CRONICÃ LITERARÃ

Amintirile „voievodului iubirii”

Poezia trubaduresca de azi, reprezentata de rafinati ca Octavian Soviany, altadata de Ion Minulescu sau Miron Radu Paraschivescu, si-a mai alaturat un nume: Dorin N. Urîtescu, lansat de curând ca autor de „balade erotice” cu volumul Pe Rio Costa (Târgoviste, Editura Bibliotheca, 2014).
„Confesiunile” unui Casanova autohton despre iubiri „arzoaie” ar compune jurnalul unui fante balcanic dedat la impudori mai mult sau mai putin vinovate, dar fara juraminte si blesteme, fara dramatism, în general. Nelicentos, acest joc de rememorari fabulatorii are farmec si este o carte despre sine.
În realitate, acestui etern amant îi poti atribui, mai degraba, harul imaginativ al unui cântaret efervescent în trairi si în limbaj, care exalta iubiri efemere în spatii exotice, lasând, de la prima balada, sentimentul ca repetitia e mama învatarii si ca pacatul nu-i pacat daca e privit cu umor. Anecdoticul, cum remarca si Ioan Adam în excelentul cuvânt înainte, este nucleul fantast care aduce adesea aproape de alegorie baladele erotice. Servesc imaginii metafore inedite, asocieri surprin¬zatoare ale unor detalii descriptive, ritualuri cu semni¬ficatii tulburi, pagâ¬ne: „Pe Rio Costa e noapte straful¬gerata ... / Printre genele junglei, firele lungi ale lianelor,/ Privesc hârjoana înselatoare, de apa tulburata,/ si ascult chicotele viclene ale valurilor [ ... ] Într-o coaja de nuca de cocos beau rom de catina/ Si ma afund în jungla de ierburi straina,/ Devenind dintr-odata un biet bosiman”. Rio Costa e un refugiu, un paradis-ascunzatoare, loc intim, sufletesc, identificat adolescentei, plin de atractii, protector si fermecat. Timp si spatiu privilegiate, ale exuberantei; curs unduit, sinuos, parca nestatornic si el, cu multe coturi-reper: Cotul-cu-arini, Cotul-cu-mirii, Cotul Miresei, Cotul Muierilor, Cotul Fecioarei, Cotul Mieilor.
Sub semnul erotismului magic, amantul nu e un simplu candidat la amorul prohibit sau „pervers”, ci un sentimental care-ti motiveaza libidoul: „Simt în sufletul meu tulburarea,/ E cu placeri pacatoase-otravit./ N-o sa-mi gasesc niciodata-alinarea,/ Pe Rio Costa voi fi mereu bântuit/ De-ai nostalgiei aprinsi fiori,/ Miraj chinuitor, stranie-aratare,/ A unei capricioase, exotice, vrajitori” (s.n.). Sensibil la magia naturii complice, fermecat de nurii amantelor creole, el se arunca voluptuos în iubire si afla, parasit, ca fiecare amor e caduc si ca în abandonul femeii e enigma ei, „daca are vreuna”.
Asaltat, adesea, de ibovnice însetate de iubire, descinse parca dintr-o mitologie pagâna, ratacitorul pe apele Râului Costa e când „Un însingurat, de dor buimac,/ Descurajat, ghemuit în hamac”, când pândarul „pedepsit” de o vaduva, descântat, când liceanul corupator de domni?oare.
Încet-încet, spatiul devine cel autohton, amantlâcul intra în timp, în istoricitate – cooperativizarea, puterea proletara, cumplitul socialism... când „ni s-a interzis sa mai facem nudism”. Rio Costa ramâne însa un teritoriu ferit si neschimbabil: „ ... tarâmul exotic,/ Straniu, cu efect puternic miotic/ si cu o natura exuberanta,/ Ascunzând clipe de viata picanta,/ Rio Costa, spatiu de dor si mister,/ Unde toate durerile vietii pier,/ Unde se nasc bucurii de neuitat/ Si pacatele-n iubire-s de neiertat...”, pentru ca pacatul e totdeauna la altii.
