INTERPRETĂRI

Sara pe deal - un poem monocrom -

Poezia erotică eminesciană, liră bogată în modulaţii, sunete, game extrem de complexe şi nuanţe – de la suavitate la imprecaţie, de la comuniunea extatică la disperarea şi amarul renunţării – împlineşte, în pastel ul „cichendorffiar” „Sara pe deal” suavă expresie, veritabilă perlă de atmosferă şi muzicalitate romantică. Poezia este de fapt un fragment dintr-o poastură de tinereţe, Eco, compoziţie de factură preromantică, în stilul meditaţiilor în faţa mirilor, scrisă însă cu altă viziune şi alte mijloace decât cele folosite de generaţia poetică anterioară (Cârlova, G. Alexandrescu, etc). Sara pe deal e, în acest poem, serenadă prin care un cavaler „răspunde” de sub zidurile unui castel, cântecului unei domniţe pentru curtenii ei. tulburătoarea melopee, care sfâşie dar şi împacă sufletul, este una din cele mai specifice poeme de dragoste eminesciane. Romantismul frenetic al generaţiei anterioare, care l-a influenţat puternic pe poet în faza iniţială a creaţiei sale (Venere şi Madonă, Mortua est), găseşte prin acest poem o neaşteptată oază a delicateţei şi discreţiei sentimentelor. Faţă de fragmentul din Eco, poetul a acţionat către purificarea sporită a viziunii, spre îndepărtarea accentelor prea subliniate de erotism. Totul este muzică şi atmosferă, sugerând nu numai participarea peisajului la revărsarea, purificată a prea-plinului sufletesc, a sentimentului, ci o adevărată comuniune extatică între fiinţă şi univers.
Peisajul este construit pe două linii paralele: topirea treptată a amurgului în noapte şi alunecarea asemănătoare a îndrăgostiţilor unul către altul. Această mişcare a celor două nivele este imperceptibilă, dar în acelaşi timp, de neoprit: aşa cum nimic nu poate opri lăsarea serii, la fel, nimic nu poate opri întâlnirea îndrăgostiţilor. De fapt, totul pare a favoriza această întâlnire; atmosfera crepusculară, de o sugestivitate plastic¬muzicală extremă (strofele I-II), creează un privilegiat moment al iubirii, un eros „ales” de convergenţa favorabilă a astrelor.
Aspectul de pastel al poemului se datorează prezenţei unor elemente de natură: turme, oamenii cu coase în spinare, hora, stele, deal etc. Ele constituie o viziune paracosmică, închizând lumea terestră, structurată pe două nivele: dealul şi văile, apoi luna cu stelele. Unitatea spaţiului poetic, atât de larg dimensionat, se validează prin evocarea elementelor constitutive în acelaşi registru emotiv. Spectatorul se află într-un punct fix de observaţie, privirea lui lunecând visătoare peste diferitele elemente ale naturii, fără a se fixa îndeosebi, doar atât cât să facă prezente aceste elemente. O anumită generalitate învăluie evocarea, datorată stării sufleteşti detaşării şi calmului ce succed o zi de activitate intensă. Efecte line de o pură simplitate implicând, totuşi un specific rafinament al naivităţii, foarte eminescian, favorizează accesul la contemplaţia, echilibru şi împăcare sufletească. Plasticizarea figurativă nu este insistentă, peisajul pare în lumina scăzândă a înserării, învăluit într-o atmosferă vag¬impresionistă, mai curând decât concret-realistă; umbrele înserării estompează treptat conturele. Salcâmul singuratic este şi în acest poem, ca în întreaga lirică eminesciană, un arbore sacru al dragostei care învăluie pe îndrăgostiţi într-un văl mut şi luminos. Salcâmul şi dealul delimitează incinta „sacră” a iubirii de profanul cotidian al satului din vale (raport sus/jos cu semnificaţii importante de poziţie – perspectivă – estetice şi morale – dealul e spaţiul iubirii frumosului, purificării sufleteşti).
Metaforele comparaţiile, personificările nu sunt stridente, ci unitare pictând atmosfera creată de post cu nuanţe de aceleaşi culori. Sara pe deal este un poem monocrom, fără efecte spectaculoase de culoare, subliniind tonalitatea tainic-melancolică. Efectele muzicale sunt cele mai frecvente: fluiditatea muzicală şi efectele auditive sporesc impactul estetic-emotiv al atmosferei, delimitând emoţional eul liric de armonie a peisajului care se integrează, anunţând extazul liric catharsisul final: „Sufletul meu arde-n iubire ca para”.
Evoluţia celor două planuri – cel natural şi cel sufletesc – funcţionează invers proporţional. Lanul natural foarte prezent la începutul poemului, îşi micşorează treptat ponderea, în timp ce sporeşte tot mai mult importanţa planului sufletesc, ce devine absolută în ultima strofă. Sara pe deal este un poem tipic romantic, în care peisajul devine etat d’ame (stare de suflet). Un intermezzo paradiziac, o viziune ce proiectează fiinţa în absolutul sentimentului; prin atmosfera tainic-incantatorie a unui peisaj sacralizat de iubire, detaşat din experienţa cotidianului, a timpului profan. Un cântec pur al iubirii, deşi învăluit de arome abia presimţite, în curând tot mai puternice.