PROZATORI DUNÃRENI

TRIPTICUL MANIEI

Puse trei pasi între sine si seavalet, apoi înca unul. Nu, nu arata nici pe departe a ceea ce dorea ea, a ceea ce simtea. Apa, orizontul si cerul îi iesisera, fiecare cu albasrtul lui adânc, pur, inconfundabl, dar capul... Capul pe care miscarea apei îl aducea la tarm arata mai curând a hârca de cal, nimerita aiurea între nuantele de albastru medideranean; tabloul îl refuza, îl excludea de la sine, ca pe un intrus indezirabil în spatiul lui, si al existentei în general. Fruntea voluntara, nasul acvilin exact cât îi sta bine omului, barbia, pometii, taietura generoasa a gurii care facea o gropita ucigasa în prelungirea coltului drept când zâmbea ori surâdea -destul de des, fiindca asa stiea el sa se veseleasca si sa se bucure-, si, mai ales, ochii, acei ochi vii, cu irisii lor de cafea cruda... Era el, însa nu cum îl voia ea: Hârca, da, dar hârca trebuia sa-l dea la iveala pe el, pe Lori cel de acum, sa se vada, sa priceapa si sa intre în pamânt de scârba; sa-l recunoasca apropiatii, prietenii, vecinii si cunoscutii lui asa cum este dincolo de suprafata cu care se poatra prin lume si sa-si spuna fiecare în sine si unii altora în soapta suierata: Asta-i Lori Ghergheli al nostru, omul care trece drept om de omenie!
Spre cincizeci de ani, Raluca se îndragostise. Umblase prin rubricile matrimoniale, raspunsese la câteva oferte cu informatii si povesti personale, si unul dintre barbati i se aratase a fi tocmai cel pe care si l-ar fi dorit: avea un magazin de lucruri vechi, în Brasov, afacere mica dar rentabila, vorbea curent doua limbi straine si cunostea dedesubturile a o multime de meserii. Sub mâinele lui obiectele uitate prin poduri si magazii redeveneau functionale fara a li se stirbi patina, cautata cu prioritate de colectionari. Cel putin asa aratau în fotografiile si clipurile cu care îsi momea clientii. Cu scrisorile si cu fotografiile o convinsese: un scris rotund, ordonat, usor înclinat spre dreapta, o exprimare exacta, îmblânzita de o picatura de umor; o figura expresiva: surâs abia ghicit în ochii vii, parul -cam lung, ce-i drept- în bucle largi, o tinuta dreapta, deloc rigida si, în totul, un aer de om bine asezat în lume si în rostul lui. Dar abia întâlnirile fata catre fata o cucerisera definitiv. Scrisorile si fotografiile nu spuneau nimic despre eleganta discreta în felul cum se îmbraca, cum vorbea, cum se misca, cum era atent cu cei din jur, fara a iesi în fata cu neobosita lui chemare spre a vedea, a afla si a sti.
Raluca cunostea doar centrul orasului si câteva strazi principale: din Dunare stia numai partea de promenada a falezei, de pitorestele stradutele în trepte care fac legatura cu partea cea mai de jos si cea mai veche a Galatiului nu se apropiase nici o data, de vechiul castel de apa numai auzise... iar de multe altele, deosebite daca nu chiar frumoase, nu se învrednicise nici macar atât. La teatre, muzee, spitale, institutii publice sau alte locuri unde te chiama ocazional dorinta ori interesul se poate ajunge cu autobuzul, cu tramvaiul sau cu taxiul, iar magazinele cu staif nu se pitesc în încrengatura strazilor oarecare. Dar Lori o cara pe malul Dunarii, în pas de voie, pâna la gura Siretului, în sus si pâna la Santierul Naval, în jos, o puse sa urce si sa coboare vechile alei în trepte si nesfârsita scara a trunului de televiziune scos din uz, o purta pe strazile orasului vechi numai din nesatioasa curiozitate pentru casele, luminoase si trainice; ba o duse, tot în pas de voie, pâna în Bariera Traian doar pentru a fotografia el doua strazi în “V”, una, asfaltata, pastrînd nivelul celei din care plecau amândoua, iar cealalta, pietruita cândva cu macadam, luând un start abrupt si cotigit spre Brates si spre disparutul Badalan, din vale. Si asta numai în timpul vizitelor a câte doua-trei zile, la fiecare a treia saptamâna, pe parcursul celor trei luni si jumatate, cât tinuse legatura lor.