Privite retrospectiv, toate aceste aventuri fac parte dintr-un „exercitiu”: „În adolescenta mea tumultuoasa,/ Exersam seductia, ca act de cultura,/ Cu câte o fata bogata si frumoasa,/ Lucru mai rar cuprins în literatura./ O impresionam cu povesti erotice,/ Scormonindu-i naiva curiozitate/ si alegeam pe cele mai exotice/ Fie din mitologie, fie din realitate –/ În special pe cele usor desucheate...”. Crai de Curtea-Veche al carui cartier general s-a mutat în natura, fantele dezvolta subtilitati ale desfrâului rafinat sau ardori ale amorului salbatic, primar.
Esente de personaj, roluri de sceneta consumata fulgerator, chipurile feminine sunt schite în contururi aluzive: negresa virgina, vrajitoarea râului, zâna strugurilor copti, salbatica din Tribul de Jos, copila de pe Rio Costa, fata de „Dupa gradini”, domnisoara de matematica, regina oilor, fata de „Pe deal”, zâna din „Padurea¬cu-Jir”... O voluptate de colectionar le alatura într¬o galerie deloc monotona. Poetice, ele nu sunt, totusi, figuri idealizate într-o imagine abstrasa a Femeii, ci varietati colorate, de asezat în insectar. Fiecare, citind, ar exclama aidoma: „Ah, Dorule, cu câte m-ai înselat!”
Dar anecdotele vin si din alt registru: întâmplari cu miez umoristic, aventuri în raspar cu vremurile „moralei comuniste”, în „decorul” rural unde femeile, bunaoara, „nu stiau ca afiseaza o pagina a rezistentei rurale,/ A stersului undeva cu cele dezbatute-n jurnale,/ Frecau de zor izmenele barbatilor gros imprimate,/ Negre taciune, cu plumbul din portretele lui Stalin,/ Ale lui Dej si ale articolelor de lamurire, desarte,/ Din Scânteia, Adevarul si Pentru libertate!” Vindecarea, dupa fiecare iesire din tipar, venea tot prin... amor. Iar uneori cel pedepsit „se razbuna”: „Peste ani, ca student eminent,/ I-am sedus sotia la Bai” profesorului caruia îi „datora” exmatricularea si repetentia.
Salvate de la prozaism prin nota de umor, baladele de final sunt si ele savuroase. Activista de partid care, abandonându-se amorului focos, „a strigat: [ ... ] Da-mi palme!... Trage-ma de par!.../ Ia-ma de urechi!... Mai cu ambitie!.../ Pune-mi catuse!... Du-ma la militie!.../ Sugruma-ma lent!...
Citeste-mi statutul!...”, „Cânta-mi Internationala!” e de un comic buf, ca si Valentina scaldându-se în butoiul cu berea la care mestesugisera Doru si Den – din balada cu final „deschis” (caci nu afli cine a mai baut berea, „Sampania de casa”)...
Variate ca discurs, baladele schimba fie ritmul, fie limbajul, fie intensitatile, tes imagini în care fantezia se insinueaza realului si distileaza întâmplari enormizându-le sau apasând tare pe câte un detaliu spre a le consacra comicului. Amantul, însa, are dispozitii constant dominate de vitalitate, buna dispozitie, evitând notele grave – mai putin atunci când „povestea” evoca tarele revolutiei proletare.
Rememorând aceasta istorie plina de cuceriri si placeri, ultima balada încheie nostalgic: „Unde esti Rio Costa, ca nu te-am regasit!/ Si-au furat apele [ ... ] Sunt o aducere-aminte, nu mai sunt voievodul iubirii./ Iarta-ma Rio Costa ca nu te-am putut salva!/ Rio Costa, Rio Costa, din mintea si inima mea!”. Rio Costa concureaza „personajul principal” al acestor balade erotico-umoristice, e un laitmotiv ce rezuma anii tineretii rebele, proiectie a unei Boca del Rio asezata în matca si curgând spre Purgatoriu.