SERIALUL PORTO-FRANCO

Scoala de Literatura si Generatia Labis

Ca editor, simt nevoia sa articulez câteva cuvinte, cred eu, necesare, despre loana Zamfir, întru cunoasterea ei de catre obisnuiti ai revistei Porto-Franco. Nascuta într-un sat de câmpie, Moldoveni (judetul lalomita), loana Zamfir, dupa absolvirea Liceului teoretic bucurestean “Aurel Vlaicu”, devine cursanta a Scolii de Literatura “Mihai Eminescu”, acolo unde va cunoaste multi colegi, pe viitorii mari scriitori de renume, de mai târziu, între care liderul fiind poetul Nicolae Labis.
Dupa mai multi ani, loana absolva si Facultatea de Filologie, sectia româna-franceza de la Universitatea Bucuresti, unde a fost colega cu subsemnatul “drag prieten si coleg” cum îmi spunea...
De-a lungul timpului, loana Zamfir a fost reporter, realizator de emisiuni la Societatea Româna de Radiodifuziune dar si autoare a mai multor volume de versuri pentru adulti si copii.
“Amintirile...” sunt pagini fruste, crude cum îi place loanei sa le defineasca uneori, când mai vorbim la telefon. (S.V.)


Înfiintata la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, Scoala de literatura si critica literara “Mihai Eminescu” din Bucuresti mai traieste înca în amintirile tinerilor de atunci, iubitori ai cuvântului scris, astazi oameni ajunsi la vârsta senectutii. Cât despre viata si realizarile celor disparuti, vorbesc, fireste, miile de pagini de poezie, proza, critica literara sau teatru, adunate în rafturile bibliotecilor sau în colectiile de ziare si reviste ale filmotecilor sau arhivelor de emisiuni radio si televiziune.
Opere ale unor condeieri cunoscuti si pretuiti de publicul iubitor de literatura din tara si de peste hotare. Scriitori ca Fanus Neagu, lon Baiesu, Teodor Mazilu, ziaristi ca Eugen Mandric, loan Grigorescu, Dionisie Sincan, Radu Cosasu si multi altii care au facut parte din prima serie de studenti ai cunoscutei scoli din Kiseleff 10! “Fabrica de scriitori”, cum i se mai spunea!
Cea de a doua si ultima serie cu durata de doi ani si internat obligatoriu a fiintat între anii 1952–1954, cu un numar mai mare de cursanti, în jur de 55 sau 60. Acea serie ramasa în memoria colectiva ca „Generatia Nicolae Labis.” Denumire acordata, fireste nu legata de destinul tragic al poetului disparut la numai 21 de ani, ci datorita personalitatii si talentului sau, cunoscut fiind faptul ca tânarul poet a fost steaua de prima marime a celei de-a doua serii de studenti ai acestei scoli.
Lui Nicolae Labis îi placea sa studieze, sa învete limbi straine, citea foarte mult, traducea din operele marilor scriitori, frecventa cenaclurile literare, mergea la diferite cursuri si conferinte ale profesorilor de la Universitatea Bucuresti.
Vesel, prietenos, cu simtul umorului, plin de haz si har, desi, în fond, nu era decât un adolescent dornic de a fi... “om mare”! Poate în asta consta si explicatia faptului ca purta cu mândrie „barbateasca” o mustata generoasa pe un chip de copil!
Nicolae Labis era bun, era drept, suflet sensibil, incapabil de invidii sau rautati, încarcat de energii pozitive! Pe scurt, o prezenta placuta, binefacatoare. În ochii sai se citea bucuria de a trail L-am iubit ca pe un frate mai mic. Si nu numai eu, ci majoritatea colegilor si cunoscutilor. Asa se explica de ce, de- a lungul anilor, foarte multi dintre cei care i-au fost aproape au simtit nevoia sa scrie despre el, sa-l pomeneasca în amintiri, sa-i cerceteze opera, un numar impresionant de poezii scrise într-o viata atât de scurta. Nicolae Labis, Nae sau Lae, cum ne placea sa-l alintam, va ramâne viu în sufletele noastre cât vom mai exista si noi pe aceasta planeta. De fiecare data când stau de vorba cu vreunul din colegi îl aducem în discutie si pe Nae.