Hoinarelile lui erau obositoare si nu te alegeai cu nimic din ele, dar ei îi placea felul cum zicea el “Sa iesim putin.”, de parca îi comada si îi cerea o favoare totodata, îi placea sa fie vazuta alaturi de el, si îi placea cum o aduna la subtioara lui, unde umarul ei se potrivea de parca de acolo fusese luat, si cum o saruta atunci de câteva ori în sir pe crestet, cu o naturalete care-i uimea si-i încânta pe cei din jur; si îsi spunea ca strânsul la subtioara si sarutatul pe crestet, ale caror bucurii nu le banuise înainte de el, puteau deveni obisnuinte domestice -facuse în doua rânduri aluzii la mutatul impreuna si lui Lori parea sa nu-i displaca ideea-, iar cu lungile plimbari, pentru cascatul ochilor dupa toate nimicurile, putea sa se descurce si singur.
Raluca fusese cineva în vechiul regim. Si înca mai era macar în mintea sa si a celor care o stiau numai din vedere si din auzite. Mândra, batoasa si înfipta, aproape repezita în vorba si în fapta, nu vedea si nu auzea pe nimeni si nimic între scara blocului si statia autobuzului când, înca din clasa întâi, pleca în centru, la Scoala de Muzica si Arte, la serviciu, mai apoi, sau la prieteniile si treburile ei, din centru. Mereu în centrul orasului, la lume subtire care se duce la spectacole, la expozitii, la conferinte, la vernisaje, la teatru si la opera sau opereta, ori si numai vorbeste, din auzite, despe ele cu oh-uri si ah-uri dupa fiecare nume de scriitor, istoric, savant, academician, artist, actor, cântaret în voga sau politician la zi... Asa i se spusese ca trebuie sa se arate in lume, asa vazuse în casa, asa crescuse, si asa ramasese.
Copil singur si ascultator la parinti, cu tatal inginer, sef de sectie în Combinatul Siderurgic, predase desenul vreo doi-trei ani unor gimnazisti, din centru, desigur, ca la periferii arta n-are cautare. Între timp, tatal-inginer îi aranjase repejor o postcalificare tehnica si îi facuse loc alaturi de el, într-un birouas de proiectari, la bani multi, si nici s- o împinga din treapta în treapta pâna la sefia micului birou nu i-a luat prea multa vreme. Pictura ramase o placuta umplere a timpului liber, care -prea rar, ce-i drept- îi mai aducea si câte un ban de buzunar. Viata se dovedise filotima cu ea pâna în ziua în care institutiile, întreprinderile si organizatiile si-au schimbat stapânul stat, devenind afaceri private ori au fost trimise la gunoi ca învechite si nerentabile. Si când esti tânar si viata-i asa de darnica îti cresc si pretentiile. Nu conteaza daca au de unde sau din ce creste; parca nici n-au auzit de puncte reale de sprijin; parerea insului despre sine le este deajuns si prea deajuns pentru a da peste margini. Si cu parerea despre sine a Ralucai nu se putea masura nici Dumnezeu. Atunci pusese mâna si pe apartamentul din centru, la etajul întâi, cu vedere la strada, nu spre gramada de geamuri si usi ale altora. Asa ca la maritis a ales pâna a cules, cum zice o vorba, de s-a trezit pe la patruzeci si de ani ca barbatii nu se mai uita la ea ca la o femeie. Si, pe desasupra, afacerismul desfiinta si biroul de proiectari al Combinatului Siderurgic. Însa Raluca stia sa razbata: pictura de care nu se dezisese nicodata cu totul, micile expediente si ciupiturile de la prieteni o tineau pe linia de plutire. lar acum, prin Lori, se parea ca viata îi întorcea în bucurie si dezamagirile indurate prea lunga vreme în cautarea barbatului potrivit.
Si tocmai când singura ei neîmplinire începea sa pribda contur -femeie cu barbat, la casa ei, fara grija zilei de mâine!-, Lori o lasase în aer! Parca uitase drumul spre Galati, parca uitase sa mai telefoneze si sa mai scrie, iar la insistentele ei telefoane si scrisori raspunsese cu un singur rând, rigid si enigmatic: “Uita-ma si iarta-ma, te rog. A intervenie ceva insurmontabil”
Oh, si când se gândea câti barbati...
