Poezia trubaduresca de azi, reprezentata de rafinati ca Octavian
Soviany, altadata de Ion Minulescu sau Miron Radu Paraschivescu, si-a mai
alaturat un nume: Dorin N. Urîtescu, lansat de curând ca autor
de „balade erotice” cu volumul Pe Rio Costa (Târgoviste,
Editura Bibliotheca, 2014).
„Confesiunile” unui Casanova autohton despre iubiri „arzoaie”
ar compune jurnalul unui fante balcanic dedat la impudori mai mult sau mai
putin vinovate, dar fara juraminte si blesteme, fara dramatism, în general.
Nelicentos, acest joc de rememorari fabulatorii are farmec si este o carte
despre sine.
În realitate, acestui etern amant îi poti atribui, mai degraba,
harul imaginativ al unui cântaret efervescent în trairi si în
limbaj, care exalta iubiri efemere în spatii exotice, lasând,
de la prima balada, sentimentul ca repetitia e mama învatarii si ca
pacatul nu-i pacat daca e privit cu umor. Anecdoticul, cum remarca si Ioan
Adam în excelentul cuvânt înainte, este nucleul fantast
care aduce adesea aproape de alegorie baladele erotice. Servesc imaginii metafore
inedite, asocieri surprin¬zatoare ale unor detalii descriptive, ritualuri
cu semni¬ficatii tulburi, pagâ¬ne: „Pe Rio Costa e noapte
straful¬gerata ... / Printre genele junglei, firele lungi ale lianelor,/
Privesc hârjoana înselatoare, de apa tulburata,/ si ascult chicotele
viclene ale valurilor [ ... ] Într-o coaja de nuca de cocos beau rom
de catina/ Si ma afund în jungla de ierburi straina,/ Devenind dintr-odata
un biet bosiman”. Rio Costa e un refugiu, un paradis-ascunzatoare, loc
intim, sufletesc, identificat adolescentei, plin de atractii, protector si
fermecat. Timp si spatiu privilegiate, ale exuberantei; curs unduit, sinuos,
parca nestatornic si el, cu multe coturi-reper: Cotul-cu-arini, Cotul-cu-mirii,
Cotul Miresei, Cotul Muierilor, Cotul Fecioarei, Cotul Mieilor.
Sub semnul erotismului magic, amantul nu e un simplu candidat la amorul prohibit
sau „pervers”, ci un sentimental care-ti motiveaza libidoul: „Simt
în sufletul meu tulburarea,/ E cu placeri pacatoase-otravit./ N-o sa-mi
gasesc niciodata-alinarea,/ Pe Rio Costa voi fi mereu bântuit/ De-ai
nostalgiei aprinsi fiori,/ Miraj chinuitor, stranie-aratare,/ A unei capricioase,
exotice, vrajitori” (s.n.). Sensibil la magia naturii complice, fermecat
de nurii amantelor creole, el se arunca voluptuos în iubire si afla,
parasit, ca fiecare amor e caduc si ca în abandonul femeii e enigma
ei, „daca are vreuna”.
Asaltat, adesea, de ibovnice însetate de iubire, descinse parca dintr-o
mitologie pagâna, ratacitorul pe apele Râului Costa e când
„Un însingurat, de dor buimac,/ Descurajat, ghemuit în hamac”,
când pândarul „pedepsit” de o vaduva, descântat,
când liceanul corupator de domni?oare.
Încet-încet, spatiul devine cel autohton, amantlâcul intra
în timp, în istoricitate – cooperativizarea, puterea proletara,
cumplitul socialism... când „ni s-a interzis sa mai facem nudism”.
Rio Costa ramâne însa un teritoriu ferit si neschimbabil: „
... tarâmul exotic,/ Straniu, cu efect puternic miotic/ si cu o natura
exuberanta,/ Ascunzând clipe de viata picanta,/ Rio Costa, spatiu de
dor si mister,/ Unde toate durerile vietii pier,/ Unde se nasc bucurii de
neuitat/ Si pacatele-n iubire-s de neiertat...”, pentru ca pacatul e
totdeauna la altii.
