ESEU

METAFORE ALE CRESTINISMULUI VOIEVODAL IN OPERA DRAMATICA A PARINTELUI MITROPOLIT BARTOLOMEU
ANANIA SI A PROFESORULUI UNIV. DR. VASILE AVRAM

Motto: „Capul cel de buor a hiara vestita
Samneaza puteare tarii nesmintita
(Sf. Mitropolit Dosoftei, „Viata si petreacerea sfintilor”
)

„Pândind hotarul vremii, cu doua oisti la car...”, cum scrie Parintele Mitropolit Bartolomeu Anania, încercarea noastra se întemeiaza pe respectul purtat operelor de prestigiu national, pe buna credinta care protejeaza valorile. Se stie ca dramaturgia, în raport de poezie si proza, impune un dialog particular cu publicul. Ea nu recompune si nici nu parodiaza realitatea, ci opereaza cu un transfer metaforic, sporind imaginarul artistic; cu atât mai mult - în teatrul istoric, aceasta modelare metaforica (un transfer de imagini) adauga personajelor evocate un plus de profunzime emotionala. Sa ne amintim de lucrarile dramatice ale lui Mihai Eminescu, B.P. Hasdeu, Al. Davila, lon Luca, Lucian Blaga, Mircea Micu (ultimii doi au evocat eroismul lui Avram lancu, voievodul saracilor din Tara Motilor). Transferul de imagini - de la evenimentul istoric - la evenimentul scenic se împlineste prin metafora timpului. Sa ne fie îngaduit de a apela la aceasta categorie de stil. De la evocarea diminetilor românitatii, urmate de înduhovnicite clarificari existentiale, din vremea „descalecatorului” Dragos si a întemeietorului de autoritate voievodala Bogdan - împlinita cu o forta launtrica si cu vocatie de arhitect al spiritualitatii de catre Parintele nostru Mitropolitul Bartolomeu - si pâna la valorificarea celor mai impresionante momente din amurgul „craisorului muntilor” Avram lancu - de catre mult regretatul profesor Doctor în Etnologie si aparator al ideii de crestinism cosmic, daruitul scriitor Vasile Avram - parcurgem cu smerenie un itinerariu sacru al credintei, al nadejdii în Dumnezeu si al iubirii de patrie, de neam si de necuprins.
Pe cei doi dramaturgi îi uneste, în afara de dragostea pentru rostirea româneasca, o suferinta transfigurata patrunsa de fior mistic. Scriind - primul în temnita, cel de al doilea - în labirintul amneziilor din ultimile decenii ei au preluat dramatismul „clipelor de viata” evocate împreuna cu nelinistile creatoare, cu înseninarile, renuntarile dar si curajul de aparare a demnitatii de neam. Aparent si - masurate conventional - faptele evocate de cei doi dramaturgi sunt mult prea îndepartate. La scara vesniciei însa (si apelând la teoria ondulatiei universale a lui Vasile Conta) cele doua volute - secolul al XlV-lea / secolul al XlX-lea - pot fi vectorii unei metafore a unitatii de destin. Maramuresul, Valea lzei, Baia, Câmpulungul Bucovinei respira în istorie împreuna cu Muntii Apuseni, cu timpul sacru, timpul contemplatiei, cu timpul eroic. Credem ca „Steaua Zimbrului” si „Roata stelelor” contureaza, fiecare cu alte mijloace artistice, o „icoana a timpului”. Aceasta este sintagma care ne trimite la rascolitoarele „Memorii” ale Parintelui Anania: „Eram la Aiud( ... ) Mi-a venit rândul sa povestesc; pâna când, într-o buna seara, am anuntat ceva nou, „Steaua Zimbrului”, piesa de teatru înca nescrisa, dar construita - vreme de aproape trei ani.
Aveam de gând sa încep a lucra efectiv în ianuarie si voiam ca, mai întâi, povestind-o, sa vad reactia ascultatorilor, oameni de conditii si niveluri culturale foarte variate. Reactia a fost atât de favorabila - se putea spune - entuziasta -, încât nu am mai asteptat sa vina ianuarie (1961, n.n.) si am început sa lucrez primele versuri chiar atunci, în noaptea aceea, 10 decembrie 1960 ... ” 3 .