Dintr-o miscare zvâcnita, smulse pânza de pe sevalet. Stia cum trebuie sa arate tabloul: lrezistibilului albastru mediteranean îi lipsea norul amenintator, în coltul din stânga, sus. Nu chiar lipit de colt si nici prea aproape de margine ar fi dat cel mai bine efectul dorit: O pata gri-închis, diluata pâna aproape de alb spre margini; o pata inexpresiva în aparenta, si totusi imprimându-si forma, culoarea si rostul în constiinta privitorului, dincolo de retina lui, astfel încât legatura dintre pata din cer si umbra din albartrul marii sa se reveleze ca un lucru de la sine înteles, fara cuvinte dar indubitabil ca fapt. lar pentru capul plutind putea folosi una dintre fotografiile lui sau una cu el. Putea alege atunci, când venea rândul capului.
Lucra repede, inspirata: culorile îsi gaseau pe clipa nuanta, consistenta si locul, devorau pânza, si o regurgitau, ca în basmul acela unde pajura mânioasa îl înghite pe Fat-Frumos, pentru ca - amintindu-si ca i-a salvat puii de la pieire-, sa-l depuna pe lume mai mândru si mai frumos. Însa Raluca nu gasi în inima sa nici un dram de recunostinta, iar de cainta nici nu-si aminti. Constata ca nici aceasta încercare nu oglindea furtuna din mintea si din inima ei. Îi iesise un tablou bun; asta se vedea dintr-o ochire: Prapadul rânjea de dupa voalul de miere albastra, avertizând pe alde gura¬casca asupra importantei clipei -Poti sti dac-ai sa termini cuvântul început?-, însa dupa Goya, Bosch, Brughel... Cine s-ar fi putut masura cu cei vechi?! Si-apoi nu grija pentru alde fluiera-vânt, pentru bleotii sau aerienii lumii o muncea pe ea. Ce daca inprevizibilul atotprezent rânjea dosit sub matasuri si catifele în tablou, dar nu spunea nimic despre clocotul din ea?! Clocot pe care i-l striga lui, în fata! Lui mai întâi, distrugator ca o tempesta care sfarâma si matura totul în cale, si abia apoi lumii întregi si lui Dumnezeu însusi, dreapta plângere si razbunare.
Smulse pânza si o aruca înapoia sa. Doua tablouri reusite în fapt, dar ratate în intentie, masurându-se de la doi pasi distanta, în lumina cruda a zilei. Privirile Ralucai le acoperi cu iutime si dispret, trecând de la unul la altul, o data, si înca o data, si înca o data. Dispretul si iutimea n-o atingeau si pe ea. ldeei nu-i putea reprosa nimic; era vie, cu inima pulsânda, cu sânge fierbinte, si cu vointa oarba - una dintre acelea despre care vorbesc anticii doldora de fantezii si eresuri ca despe un dat divin - surprinsa tocmai la jumatatea caii dintre fixarea formei si întrupare. Dar compozitia nu exprima nici pe departe starea... Asta era: Starea! Clocotul izbucnit în ea, crescând navalnic, asemenea rapacelor liane care sugruma, rup si înlatura tot ce întâlnesc în foamea lor de lumina, de viata, trecea ca o viitura peste ordinea si armonia ideei, schilodind-o si reconfigurând-o conform propriei, zalude, substante. Viforul mâniei încerca sa nasca ideea, si o nastea dupa chipul ei, schimonosita, însa Raluca nu avea cum sa-si dea seama.
Înca mai masura si cântarea valoarea tablourilor de pe podea cand suna telefonul. Sorica îi propunea o întâlnire în oras, la o cafea. Trecuse ziua? Se facusera deja orele sase-sapte, si zaduful îti îngaduia sa stai pe afara? Nu, nu trecuse. Mai putea prinde vreo trei ore, poate chiar trei si jumatate, de lumina buna; ceasul batea catre jumatate peste ora patru, iar soarele începea sa-si schimbe culoarea abia spre opt.
- Sunt cu Gelu si cu Livia, si ne-am gândit... - Acuma lucrez.