Privite retrospectiv, toate aceste aventuri fac parte dintr-un „exercitiu”:
„În adolescenta mea tumultuoasa,/ Exersam seductia, ca act de
cultura,/ Cu câte o fata bogata si frumoasa,/ Lucru mai rar cuprins
în literatura./ O impresionam cu povesti erotice,/ Scormonindu-i naiva
curiozitate/ si alegeam pe cele mai exotice/ Fie din mitologie, fie din realitate
–/ În special pe cele usor desucheate...”. Crai de Curtea-Veche
al carui cartier general s-a mutat în natura, fantele dezvolta subtilitati
ale desfrâului rafinat sau ardori ale amorului salbatic, primar.
Esente de personaj, roluri de sceneta consumata fulgerator, chipurile feminine
sunt schite în contururi aluzive: negresa virgina, vrajitoarea râului,
zâna strugurilor copti, salbatica din Tribul de Jos, copila de pe Rio
Costa, fata de „Dupa gradini”, domnisoara de matematica, regina
oilor, fata de „Pe deal”, zâna din „Padurea¬cu-Jir”...
O voluptate de colectionar le alatura într¬o galerie deloc monotona.
Poetice, ele nu sunt, totusi, figuri idealizate într-o imagine abstrasa
a Femeii, ci varietati colorate, de asezat în insectar. Fiecare, citind,
ar exclama aidoma: „Ah, Dorule, cu câte m-ai înselat!”
Dar anecdotele vin si din alt registru: întâmplari cu miez umoristic,
aventuri în raspar cu vremurile „moralei comuniste”, în
„decorul” rural unde femeile, bunaoara, „nu stiau ca afiseaza
o pagina a rezistentei rurale,/ A stersului undeva cu cele dezbatute-n jurnale,/
Frecau de zor izmenele barbatilor gros imprimate,/ Negre taciune, cu plumbul
din portretele lui Stalin,/ Ale lui Dej si ale articolelor de lamurire, desarte,/
Din Scânteia, Adevarul si Pentru libertate!” Vindecarea, dupa
fiecare iesire din tipar, venea tot prin... amor. Iar uneori cel pedepsit
„se razbuna”: „Peste ani, ca student eminent,/ I-am sedus
sotia la Bai” profesorului caruia îi „datora” exmatricularea
si repetentia.
Salvate de la prozaism prin nota de umor, baladele de final sunt si ele savuroase.
Activista de partid care, abandonându-se amorului focos, „a strigat:
[ ... ] Da-mi palme!... Trage-ma de par!.../ Ia-ma de urechi!... Mai cu ambitie!.../
Pune-mi catuse!... Du-ma la militie!.../ Sugruma-ma lent!...
Citeste-mi statutul!...”, „Cânta-mi Internationala!”
e de un comic buf, ca si Valentina scaldându-se în butoiul cu
berea la care mestesugisera Doru si Den – din balada cu final „deschis”
(caci nu afli cine a mai baut berea, „Sampania de casa”)...
Variate ca discurs, baladele schimba fie ritmul, fie limbajul, fie intensitatile,
tes imagini în care fantezia se insinueaza realului si distileaza întâmplari
enormizându-le sau apasând tare pe câte un detaliu spre
a le consacra comicului. Amantul, însa, are dispozitii constant dominate
de vitalitate, buna dispozitie, evitând notele grave – mai putin
atunci când „povestea” evoca tarele revolutiei proletare.
Rememorând aceasta istorie plina de cuceriri si placeri, ultima balada
încheie nostalgic: „Unde esti Rio Costa, ca nu te-am regasit!/
Si-au furat apele [ ... ] Sunt o aducere-aminte, nu mai sunt voievodul iubirii./
Iarta-ma Rio Costa ca nu te-am putut salva!/ Rio Costa, Rio Costa, din mintea
si inima mea!”. Rio Costa concureaza „personajul principal”
al acestor balade erotico-umoristice, e un laitmotiv ce rezuma anii tineretii
rebele, proiectie a unei Boca del Rio asezata în matca si curgând
spre Purgatoriu.