În acel întuneric al Aiudului, Parintele Anania a reînceput urcusul duhovnicesc: „M-a întarit Dumnezeu si am lucrat cu îndaratnicie zi de zi si noapte de noapte, alcatuind si lepadând mii si mii de versuri, repetând la infinit forma definitiva ( ... ) Munca aceasta mi-a mentinut, de-a lungul acelor ani, un echilibru moral”.
Când drama gândita a devenit text (zece tablouri, 5000 de versuri), poetul lon Caraion, si el întemnitat, a procurat caiete necesare pentru dublarea manuscrisului, adica pentru salvarea piesei.
Ca si poemul dramatic „Bogdan Dragos” al lui Mihai Eminescu, drama în versuri „Steaua Zimbrului” a Parintelui Anania evoca un episod matricial: cristalizarea autoritatii voievodale - pe fondul desprinderii de vasalitatea „protectoare” ungureasca si papistasa si al rezistentei în fata asalturilor tatare. Mitul „vânatorii initiatice”, comentat de Simion Florea Marian, exegeza istoricilor de prestigiu academic5 , s-au întâlnit cu harul poetic de cititor al vremurilor. Voievozii maramureseni Dragos si Bogdan se desprind, fiecare altfel, de tutela umilitoare a regelui Ludovic. Dragos peregrineaza în codrii unde haladuieste zimbrul legendar. Capatul de drum va fi de fapt un început de tara. Domnul renunta la tron în favoarea fiului sau; solutie nefericita, pentru ca acela se dovedeste a fi robit (precum multi dintre „cei mari”) de betia puterii. Va restabili echilibrul voievodul întemeietor de tara Bogdan. Fiica sa, Musata, casatorita cu un român de neam basarab, va întemeia neamul Musatinilor, pe care istoria îi va recunoaste ca pe un „dar de la Dumnezeu”. Pe stindardul românilor din rasaritul patriei lui Decebal va fi brodat, ca purtator de glorie, capul zimbrului din padurile voievodale. Steaua cu multimi de raze fixe din piesa Parintelui Anania, ca si „roata stelelor” din poemul dramatic al lui Vasile Avram sunt metafore - simbol ale libertatii crestine.
Drama „Steaua Zimbrului” dovedeste ca faptura inefabila a creatiei creste dintr-o idealitate cu rezonante mistice: tacerea straturilor succesive de timp, linistea gândirii acestor voievozi ai smereniei îngaduie „cugetului sa înfloreasca”. lar smerenia le asaza sufletele în stare de veghe.
Vânatoarea zimbrului nu e o aventura cinegetica, barbara, ci o iluminare în orbita acelei îndepartate sfintitoare stele. În replica fiicei lui Bogdan („Credinta nu-i desarta când vezi icoane...”) se ilustreaza continuitatea si trainicia traditiei. În cetatea de gânduri ale întemeietorilor intram fara sa fie nevoie sa batem la poarta acelui îndepartat secol al XlV- lea. Unitatea credintei sustine integritatea neamului.
„Aud cum plânge neamul fara tara”, spune fiica lui Bogdan. Întemeierea Moldovei alaturi de celelalte „respirari” românesti constituie valori din patrimoniul nostru crestin. Ea se alatura iubirii, „o pârga a firii”, astfel încât - tinerii pe care-i vedem sunt aidoma cu aceia din „Cântarea Cântarilor” (unde „au rasarit florile si-au înflorit pamântul”6); transforma muntii, padurile, apele si câmpia în simboluri aflate în „libertatea lui Dumnezeu”. „Treaza la capatâiul visului”, Musata se afla sub ocrotirea luminii nevazute care limpezeste adâncurile („lumina-n paduri e ca fluturii”, spune ea). Pretutindeni ne întâmpina semne ale acelei taine: „Când piere o stea, reflecta înteleptul Sendrea, pe cer, nu stie nime/ Dac-a pierit si pamânteanul ei”. Este sugerata astfel o alta ipostaza mistica - profunzimea sufleteasca în comuniune cu noima sinelui netulburat de lumea în neodihnita miscare. Asadar, vânatoarea zimbrului este o deschidere de cale - nu numai în inima codrilor seculari, ci înlauntrul fiintei. Pe meleaguri morosene, printre Calimani, obcine si Câmpulunguri „cer e zimbrul si pamânt”. Parintele Anania vorbeste cu glasul lui loan al Crucii urcând pe muntele Carmel. Stie cât ramâne o umbra (chiar si umbra unui gând!) pe un val.