- Esti la atelier?
- Da, sunt la atelier si lucrez.
- Atunci... pe alta data.
- Bine.
- Alo! Alo-alo!
- Ce-i? Ce strigi asa?
- Credeam ca închizi. Pot trece pe la tine?
- Da; ma gasesti aici, la atelier, pîna diseara. Acuma lucrez
Sorica si aerul ei de melisanda, cu poezioare dulcisoare, vorba sâsâita, mereu gata sa alunece în soapta, si ochii în pamânt sau în laturi. Pai daca ai avut bafta unui trup ca dupa tipar, a unui cap de papusa, cu parul curgând ca o ploaie calda, primavara, de ce sa umbli prin lume târând atâta îndoiala si neîncredere în tine?! Cica din sfiala, zic unii. Ba din prostie! Ca prostia îi duce si poezia în mâtâiala fara cautare. Azi arta-i rupta din realitate; e chiar realitatea amara si acra pe pâine, zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipa. Azi poezia se face cu buldozerul si cu tancul; simtire cruda la kilogram, la litru, la bucata... Cuvântul trebuie sa taie, sa rupa, sa sfâsie, daca vrei sa-si opreasca lumea ochii pe tine si viata sa-ti arate fata ei zâmbitoare. Da-l pe cititor cu capul de pereti! da cu el de pamânt, sa-i sara visarea si obisnuintele caldute ca aschiile de sub topor! Asta-i trendul vremii?! Asta da-le! Vinde-ti inima, mintea, gura, mâna si coapsa, ori pune mânuta aia roza pe un barbat cu teschereaua doldora -ca ai cu ce!-, sa-i poti îndopa pe directori, pe redactorii¬sefi, pe critici, pe vorbitorii cu dulceata si lipici în gâtlej si-n condei, si sa vezi atunci ce pozata si trâmbitata prin reviste si prin televiziuni îi izmeneala ta!
Degeaba, ca n-ai cu cine vorbi. S-a baricadat sub un munte de norme si conventii ruginite si n-o scoti de-acolo nici moarta.
lritata, trânti receptorul în furca si se întoarse spre tablou când o fulgera revelatia. O clipa lunga rasuflarea i se bloca în gâtlej. Compozitia tabloului îi aparuse dintr-o data, întreaga, clara ca un obiect de bucatarie, caruia nu-i mai bagi în seama particularitatile când pui mâna pe el. Doamne, ce simplu era! Pata! Norul trebuia sa fie reflectia grotesc marita a capului de pe apa, cu fruntea lui voluntara, cu nasul usor acvilin, cu barbia aproape patrata, cu pletele... Dar, mai ales, aerul! Aerul acela de barbat bine asezat în sine si în lume, puteau da mâniei din cer aspectul de explozie controlata, rece, taioasa! Ca atunci când te vezi într-o oglinda strâmba. Sa arate de parca propriul suflet i-ar sari furios în obraz: Asta esti tu!
Asta se putea rezolva usor. Si pentru a nu mai bâjbâi ea în cautarea formei, putea mototoli o fotografie de-a lui, apoi s-o netezeasca doar cât sa-si capete hârtia fotografica forma aproximativ dreptunghiulara. În minte îi si rasari poza cea mai nimerita: un bust mare, doisprezece pe noua, unde capul lui se lafaia pe o treime din suprafata cartonului.
Schita în carbune nu-si mai avea rostul. Odata pânza întinsa pe sevalet, “tabloul” o umplu de la sine: forme, culori, perspectiva, atmosfera. Mototolise degeaba fotografia. Ei nu-i ramânea decât sa umple spatiile cu pasta mai consistenta ori mai subtire, dupa cum o cerea compozitial însasi. Si, mai ales, sa nu se grabeasca. Mânia cu care pregatea culorile, le combina si le punea pe pânza era cel putin egala cu aceea care îsi proiectase viziunea acolo. Explozie, pârjol, trasnet, însa – rece, calculata, necrutatoare!
Îsi lua cei trei pasi distanta, si înca unul. M-da, iesise ceva, dar nu ceea ce voia ea: tabloul nu facea decât sa le completeze pe cele doua de pe podea. Abia împreuna lucrarea îsi dobândea rostul: daca le priveai pe toate trei în ordinea tâsnirii lor de sub penel, întelesul îti sarea în ochi. Ca la fel de clara ti se revela si sursa -mâniea din inima si din mintea pictorului-, ca nu atotdreapta Ordine Divina pedepsea, ci frustrarea exacerbata pâna la ura, Raluca nu mai avea cum sa vada.