Mai des am stat de vorba cu poeta Doina Salajan, cea mai apropiata prietena a lui Labis si a întregii lui familii. La fel cu sugubatul Aurel Stanciu, ziarist cunoscut în toata Tara Vrancei, lon Gheorghe, de prin partile Buzaului, din comuna Florica – autor al multor volume de poezie si chiar semnatarul primului roman în versuri publicat în timpul studentiei. De curând am discutat la telefon cu Nicolae Ungureanu, astazi profesor de limba româna în Braila, si el autor al unor frumoase poeme lirice. De asemeni cu pitesteanul Marin lonita, cunoscut prozator si memorialist. Autor al volumlui „Kiseleff 10. Fabrica de scriitori.” Cel care s-a încumetat sa intre mai atent în viata de zi cu zi a celor sositi de pe meleagurile întregii tari sub aripa „ocrotitoare” a internatului amintit.
Unii s-au simtit bine; altii, cei învatati cu libertatea în aer liber, la sate, în plina natura, departe de aglomeratia oraselor, au suportat mai greu conditiile traiului de aici, supusi unor obligatii de cazarma, disciplinei obligatorii, orelor fixate pentru studiu, etc.
Dar cu ce nu se obisnuieste omul care îsi urmareste cu orice chip împlinirea unui vis? Si, slava Domnului, toti cei sositi aici aveau vise mari, care meritau orice efort pentru a le vedea îndeplinite! Eram atât de tineri si naivi, pluteam pe deasupra pamântului, încrezatori în viata, frumusete, prietenie. Ne aflam la anii primelor iubiri, când totul e minunat în jur, când sufletul poarta aripi si curcubeul te învesmânteaza în cele mai fermecate culori! Unii dintre noi nu terminasera nici liceul, altii se mândreau cu proaspetele diplome de bacalaureat! Visele, dragostea, poezia, bucuria de a respira, a zâmbi, a scrie, a ne face daruri, ne animau facându-ne sa uitam saracia, necazurile parintilor, urmarile razboiului, bombardamentelor, ca sa nu mai vorbim de restrictiile sociale sau problemele politice existente.
Pentru unii dintre noi Scoala de literatura, capitala tarii, internatul, prezenta multor colegi si colege au însemnat marea aventura! Locul unde fugeam de-acasa, vorba marelui Marin Sorescu!
Nu aveam capacitatea de a privi prea departe în viitor, nu eram decât o “lume” care trebuia sa fie pregatita pentru o „noua societate”! Era nevoie de noi conceptii de viata, de o noua cultura, noi teme filozofice si politice.
În Scoala de literatura, fiecare dintre noi încercam sa publicam unele dintre productiile noastre literare în revista oficiala a scolii, intitulata “Ani de ucenicie”. O revista în care temele de creatie ne erau adeseori sugerate de profesorii nostri, teme cu tenta politica, încercari de a ne demonstra talentul sau priceperea jurnalistica. Revista era copiata si multiplicata cu ajutorul unei masinarii germane, destul de rudimentare, la care munceam cu rândul. Munca de tiparire si copiere în sute de exemplare, cu tus negru, te facea sa arati dupa numai câteva ore de activitate ca un adevarat cosar!
Dar, pe lânga aceasta revista oficiala, ne amuzam cu totii “publicând” înca doua gazete clandestine, în unice exemplare scrise de mâna. Una, intitulata “Fronda”, îl avea ca director pe Nicolae Labis, iar a doua, “Stim tot... si spunem!” era a lui Gheorghe Tomozei si Atanasie Toma, primul ca redactor sef, al doilea ca redactor sef adjunct. llustrator si tehnoredactor, loana Zamfir. Doua publicatii aflate în permanenta “rivalitate”, dupa modelul presei dintre cele doua razboaie mondiale. Spre amuzamentul celor care le creau, si, mai ales, al celor care le citeau!! Colaboratori erau toti cei care se simteau liberi si scriau ceea ce doreau. Articole îndraznete, stiri interne, externe, informatii bascalioase, pagini vesele, umor, versuri, acrostihuri la adapostul unor pseudonime alese cu inspiratie si har, pe care cu greu le decriptam... Întâmplari de tot felul, cronici, sau epigrame dedicate oamenilor lumii literare, oamenilor politici, profesorilor, colegilor, etc...