În aerul putrid al celulelor din Aiud din vremea bolnava a tineretilor sale, monahul luptator a desprins de pe cer aerul timpului voievodal luminat de steaua de la marginea sperantei românilor. lata de ce în balansul veacurilor, suntem contemporani cu acele rasarituri cristice. lata de ce în balansul veacurilor în care cuvântul însoteste creatia când creatia înseamna întemeiere ne gândim la acel tânar teolog în zeghe si încaltat cu fiare împrumutându-si glasul slabit de foame voievodului Bogdan: „Când un popor nu stie de stapân (...) de ce sa vina uliii nesatui / sa intre-n blidul si cântarea lui / si doina sa i-o spânzure pe cioate?” „Vârsta metaforica” a românilor întemeietori este aceea a „stelelor-n amiezi” care, desi nu au stralucire, filtreaza lumina si o împrastie „ în noaptea noastra”. Statura morala a românilor din acele vremuri binecuvântate este sustinuta de o triada metaforica: „norod al stelelor” (al Luminii care coboara), „fiu al veciei” (al Necuprinsului reflectat în rugaciune si în fapta mântuitoare), „norod al Tainei” (prin Cuminecare). Cuvântul voievodului transmis regelui ungur are forta mnemonica pentru ca reprezinta un mesaj vaticinar: „Spune-i craiului : norodul / liber s-a nascut si liber a crescut / ca astazi suntem descalecatori ( ... ) Spune-i ca suntem pe frunte miruiti cu mir de nard / Si ca fruntea miruita creste nalt, sub semnul Crucii...” Eminescu aducea în registrul metaforic sintagma „umbra Crucii”. întelegând prin aceasta umbra luminoasa o cale a mântuirii.
Sub semnul Crucii Transilvaniei etern românesti, cu martirii ei ridicati la cinstea altarelor si, în mod sigur, cu taina crucii prea grabitei sale existente si-a întemeiat o cetate a cartilor sensibilul scriitor Vasile Avram. Credem ca lucrarile sale („esente reflexive” le-ar numi Etienne Souriau) au vibratie lirica. Se stie ca un creator autentic, asa cum ramâne peste „nemarginirea timpului” Vasile Avram, are „libertatea de a-si asuma un destin de permanenta cautare a tainei din afara sau din propria sa fiintare. ”7
Autorul elegiei dramatice în sapte tablouri „Poarta stelelor” (tiparita în 2008, prin grija distinsei Doamne Profesoare Fel icia Avram) se îndreapta spre acel amurg al fiintei „craisorului muntilor” Apuseni, Avram lancu, voievod al libertatii, demnitatii si al credintei românilor transilvaneni. „Secolul nationalitatilor” are pentru români aura „timpului mitic integrat în real”. Este de fapt un timp tragic pe care lancu îl rememoreaza aproape fara cuvânt în „lu¬mina tomnatica galbuie si grea”, lânga un izvor din Tara motilor. Cânta din fluier „horea pacurariului care si-a pierdut oile”. Parasit, neîmpacat cu sine, slabit si trist, el se întoarce – ranit dar nu înfrânt – cu gândul la cele fara de moarte. Dar Iancu nu mai e Iancu, e numai o umbra care se tot întinde catre rasarit, gata sa se destrame...” recunoaste eroul.
Sensibil si întelept, dramaturgul a înteles, credem, pe deplin momentul în care, cum scria Lucian Blaga, suferinta „se schimba-n cântare”. „La capatul visului” tânarul de altadata afla noima fiintei sale.
Dar limbajul metaforic nu valorizeaza o stare psihica tensionata prin „coborârea în adânc”, ci o veghe tragica în umbra unui ideal ravasit de vrajmasi. Timpul „imperial”, labirintic a fost sechestrat între neadevaruri, tradari, convertiri. Altruismul, proiectul de existenta al generatiei lui Avram lancu, e coplesit de umbririle nerecunostintei. Ce a ramas din studentul în Drept la Universitatea clujeana si din tribunul motilor? „Eu sunt ca o pestera fara ecou; numai vuiet de ape si cenusa de stânca, numai umbra...” marturiseste lancu.