Ea observa ca desprinderea capului de trunchi, plana si lisa ca sub bisturiu, diminua impactul întîlnirii privirii cu tabloul. Citise ea, mai demult, despre cineva care se împiedica ori era îmbrâncit la trecerea grabita printr-un turnichet, cadea, se ducea de-a berbeleacul, gâtul îi nimerea tocmai pe linia tramvaiului sau metroului pe care se grabea sa-l prinda - nu-si mai amintea sigur -, si... Asa îsi închipuise si ea ciotul gâtului ramas: rupt prin strivire, farâmitat!
Tocmai terminase cu pregatirea culorii sângelui în ruptura, nici proaspat dar nici înnegrit dejr, pentru a corecta “eroarea” viziunii, când îi batu Sorica în usa. Tânara facu ochii mari, mirata, dezamagita:
-Tot mai lucrezi?!
-Termin acu’. Linia asta si, gata, pui de cafea.
Înmuie bine pensula. Vopseaua curgea exact cât sa faca si dâre mici pe albastrul apei, daca ar apasa ceva mai tare.
- Nu-mi sta-n coasta. Du-te la masa de sub geam.
Mâna porni în serpuiri înegale, latind linia dreapta, adâncind “ruptura” în apa marii si în ciotul de gât. În primele doua locuri unde apasase o clipa pensula, se lateau pete mai întunecate, din care “sângele” îsi îcepea alunecarea, si disiparea în apa marii. lesea o “zdrobitura” ca la carte! Trei pasi înapoi si înca unul, spre o mai exacta evaluare. Da, în sfîrsit, ceva se supunea simtirii si vointei sale!
Capul, însa, încapatânatul cap nu era deacord: se cutremura înfiorat, se strânse în sine, împietri o clipita, apoi zvâcni si se rostogoli la picioarele Ralucai. Oare cerea îndurare? Raluca nu-si puse întrebarea. Întreaga ei faptura dospea în mânie, era mania însasi. Cu un sut zdravan îl trimise la locul lui, în “apa” din tablou. Totul dura doua, trei secunde. Si ducerea liniei strâmbe la capat continua. Trei pasi distanta si înca unul:
- Gata. Pune tu apa, sa fiarba pâna strâng io aici si trec oleaca prin baie.
Dar cum nu primi nici un raspuns si nu simti nici o miscare dinspre masa joasa de sub fereastra, arunca o privire într-acolo. Sorica îsi ascunsese picioarele sub ea, pe canapeaua îngusta, cu fata ca de var si lunga de-un cot, cu ochi gata sa-i sara din gavane si barbia atârnându-i ca la morti. Un fir de saliva i se întindea pâna pe piept si pe palmele raschirate -pavaza de mucava¬, pe jumatate ridicate. Raluca se îcrunta a uimita iritare: “lote-te la proasta asta! Numa’ salvarea la usa-mi mai lipsea acu’!” Umplu o cana cu apa rece, o stropi pe fata, îi tampona ceafa, gâtul si pieptul cu un prosop umed, striga la ea, o palmui, o forta sa înghita putin coniac, direct din sticla. În cele din urma, Sorica se îndura sa dea din cap “nu” si “nu”, apoi izbucni în lacrimi. Si plânsul usureaza si alina, în general: “Bine ca si-a revenit, proasta!”
-Ce-ai, fa?! Erai sa ma sperii! Oleaca de n-am chemat salvarea! Turna putin coneac în pahar si i-l puse în mâna: Bea-l, nu-l mai boci, ca n-are nevoie de apa!
Fata zâmbi printre lacrimi. O schita de zâmbet chinuit, strâmb – un apel mut la întelegerea si îngaduinta relucai, în fond-, dar lacrimile se rarira si curând aveau sa înceteze cu totul.
- De ce n-ai zis pân’ acu’ ca ai epilepsie!?
- Da’ nu-s bolnava, tu. Nu-s bolnava, suspina Sorica.
