CONSEMNÃRI

Despre orbirea unei lumi
Constantin Vremulet: „ Dupa Pharsalos”, roman, Editura Fundatiei Culturale Antares, 2014

Romanul a stârnit interes când a fost lansat, în vara acestui an, cu ocazia Târgului International al Cartii „Axis Libris”. lnteresul de care amintim se refera atât la noutate, cât mai ales la „marca” scrierii, impusa de autor. Care este aceasta amprenta o spune criticul Constantin Trandafir: „Kafkiana, proza lui Constantin Vremulet, de o indiscutabila originalitate, are puncte de întâlnire mai ales cu marii prozatori sud-americani, dar si cu prozatorii români tentati de conditia tragica-absurda a omului strivit si anihilat de o societate birocratizata si de statul politienesc, totalitar.” Înainte de a vedea de ce s-a folosit în carte batalia de la Pharsalos, sa ne uitam pe coperta întâi a cartii, unde este reprodusa lucrarea lui Bruegel cel Batrân, „Parabola Orbilor” (sau „Orbi condusi de orbi”). Nu întâmplator autorul a ornat prima coperta astfel. Privind „Parabola Orbilor” dupa lectura cartii, cititorul are senzatia ca romanul a pus în scena lucrarea, a învesmântat-o în cuvinte, i-a dat viata literara. Cât despre celebra batalie de la Pharsalos dintre Cezar si Pompei (sec. I î. H.), este de retinut legenda dupa care primul comandant amintit, aflat în inferioritate militara, le-a cerut soldatilor lui sa-i loveasca pe inamici cu precadere la fata, deoarece astfel schiloditi nu mai puteau ajunge cetateni ai Romei. Adica, persoane onorabile.
Actiunea cartii se desfasoara într-un sanatoriu special, situat pe o coasta de munte, catre care se îndreptau lungi siruri de suferinzi, raniti, orbi sau pe aproape, în speranta ca, odata internati si „vindecati”, vor putea primi statut de asistat social. Li se va restitui onorabilitatea. lntrarea e pazita de Domnul Portar, un ins cu puteri exceptionale, care are misiunea de a nu-i primi chiar pe toti solicitantii. Dimpotriva. Locotenentul, eroul romanului, ranit grav la fata într-o explozie, pe un teatru de operatiuni dintr-o tara straina, este unul dintre cei norocosi: o data pentru ca, în cazul sau, chirurgi tineri si curajosi i-au reconstruit chipul (care nu mai semana cu al sau, cel dinainte, dar era totusi, chip de om), apoi fiindca medicii i-au redat partial si vederea. Însa linistea interioara nu i-a putut fi înapoiata. Momentul exploziei, viata de dinainte, alaturi de camarazi, episoade luminoase traite împreuna cu o tânara bastinasa, cu un întelept al locului, însa si viata de dupa îi revin în minte. Doi anchetatori, într-un fel de briefing, îi cer în repetate rânduri informatii despre misiunea din care a scapat, dar mai ales daca-si aminteste de implicarea unui anume Obscurus. Acest individ descinsese înainte de lupta dintr-un elicopter militar la locul unde se afla detasamentul Locotenentului. lata cum este descris personajul important: ”Mititel, cocârjat de slab, aproape sa-l spulbere paletele înca învârtite ale rotorului, chel ca- n podul palmei, c-o fata botita si niste ochi tesiti ce priveau nicaieri...”. Cititorul mai afla despre acest ins „ca la viata lui a avut mai multe îndeletniciri deochiate. Pe lânga lege. Piraterie, contrabanda cu arme, în nu stiu ce porturi si alte nazbâtii scornite de cei care-s ahtiati dupa senzational.” lar înainte de plecarea militarilor în misiune, Obscurus le-a vorbit. Se spune în carte ca misiunea lor „n-avea nicio sansa de reusita. Era imposibila, dar mai ales inutila! Toti urmau sa fie expusi unui risc maxim, care facea parte dintr-un exercitiu experimental, programat. ” Dar iata ce le-a zis Obscurus: „Fara martori, camarazi! Aceasta misiune de lupta încheie un sir lung de actiuni experimentale. În calitatea mea de comandant suprem, va ordon sa va faceti perfect treaba! Este o misiune de sacrificiu, de la care nu aveti bilete de întoarcere. Sunteti bine echipati, bine antrenati si excelent îndoctrinati ca sa ratati. Cei care vor supravietui, indiferent cum si în ce stare, înseamna ca nu si-au facut pe deplin datoria! Vor fi considerati lasi si tradatori de patrie, vor fi stigmatizati tot restul vietii, li se vor interzice toate drepturile cetatenesti! Retineti, deci, camarazi! Fara martori! Fara supravietuitori! Asa sa ne ajute Dumnezeu...”
