Festivalul National de Poezie „Grigore Hagiu”
- editia a XXII-a -
De ani întregi, în preajma zilei de 26 septembrie,
la Galati, Dunarea începe sa-si sopteasca tainele pe o leganare de cântec.
Nu departe, catre Târgu Bujor, tinuturile si drumurile ce duc într-acolo
capata o lumina aparte, stranie si, dintr-odata nu stii ce farmec te patrunde
de pretutindeni si de nicaieri.
Festivalul National de Poezie „Grigore Hagiu” aflat la editia
a XXI I-a ramâne un moment de referinta în viata literara a prezentului
nostru. Într-o tara în care întreg fenomenul culturii, de
aproape un sfert de veac beneficiaza de totala si exasperanta nepasare a decidentilor
(iar procentul de 0,01 % din PIB alocat domeniului este mai mult decât
elocvent!) exista, totusi, oameni exista decidenti si institutii care înteleg
sa pretuieasca literatura, cartile si – mai ales – îsi îndruma
copiii si chiar îi fac sa traiasca, sa vibreze si sa respire Poezia.
Este în acesta un raspuns pe care, cei din rândurile carora s-a
ivit un poet, poetul Grigore Hagiu, îl dau lumii si timpului de acum.
Si, daca întelegem lucrurile în profunzime, el se adreseaza uneia
dintre cele mai grave interogatii ce apasa asupra unui veac în care
globalizarea ne ameninta în însasi fibra noastra identitara. Cu
niste veacuri în urma, în vremi – si ele tulburi –
Hölderlin, unul dintre cei mai mari poeti ai lumii se întreba La
ce bun poeti în vremuri sarace? (Weiss ich nicht und wozu Dichter in
dürftiger Zeit?). Avem acolo, la Târgu Bujor, o deslusire si un
raspuns în repetatele, sublime adastari întru Poezie, acelea prin
care se reafirma si se întretin temeiurile profunde ale graiului românesc,
limba (un filosof o definea drept casa a fiintei), esenta însasi a existentei
noastre în lume prin Logos.
Asadar, în fiecare toamna, la Galati si Târgu Bujor survine un
Ras-timp începând de la care, în bronzul de clopot al toamnei
bat Orele de aur ale Poemului! Este momentul în care toti cei prezenti
sunt patrunsi de un adevar fundamental, un adevar ce a stat dintotdeauna deasupra
tuturor istoriilor, un adevar pe care, tot unul din marii poeti ai românilor
l-a rostit exemplar : „Când puterea lumii nu mai are nimic de-a
face cu poezia, cu poetii, când este deci rupta de cuvânt, din
putere a lumii se transforma în agent al neantului./ .... / Istoria
este în mit, mitul în cuvânt, si cel mai adânc opereaza
în cuvânt poezia.1.”
Poezia nu poate exista fara poeti. Si, evident, nici festivalurile de poezie.
Nici Festivalul National de Poezie „Grigore Hagiu” nu ar fi existat,
poate, daca în inima fabuloaselor tinuturi de pe malurile Dunarii nu
ar fi existat si un alt poet: Sterian Vicol. El este cel care – în
urma cu ani de zile – a (re)adus, cu smerenie, amintirea Poetului si
flacara poemelor lui. Cine va avea prilejul sa ajunga acolo, sa-i vada si
sa-i auda pe copiii din Târgu Bujor rostindu-se în poeme, va întelege
despre ce flacara poate fi vorba. Cât îl priveste pe Sterian Vicol,
prin el, prin Grigore Hagiu si prin oamenii acestor locuri se reconfirma adevarul
continut în doua dintre profundele cugetari ale aceluiasi Hölderlin:
„... ceea ce ramâne poetii ctitoresc...” si „ ...
poetic locuieste omul pe acest pamânt.”
1 Stamatu, Horia, 1985, Sub semnul poeziei, Ontario, Canada, revista Cuvântul
românesc, anul 10, nr. 110. p.13.
