de porumb
ca brusc
norul de aripi
sa-şi caute alt loc
puii
iau lecţii de zbor
* * *
în primăvara care ne brumează
de-atîta suferinţă adunată
se scutură din crengi pădurea-ntreagă
ridici fruntea
priveşti fără să vezi
zidul înalt al munţilor
răsăritul se strecoară printre gratiile frigului
toţi mestecă/ mestecă
de dimineaţă/ în tot lungul zilei
în somn
o masticaţie universală
permanentă ca atracţia gravitaţională
în fapt

nimeni nu înghite pe nimeni
în fapt
mestecăm pînă la pulbere
anotimpul a urcat la punctul
cînd soarele întretaie bolta ecuatorului
ceresc
străbate-n cumpănire
din astral în borealul emisfer
deschide poarta
muguri şi frunze ies în lumină
ochii se pierd în albăstrimea
ce străjuie la orizont
cu înălţimea ei
ce se împreună cu apusul
o mohorîtă
obosită lumină
cuprinde vlăstarele reci
pădurea înaltă
munţii pleşuvi
mulţimea de suflete
(un estuar fără ape
un templu pustiu)
un balaur bătrîn
fără plete
vizitează planeta
din loc în loc
pămîntul arat
cu spinările negre
saltă din hibernare
devine promisiune
anihilare a morţii
un verde palid acoperă cîmpia
peste întinderea semănată în toamnă
cu o nouă
întinerită speranţă
iarna-i încă prezentă
cu insule albe
cenuşiul domneşte
peste arbori şosele clădiri
oraşe şi sate întregi
primăvara nu-i hotărîtă
stă în cumpănă
băltoacele mici numeroase
lucesc lovite de raze
frigul
umed pătrunde prin ştofe
cine în aşa pămîntească
amînare
cînd anotimpul îşi refuză prezenţa
n-ar dori să renunţe
să-şi lepede gloria
lespedea ei efemeră
să fie doar frunză
culcată pe glie
să fie doar humusul
cel hrănitor
noi îmbuibaţi cu iluzii
sîntem îndestulă haleală
viermelui biruitor
* * *
acolo unde stelele sînt mult mai aproape
le vezi sclipitoare
gata să se lase mîngîiate cu sufletul
cuprins de răcoare
îţi cauţi un loc între conifere înalte
un fruct exotic Luna
şi noi
în palida ei umbră
ascultăm izvorul cum îmbracă noaptea
multe au loc de cinste în viaţă
urcate pe muntele minţii pleşuv
stau în bătaia ploii şi a soarelui
a vîntului negru şi sorţii
sînt să reziste
precum fierul pe braţele înlănţuite
ale răzvrătirii
un clonţ aprig
smulge bucăţi din ficatul
întrebărilor
lumea cu sau fără curioasa mea prezenţă
a mers şi merge înainte
iarba se ridică mai verde după ploaie
şi frunzele cad toamna
în humusul cel sporitor prin anotimpuri

* * *
ca într-un film în reluare
după decenii
îţi vezi mama
la sfîrşit de nuntă
cum ia cununa miresei tale
alături de unchiul locţiitor de tată
muzica tace
mesenii sînt obosiţi
tu – în disperare –
îţi vezi mama înlăcrimată
pentru fiul
pentru tinereţea ei pierdută în refugiu
pe fronturile vieţii
în căminul cultural prăfuit
ruinat de vremuri
sîntem adunaţi sub o lumină
ce aşterne peste toţi paloarea
peste
încă
mirele şi mireasa
cuminţi pe taburete
supuşi despodobirii
ceilalţi
ultimii rămaşi
stau în picioare
liniştea zorilor pogoară
din înaltul unei toamne
îngăduitoare cu tristeţea
ne jucăm rolul...
batem în pămînt cu pumnii
răpitoarea de suflete este mereu aproape
se mişcă vaporoasă în aerul pe care-l respir
ţopăie prin iarba culcată
picură odată cu sudoarea
cu broboanele efortului tău
cînd spargi lemne
sub stelele albe de ger
ca un abur se ridică
din respiraţia ta
din rugăciunile tale
grijulie tot timpul
atentă să nu te piardă din ochi
cu o sporită amplificată vigilenţă
un gardian mai prezent decît umbra
de sub atenta lui supraveghere
n-a evadat nimeni
niciodată
cu mult peste acele penitenciare
de maximă siguranţă
unde
oricînd pot cădea zidurile
nu şi aici
unde
fără garduri cu sîrmă ghimpată
fără stîlpi de înaltă tensiune
fără cuiburi de mitralieră
gata să tragă
se preumblă doar ea
singură
încrezătoare în permanenţă
culegătoarea de suflete
batem în pămînt cu pumnii
să vorbim cu cei care-au plecat
sfatul lor să îmblînzească
paşii inimii
cuprinse în palmele înroşite
pe zăpadă
luminînd un zîmbet
în cîmpie
să vorbim cu măsurată linişte
din zori şi pînă-n noapte
toate trec
cu tot cu noi