- Bine ca ti-ai amintit ca ai grai! Sa zicem ca nu esti; da’, atunci ce-a fost asta?! Ca ai facut o crizaaa! Mama-mama!
Sorica nu raspunse imediat. Se vedea ca se zbate în sine între îndoiala si îndrazneala. Privea strugurele figurat prin polizare în subtirimea cristalului, golind paharul, cu înghisituri mici, rare. Era un pahar drept, cu fundul semioval sprijinit pe un picior scurt. Îl întinse, pe deasupra mesei joase:
- Îmi mai pui oleaca?
Raluca zâmbi usurata. Zâmbi pentru prima oara în ziua aceea:
- Ei, asa mai merge. Da’ mi-ai jucat o festaaa! Îi turna înca un deget de bautura, apoi puse si pentru sine într-un pahar: Sa fie cu noroc! Da’ ce-a fost asta, bre, ce te-a apucat?
Sensul cuvintelor se voia usor, însa tonul exprima alceva. Sorica îsi îndrepta spinarea, se încrâncena. Sunetele i se desprindeau greu din gâtlejul uscat, dar se încapatâna sa vorbeasca:
- Capu’... capu’ care-a sarit din tablou si i-ai dat cu picioru’!...
- Care cap, fato?! Esti tra-la-la!? Ce sa saie din tablou?!
- Capu’ lu’ Lori! Cu un gest vag indica pânzele de pe podea si pe cea de pe sevalet; pronuntia îi revenea la normal cu fiecare cuvânt rostit: Stiu de ce-ai facut asta; mi-a zis el, înainte, c-ai sa-i pui capu-n tablou. De-aceea si voiam sa vorbesc cu tine, sa nu i-l pui. Da’ acu’... S-a dus!
-Capu’ a sarit din tablou c-asa a prevazut el?! Ce ti-a spus, tie, smintitu’ ala?! Ce ti-a bagat în mintea ta, bleaga?! Tu esti treaza, fato, ori aiurezi?!
- Asta cu capu’ pus în tablou mi-a spus. Te-am vazut io cum i-ai dat cu picioru’!
- Cui sa-i dau cu picioru’?! Ce, ce anume ti-a spus, de te-a tâmpit de tot?!
- Ca daca-l pui se si-ntâmpla. l-a zis lui cineva care vede dincolo si stie ce-o sa fie, si cum.
-Cine i-a bagat prostia asta-n cap?!
-Un preot de la o mânastire, unde a fost el dupa lucruri vechi i-a spus. Zicea ca si ala s-a speriat de ce-a vazut când a dat cu ochi’ de el, de Lori.
- Tâcniti’ dracului! Sunt o gramada de tâcniti pe lumea asta! Prosti si tâcniti! Da pe tine te credeam fata desteapta! Bine c-am scapat de el, înainte de-a o lua si io razna!
Sorica o masura si o cântari lung, neîncrezatoare. La urma, coborâ de pe canapea. Îsi venise în fire; chipul i se limpezise. Privi în jurul sau de parca voia sa se dumireasca unde se afla, apoi îsi cauta poseta si pantoful stâng. Nu-si amintea când si cum îi sarise din picior, nici unde îsi lasase poseta. Aici nu mai era nimic de facut. Poseta cazuse între canapea si peretele de sub fereastra, într-un spatiu de numai doua-trei palme, însa pantoful nu se vedea nicaieri. Renunta si la celalalt si o porni, desculta, catre usa. O deschisese déjr; tovai o clipa:
-Pai asa zicea si el: ca ai sa-l crezi prost si nebun. De-aceea a ales... A ales altceva. Zicea ca tu crezi ca ai credinta, da’ crezi numai în ce poti atinge.
În urma ei, Raluca respira usurata: “Uf, bine ca s-a dus, proasta asta, cu aiurelile ei cu tot!” Însa atreia zi , la Jurnalul de Seara, printre altele, crainicul spuse ca într-o casa parasita din Brasov s-a descoperit cadavrul unui barbat fara cap si nu mai fu atât de sigura ca Sorica, Lori sau preotul acela, cine si de unde o fi fost el, erau prosti si aiuriti, iar cercetarile ulterioare ale politiei îi confirmara îndoiala: Corpul fara cap se dovedise a fi al numitului Ghergheli Lori, mic întreprinzator din partea de jos a orasului.