SALONUL POETIC DE IARNÃ

Ioan V. Maftei-Buhaesti

Chemarea ta
Îmi taie respiratia
Chemarea ta, cântec
diafan de flaut
ce-mi pune-n armonie
inima cu visarea…
Oriunde esti
strabati zarea
ca un albatros singuratic!
El, cautatorul nisipului
fierbinte, el, purtatorul
oului dinspre toamna
taind furtuna, peste valuri,
catre marginea iernii;
cum, chemarea ta, cântec
diafan de flaut,
îmi taie respiratia!...

Singuratatea
Singuratatea-i ca iarna goala
încremenita pe vai si dealuri
noi purtam camasile ei imaculate
si uneori le-nsângeram
când mergem la vânatoare…
Ea vine uneori si nu mai pleaca,
atârna de casa parinteasca
sau de-o stea;
numai vântul o destrama
în noptile târzii când
zapezile asurzesc pe vai
odata cu singuratatea
ce lumineaza icoana bunicii
uitata în unghiul cel drept
de deasupra ochiului meu.

Aproape legenda
Niciodata femeia aceea,
fara nume la început,
(sau poate avea dar nu-l stia
nici pasarea nenascuta înca)
n-a aprins focul în gradina,
lânga marul cel tuguiat
ca o caciula de batrân;
De-aceea poate Adam si Eva
ar fi fost o legenda inventata
de un poet si el fara nume…
În mustul zapezii, în mijlocul
gradinii, astazi, rup creanga uscata
c-un singur mar si acela
locuit de vierme si de semintele
în forma de inima,
catre trezirea primaverii!

De-o vreme
De-o vreme, spuneam mai an,
în fiecare litera din numele meu
doarme un fluture de noapte –
La ziua vin furnicile
cu ouale în gura, apoi le lasa
unde le lasa, adica pe-un bulgare
de pamânt, si-ncep constructia
unei piramide c-o mie de labirinte…
Dar mai an, spuneam ca în fiecare
litera din numele meu e-o pata de sânge
pentru ca fiecare litera e un ou
care nu va ecloza niciodata
daca poemul mai doarme
ca un fluture de noapte!...

Iarna, vinul tânar
Iarna, vinul tânar merge în brânci,
purtând parca o masca stropita cu sânge
cade treapta cu treapta în casa de lut
unde eu veghez venirea ta
sub candela umbrindu-ti pleoapele…
Atunci, numai atunci auzim sirul de cocori
cazând peste vitele viei din lume
când noaptea taie din ceturi efemeride
ce-asteapta stropitul cu agheazma.
Iarna, vinul tânar cade în brânci
si camasa alba a odaii
e plina de sânge!...

Marginea iernii
Prin ceturile toamnei ratacind cocori,
luna se tânguie în stejarul dezgolit
ca un cuvânt de aur purtat în univers,
cu raza-i scriind drumul catre casa…
Undeva, la marginea iernii sau a lumii,
tu ma vedeai cum numai eu te vedeam
si vedeam crucea de salcâm din copilarie,
mai alba ca zapada de ieri!