Paginile frumos “tiparite” de mâna sau lucrate cu migala din litere decupate din publicatiile vremii si lipite pe coli albe de hârtie erau pastrate cu grija pe sub covoarele din dormitoare.
Pâna într-o zi, când conducerea scolii a aflat despre toata aceasta ilegala “activitate gazetareasca”. Opera unui tradator, fireste! lmediat au fost luate masurile de rigoare! Revistele “Fronda” si “Stim tot...” au fost confiscate. “Directorii” au fost chemati la ordine! Joaca de-a gazetaria -interzisa ! În final afacerea a fost musamalizata, s-a instaurat linistea, si totul a intrat în... normal! Desigur, nu ar fi fost de bun augur un scandal tocmai în acel moment, când se apropia închiderea celor doi ani de existenta a promotiei ’52-‘54 si intrarea în presa reala a tinerilor jurnalistil Din pacate, întreaga colectie a celor doua publicatii, “Fronda” si “Stim tot...” a disparut, pastrându-se doar câteva pagini din “Fronda”, scrise în graba cu creionul de însusi “directorul” Nicolae Labis (un numar de adio), si un exemplar din “Stim tot...”, o editie speciala, dedicata presupusei casatorii a lui Atanasie Toma cu loana Zamfir. Un unic exemplar pastrat în familia celor doi mai bine de 50 de ani de la absolvirea celebrei scoli.
Reproduc câteva rânduri din cele scrise de Labis la începutul unui articol de fond din numarul de adio al “Frondei”:“Se naste un înalt comic atunci când o vesela neseriozitate este luata în serios!” Avea dreptate tânarul “director” al “Frondei”. Dintr-o banala joaca de copii totul se transformase într-o problema grava cu tente politice!
În final, autorul articolului de adio noteaza cu tristete: “La revedere, prieteni! Ne vom întâlni în viata cea mare, iar din cele petrecute aici nu ne va ramâne decât anecdotica!”
De retinut ca nunta lui Atanasie Toma si a loanei Zamfir nu a avut loc în anul absolvirii, ci doi ani mai târziu, în noiembrie 1956! Moment consemnat în amintirile multor colegi din “generatia Labis”. Fiecare cum s-a priceput! S-a mai si exagerat! S-au mai încurcat datele... E timpul sa restabilim adevarul direct de la sursa.
Nunta loanei Zamfir cu Atanasie Toma n-a avut loc nici la Capsa, nici la cunoscutul restaurant Doina, din strada Arhitect lon Mincu, dupa afirmatiile unora si altora, aparute în diferite publicatii. Nunta celor doi s-a desfasurat într-o frumoasa vila din Calea Dorobanti nr. 6, prin bunavointa familiei prietene Aura Mihailescu. Tinerii casatoriti au avut astfel la dispozitie un întreg etaj. Doua apartamente unite printr-un glasswand generos, prin deschiderea caruia se putea crea un spatiu confortabil. Aici s-au putut aduna foarte multe persoane: colegi, prieteni, cunostinte comune, rude... Redactori, compozitori, scriitori, pictori, toti tineri, aflati la început de drum... llustratori de carte, colaboratori din presa, viitori poeti, prozatori, si asa mai departe...
A fost o seara magica. Majoritatea participantilor erau colegii din Scoala de literatura, acum colegi în redactiile presei bucurestene.
Primul sosit în apartamentul pregatit pentru frumoasa petrecere a fost, cine credeti? Nicolae Labis! Cu cel mai frumos dar: poezia “Logodna”, scrisa special pentru cei doi si datata 3 noiembrie 1956. Poezia, scrisa de mâna autorului, cu semnatura si urarile prietenului drag, disparut la numai o luna si câteva zile dupa sarbatorirea acestei nunti! A fost ultima întâlnire cu majoritatea prietenilor si colegilor de generatie!