Scriitorul înnobileaza replicile eroului sau cu imagini generatoare de speranta: „Carbunii s-au întors la starea lor de om viu, lemnul va vrea sa odrasleasca si sa faca iarasi frunze si crengi si radacini...) Sa asteptam pâna vor izbucni... semnele învierii/.../Uneori si neviul poate naste un sâmbure de viata...” Ziditor de nadejde pentru sufletele celor napastuiti, dezinteresat de onoruri închipuite, dusmanit (cu o furie atavica, prezenta, cum s-a vazut, si astazi în controversate spatii publice), înselat tocmai de aceia care treceau în Europa drept arbitri ai nobletei, Avram lancu ramâne un simbol al încrederii în lumina fara de fine ce se revarsa cu liniste peste acest pamânt. Metafora „craiasca” a lumânarilor care, în prezenta lui lancu cel Mare, „se aprindeau singure si ardeau cu o flacara mare cât o inima...” este încarcata de melancolia întelepciunii.
Precum psalmistul care îi certa pe aceia care savârsisera nedreptati, eroul motilor „umbla din hotar în hotar si cauta muguri...” E remarcabil ca elegia dramatica „Roata Stelelor” nu construieste metafore ornamentale. Cititorul/spectatorul primeste în schimb dreptul de a se privi în oglinzile curate ale spiritului: „Eu sunt un brad batrân”, pare a anticipa Avram lancu un vers al lui Nicolae lorga. „Geaba-l scoti din pamânt cu radacina cu tot si-l duci în alta parte, în câteva zile se usuca...”
Credem ca o frumoasa constructie de stil, înzestrata cu plasticitate dramatica este secventa drumului „ în arcane de padure” (ne ajuta o sintagma macedonskiana), în preajma unei umbre. E un episod care aminteste de capodopera lui Dante.
Acestei înainte-vederi întruchipate într-o metafora a destinului, îi destainuie lancu noima versurilor vestitului sau cântec: „Le-a adus în coarne un zimbru de prin paduri. De pe unde mergea Dragos la vânatoare”. Aceasta replica se afla - iata - pe traiectoria metaforica a dramei Parintelui Bartolomeu Anania: „Acolo sus, în munte, este o manastire. Si prin ferestrele ei întinde Dumnezeu mâinile...” Eroul tragic nu ramâne captiv al suferintei. Mâinile Domnului îl binecuvânteaza, semnele ceresti îi corecteaza traiectoria învesnicirii.
„Lina si fara durere” este aceasta „mare trecere”. „Cele doua capete ale vietii eroului se îngeamana si închipuie o roata. Asemenea stelelor pe cerul noptii( ... ) Cuprind în raza lor si lumina si umbra.”
Uneori ni se pare ca stim ce înseamna în adevar lumina si umbra Dar „cerul înstelat deasupra noastra”? ne întrebam, ispititi de un gânditor al unei mereu amânate „lumi morale”. „Stelele au umbra, numai ca n-o vedem noi” - ne raspunde din vesnicia sa distinsul Vasile Avram. „Ea vine dinlauntrul lor si se revarsa spre marginile lumii...”
Sa privim aceasta dubla împlinire metaforica cu stralucire taborica împartasita mai înainte unor personalitati ce au ramas - în cuvânt si în duh - pe drepte sfintite meleaguri transilvane. Sa ascultam cât straluceste pe ceruri „Steaua Zimbrului” si cât ni se mai arata „Roata stelelor”- cornul lui Dragos si acel tulnic care alunga raul si care ne mai aduna în jurul Luminii...

Bibiiografie
1 - Valeriu Anania, „Steaua Zimbrului” în voi. Teatru. Ed. Polirom, 2010, pp.179-312
2 - Vasile Avram, „Roata Stelelor”, teatru, Ed. Ecclesia, 2010, pp. 5-40
3 - Valeriu Anania, „Memorii”, Ed. Polirom, 2008
4 - Confer Petru Cretia, Nota asupra editiei în vol. Mihai Eminescu, Teatru. Ed. Eminescu, 1990
5 - Const. C. Giurescu, Târguri sau orase si cetati moldovene din sec, al X-lea pâna la mijlocul sec, al XVl¬lea, 1967
6 - „Cântarea Cântarilor” traducere Petru Cretia, Ed. Humanitas, 1995
7 - Al. Tanase, „Filosofia ca poesis sau dialogul arlelor”, Ed. Eminescu, 1985, p. 172