Jurnalul unui pensionar

Daca ma întorc cu 83 de ani în urma, adica în prima mea zi de scoala primara, îmi rasuna în urechi vocea sfintei mele mame, care m-a îndemnat si pe mine, cum a facut si cu ceilalti copii ai familiei mai mari ca mine (am fost opt si am ramas doar sase, ceilalti doi murind sub doi ani), spunându¬mi: „Învata, mama, carte, sa nu stai si tu cu mâna stresina deasupra ochilor, sa vezi daca apare sau nu o geana de nor, sa cada ploaie binefacatoare, sa se faca porumbul, sa avem ce mânca, deoarece învatatura îti da singura avere pe care nu ti-o poate lua nimeni”.
Asa ca am facut si eu, ca toti ceilalti frati si surori, adica am învatat, am învatat, am învatat... fiind premiant atât în scoala primara cât si în Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Manastirea Dealu. Apoi am absolvit Scoala de ofiteri activi de artilerie Pitesti cu media 9,73, clasificat al 4-lea din 207 absolventi.
Fiind trimis în Germania, la Centrul de instructie al artileriei Juterbog, pentru un curs de specializare în doctrina tragerilor artileriei nemtesti, totodata si pentru a deveni un bun comandant de baterie, am primit la absolvire calificativul „Mit erflog”. Deci în toate scolile urmate am fost, fara falsa modestie, fruntas la învatatura, ca si fratii mei, de altfel, spre bucuria parintilor, care se mândreau ca toti cei sase urmasi din batatura, aveau studii superioare, doi dintre ei absolvind si un doctorat.
Asa am plecat pe cararile vietii, cu singura zestre „stiinta de carle”. Cine din zona mijlocului judetului Tecuci mai avea, ca batrânii nostri, trei oflteri, doua profesoare si un inginer? Nimeni. Curând si ofiterii si-au luat licenta doi în drept, marinarul iesind inginer, iar al 4-lea fecior inginer minier.
Apoi a venit nefericitul 6 martie 1945, care a impus României un regim nedorit, sub pavaza tancurilor bolsevice, regim care a început rafuiala cu intelectualitatea patriota, a silit regele sa abdice,a introdus colhozurile, întreaga tara fiind pusa sub tutela tradatoare a „fratelui de la rasarit”, care ne-a stors ca pe o lamâie, luând ca despagubiri de razboi, în loc de trei sute milioane dolari aur, a 38 dolari uncia, nu mai putin de 11 miliarde dolari, introducând o nedreapta dictatura a proletariatului, care a înlocuit pretinsa exploatare a omului de catre om, cu exploatarea omului de catre stat, în favoarea unui pumn de nomenclaturisti, împotriva careia Leon Duvergier, jurist francez,se ridicase în mod justificat, deoarece împotriva exploatarii omului de catre om, daca exista cu adevarat?, se putea lupta prin legi, exploatarea omului de catre stat nu avea cum sa fie îngradita. Exact ce s-a întâmplat în lagarul social ist, deci si în România.
Si sfânta noastra mama, de fapt ambii parinti, au stat neputinciosi în fata iuresului necrutator al pedepsirii copiilor si ginerilor, desi nu era niciunul vinovat, apoi au vazut cum li se distruge gospodaria frumoasa pe care o aveau, realizata prin zestrea de la parinti, continuata cu munca cinstita, întinsa pe circa 15 ani, fara sa fi nedreptatit pe cineva, au privit uluiti cum sunt dati afara din casa de rromul primar, care ar fi trebuit sa le multumeasca, fiindca nu-i lasasera familia sa moara de foame cât fusese prizonier în URSS.
Primul lovit am fost eu, fiind trecut pe lista pentru a fi scos din armata, de Valter Roman, iista care cuprindea 14 urgente, dar negasindu-se una în care sa ma încadreze, potrivit Decretului 433, m-au inclus potrivit Urgentei 14 = „ lNADAPTABlL”. Acest favor mi-a fost facut de seful ECP din Reg. 20 Artilerie, cpt. Petrut, de fapt un frizer cazut prizonier pe frontul de rasarit cu gradul de fruntas, racolat si instruit în URSS de tradatoarea Ana Pauker, care l-a facut capitan, punându-l sa jure credinta fata de alt stat.
Si a devenit sperjur, dar capitan, ce nu visase neam de neamul lui. Însa nici el nu a mai stat mult în armata, deoarece a intrat în conflict cu un maior, un foarte bun ofiter de interior, care, voinic cum era, l-a luat de turul pantalonilor si l-a aruncat pe fereastra în curtea regimentului, unde a fost vazut de ostasi. Urmarea? A fost trimis acasa, unde s-a apucat din nou de vechea-i meserie - tuns, ras si frezat.
Pentru mine, actul nedrept de la 26 august 1946 (nedrept pentru ca ma pregatisem sa traiesc din propria-mi munca, alta avere neavând în afara stiintei de carte) a reprezentat o dura lovitura, care, potrivit modului meu de a vedea lucrurile, nu m-a afectat într-atât încât sa-mi impuna gânduri funeste, cum s-a întâmplat cu unii mai slabi de înger, nici n-am plâns, cum au facut altii, ci m-am dus sa le spun parintilor ca vreau sa fac o facultate, sa am o alta cariera. N-am putut opta pentru politehnica, desi examenul dat era înca valabil, dar stiam ca nu avea cine ma întretine timp de cinci ani, alegând o facultate pe care as fi putut-o termina mai repede. Asa am ajuns student la Facultatea de Drept Bucuresti, înscris direct în anul lV, potrivit Legii Voitec nr. 295, cu obligatia de a promova toate examenele în timp util, din prima de haine civile, de doua milioane lei, am cumparat toate cursurile pentru anul l-i si am început sa învat câte 16 ore zilnic.