Totusi, Locotenentul a supravietuit exploziei, iar anchetatorii doreau sa afle cum de s-a întâmplat asta, daca pacientul îl considera implicat pe Obscurus în ceea ce li s-a întâmplat. Sau nu. O ancheta¬capcana?! Da, într-o operatiune de briefing cel chestionat poate marturisi fel de fel de chestii, daca indivizii care-l ancheteaza stiu cum sa-l ia. lar cei în cauza stiau. Medicul care-l avea în grija a decis sa-i micsoreze stresul si sa-i grabeasca însanatosirea prin facilitarea întâlnirii cu o domnisoara psiholog. Se înfiripa o dragoste, fiindca acest sentiment se spune ca vindeca orice. O iubire cu voie de la stapânire, se pare... Dar destinul eroului si cel al comunitatii de pe munte (comunitate care tine cu tot dinadinsul sa fie „orbita” de-a binelea prin insistenta cu care cerea accesul în sanatoriu) nu se îndreapta spre lumina. Dimpotriva. Treptat totul în jur se prabuseste, sanatoriul devine pustiu, apoi nelocuit decât de eroul principal, iar în final este distrus bucata cu bucata de indivizi ce valorificau fierul vechi. lar eroul, ajuns, cum spuneam, ultimul locatar al stabilimentului, pleaca, ajutat de bastonul sau alb, nu spre poalele muntelui, unde se presupunea ca se afla salvarea, oamenii, ci catre vârf, spre soare. Pentru ca, la finele unei carari, în punctul cel mai înalt posibil de atins al muntelui, dincolo de care era haul, sa dispara.
Am ales sa istorisesc firul parabolei, pentru a se întelege cât de cât ideea cartii, drama ce-i însoteste uneori pe oamenii (orbi sau orbiti) când sunt condusi de orbi, precum zicea Bruegel cel Batrân, preluând sensul biblic al povestii. Evident, acest gând complex ce formeaza structura romanului poate fi citit în fel si chip, dupa cum este el receptat de fiecare cititor. În comparatie cu alte romane recente, cel de fata mi se pare mult mai dur sub raportul sensurilor pe care le tese. Ca nu se ofera eroilor sanse de salvare, asta stiam si din alte carti ale sale, însa în cazul de fata, chiar daca autorul ar fi vrut sa aleaga happy-end-ul, nu pot intui care ar fi fost acesta si cât s-ar fi asezat un asemenea final fericit pe arhitectura cartii. N-as spune ca romanul se citeste usor, iar vina nu este a lucrarii, ci a puzderiei de lecturi usurele cu care au fost bombardati cititorii în ultima vreme, pe unii convingându-i poate ca asa arata chipul literaturii de azi. Nu intru în polemica, dar cu siguranta scrisul contemporan românesc are nevoie si de carti precum cea de fata, de asemenea tuse foarte grave, tragice, pentru a se defini pe sine. Si pentru a defini o anumita stare din acest moment a umanitatii noastre interioare.