Poezia “Logodna” a vazut, cu timpul, lumina tiparului în foarte multe publicatii importante. Reviste si carti închinate memoriei lui Nicolae Labis. Manuscrisul original se afla si astazi în proprietatea familiei Atanasie si loana Zamfir Toma. De asemenea, mai multe manuscrise si un “Autoportret” lucrat în acuarela înca de pe vremea când Labis era elev în clasele primare. Autoportretul, primit în dar de la Nicolae Labis înca de pe vremea celor doi ani de internat în Scoala de Literatura, a fost si el reprodus în mai multe reviste pentru copii, în cartile dedicate vietii si operei poetului si chiar pe coperta volumului intitulat “Urmele poetului Labis”, publicat în anul 1985 si semnat de un alt valoros poet si coleg de generatie, Gheorghe Tomozei...
Nunta lui Atanasie Toma si a loanei Zamfir a fost o nunta frumoasa, vesela, îmbelsugata! Nu cum au exagerat unii dintre povestitorii “de ocazie”, care nici nu participasera la acest eveniment, dându-si cu presupusul ca fiecare invitat ar fi contribuit la aceasta petrecere cu mâncare si bautura aduse “de acasa”!
Complet eronat! Atanasie Toma, la vremea aceea publicist cunoscut, redactor sef adjunct în presa pentru copii si tineret, n-ar fi acceptat asa ceva!
Dimpotriva! Totul a fost cât se poate de bine organizat, o atmosfera civilizata, vesela... S-a dansat, s-a cântat... O seara de vis si armonie împreuna cu majoritatea colegilor, acum redactori, ziaristi, publicisti si autori cunoscuti. Ce-i drept, spre dimineata, la ceasul când spiritele s-au mai înfierbântat si au mai capatat “curaj”, s-a mai recitat si “Doina” lui Eminescu, pe atunci interzisa, s-au mai cântat si cântece ca “Traiasca regele” si “Desteapta-te române!”. Pe aceasta tema s-a comentat mult. Au existat, desigur, printre nuntasii prezenti, si unii din cei “guralivi”, care îsi faceau “treaba” de harnici observatori! Dupa numai câteva zile, “tovarasii” din fruntea Comitetului Central al Tineretului Muncitoresc erau perfect informatil
Câtiva dintre participantii la aceasta nunta au fost invitati la sediul central, în frunte cu Atanasie Toma, proaspat cap de familie! Îndemnat sa-si recunoasca lipsa de vigilenta si sa-si faca autocritica, acesta nu prea s-a lasat convins. Drept urmare, din lipsa de probe, totul a fost dat uitarii, ramânând numai “anecdotica”, vorba lui Labis! Astfel au trecut anii, si, din pacate, numarul participantilor la aceasta nunta fara popa, fara nasi, fara pirostrii pe cap si alte obiceiuri religioase, a început sa se cam împutineze. De-a lungul anilor, multi dintre acestia, poeti, prozatori, nume cunoscute în gazetarie, regizori distinsi cu prestigioase premii nationale si internationale ai “generatiei Labis” s-au mutat în alte stele...
Printre ei Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Niculae Stoian, Mihai Negulescu, Alexandru Ovidiu Zotta, Mihaela Monoranu, Adrian Beldeanu... Însusi Atanasie Toma, personajul principal, despre a carui nunta vorbim, a trecut în anul 2001 în lumea amintirilor...
Prin amintirile loanei Zamfir Toma ne vom opri acum la viata si activitatea celui lânga care a petrecut ca sotie peste 45 de ani de împliniri, cu venirea pe lume a unei fiice, astazi realizator de emisiuni radio. Crescuta între jurnalisti si oameni de radio, Daniela a îmbratisat aceeasi pasionanta profesiune! Atanasie Toma s-a nascut în ziua de 1 ianuarie 1929, mai precis în noaptea de Revelion, în Calarasi. Scoala primara si Colegi la Scoala 1 liceul teoretic de baieti le-a urmat în orasul natal pâna la obtinerea diplomei de bacalaureat, în anul 1948. Din 1951, dupa o scurta perioada de colaborare ca reporter la revista “Pentru Patrie” (în timpul satisfacerii serviciului militar la Brasov si Bod), a desfasurat o bogata activitate de reporter special la mai multe publicatii bucurestene.
(va urma)