În ritmul acesta naucitor, uzându-mi temporar memoria, în final ajungând sa învat doar 12 ore/zi,am dat primul examen pe 5 decembrie 1946 si dupa exact un an am fost declarat licentiat în drept. Ritm epuizant, efort maxim, fara distractii, doar cu zece minute pauza, dupa 50 minute de învatatura.
lar în final, la cererile de numire în magistratura, nu am primit nici un raspuns, la fel de la lnstitutul de Statistica. Doar Ministerul Învatamântului mi-a oferit o catedra de lb. româna în comuna Tureni, judetul Turda. Pai ce sa caut eu din Moldova de Jos tocmai pe soseaua Turda-Cluj? Cineva mi-a oferit un post în Procuratura, pe care l-am refuzat, deoarece nu am vrut sa condamn patrioti nevinovati, fiindca asa hotara Comitetul de partid, ocupat de un fripturist, care nu-si gasise loc de munca altundeva, deoarece nu avea nici o caiificare, fiindca atunci când trebuia sa învete carte fugise de scoala, ramânând pleava batuta de vânt.
Dar nici fara activitate nu trebuia sa stau, caci puteam fi trimis la Canal, ca individ fara ocupatie. Salvarea a venit de la înscrierea la Doctoratul în Stiinte Politico-Economice, hotarât sa nu pierd nici o prelegere, fapt care îmi oferea justificare pentru înca doi ani, timp în care poate îmi gaseam loc de munca.
Numai ca institutiile sau întreprinderile la care am apelat, învatamânt, cultura sfeclei de zahar, Cooperatia mestesugareasca în functie de director mi-au raspuns 'ca studiile mele erau prea mari pentru postul solicitat. Asa ca tot pentru continuarea acestora a trebuit sa optez. Este ceea ce am si facut, adica m-am înscris, începând sa frecventez cursurile.
O problema dificila a fost gasirea gazdei, pe care nu mai aveam cu ce sa o platesc, deoarece nu mai aveam solda. Am gasit, totusi, pe cineva, care a acceptat plata în natura, adica mierea de la un stup, pe care îl aveam la Buciumeni, care a produs în anul acela 50 kg si brânza de la cinci oi tinute de parinti, în total 50 kg brânza pusa la putina. Si m-am descurcat. Mai dificil a fost transportul cu trenul, caci seful haltei Cosmesti mi-a cerut o ladita cu struguri nobili. Daca as fi avut, as fi mâncat si eu. Dar de unde sa am, când via fusese scoasa de zece ani, fiindca îmbatrânise si avea multe iipsuri, cu gândul sa puna soiuri noi, lucru care a fost realizat abia dupa alti zece ani.
Dupa doi ani a fost trecut în rezerva fratele cel mare, ofiter de artilerie, cu gradul de maior, încadrat la pompieri pe postul de sef serviciu instructie. Cineva cu spate, îi voia postul, asa ca l-a tumat la Securitate, urmarea fiind trecerea lui în rezerva. Pâna a terminat dreptul, a functionat ca profesor de matematica la Straulesti, dupa care a lucrat ca jurisconsult, o perioada a îndeplinit functia de economist, apoi a trecut în rândul avocatilor pledanti la diferite instante judecatoresti precum Bojovici, Patârlagele, Drajna... Oricum s-a descurcat greu, având familie cu doi copii si o singura sursa de venit, sotia fiindu-i casnica.
Dupa sase ani a urmat Prâslea, care lucra în Directia Marinei, din M.Ap.N. La el situatia a fost mai usoara, deoarece era deja inginer, fusese asistent universitar, asa ca si-a gasit mai usor loc de munca.
Nici ginerii nu au fost crutati. Sotul surorii celei mari a fost scos de la catedra, fiind înnobilat cheabur. Asa ca a plecat pe santierul Hidrocentralei Bicaz, punctul de lucru Dodeni, unde s-a caiificat dulgher, iar dupa ce s-a aflat ca era cadru didactic, a fost promovat normator.
Soarta sotului surorii mici, un nationalist de lânga Orastie, în relatii bune cu parintele Mota, a fost mult mai dura. Chemat la Securitate la Sibiu i s-a propus sa devina informator, contra 5000 lei pe luna, cu misiunea de a-si deconspira camarazii, dar a refuzat, ascunzându-se la socri, la cumnatul cadru didactic... apoi, când nu a mai avut unde se ascunde, si-a luat serviciu pe santiere de constructii, mutându-se de pe unul pe altul, de la Burdujeni în Vrancea, de acolo în Retezat si asa mai departe. În final a fost arestat, a facut puscarie, dupa care i s-a dat drumul. Dar a suferit un accident vascular, stând în pat 23 de ani.

(fragment din «Jurnalul unui pensionar», aparut la Editura Sinteze)