Porto-Franco

Spatiul in literatura Hortensiei Papadat Bengescu

Ana Dobre

Rubrica: File de istorie literara  /  Nr. 140/2007

FILE de ISTORIE LITERARA

SPATIUL ÎN LITERATURA
HORTENSIEI PAPADAT-BENGESCU

Galatiul nu este în literatura un spatiu epic. E o lume care nu si-a gasit metafizica. Nu are un scriitor care sa-i dimensioneze spatiul printr-o transcendere convingatoare capabil sa-l transforme într-un topos viabil, verosimil, comparabil cu alte spatii – spatiul teleormanean prin toposul Silistea-Gumesti din proza lui Marin Preda, brailean prin Panait Istrati si Fanus Neagu, humulestean prin Ion Creanga sau general moldovenesc prin Mihail Sadoveanu sau universal ca Yoknaphathawpha lui William Faulkner, Salinasul lui John Steinbeck sau Macondo-ul lui Gabriel Garcia Marquez.
O încercare de localizare literara a tentat Victor Ion Popa printr-o serie de toponime în romanul Velerim si veler, Doamne ca si în piesa de teatru Take, Ianke si Cadâr, cu slabe rezultate estetice sau persuasive. Spatiul este surprins sub zodia bizarului, cu oameni patimasi, sub semnul tragicului. O eroare judiciara îl transforma pe Manolache Plesa într-un fel de Jean Valjean din Mizerabilii romanticului Victor Hugo. Un subiect romantic este tratat balzacian si zolist, dar rezultatul nu convinge si spatiul a ratat sansa de a intra în literatura cu o identitate proprie.
Hortensia Papadat-Bengescu nu-si propune sa realizeze un spatiu epic, ea fiind interesata mai mult de oameni decât de locuri. Poate ca nu toposul ca atare conteaza în literatura, ci capacitatea lui de a organiza centripet o lume, de a o face purtatoare de sens, de a propune o atitudine în fata existentei marcata de ironie, sarcasm, dramatism, sentiment tragic al existentei.
Preocupata de spectacolul umanitatii, constiente sau inconstiente de rolul pe care-l joaca pe scena lumii, scriitoarea pare sa ignore locul, spatiul. Indirect, însa, locul conditioneaza evolutia si modul de a reactiona în fata vietii si a existentei. Personajele sale par dezradacinate, înstrainate. Nu par sa aiba un loc al lor spre care sa se întoarca pentru a se regenera. Asta ar explica viziunea lor în negativ, într-o lumina necrutatoare. Locul o influenteaza pe scriitoare, îi modeleaza conceptia si viziunea despre oameni si despre lume. Malitia, ironia, sarcasmul, imposibilitatea de a ierta prostia, snobismul ca forma fara fond apartin locului iar viziunea sa artistica se lasa contaminata de aceasta mentalitate a locului aproape fara sa-si dea seama.
Proza sa propune o imagine a unei lumi dominate de tare, sociale sau ereditare, o lume cu radacini bolnave si evolutii nefiresti. Parcurgându-i prozele ramâi cu sentimentul greu al unei umanitati inferioare, atinse de o
boala incurabila, dar aproape nimic despre spatiul epic. Un fel de egocentrism anuleaza reperele spatiale ca neesentiale si inoportune si lasa personajul într-un vid existential. Absenta reperelor le determina involutia. E un fapt evident ca lumea sa nu evolueaza. Sub semnul unui crepuscul aspatial ele aluneca, cele mai multe, spre variate doze de imund.
Desi multe dintre personajele sale –buna Lina, Lica Trubadurul – se trag de prin partile Ivestiului sau ale Tecuciului, lasând acolo rude pe care le viziteaza din când în când, cele mai multe nu mai au nici radacini, nici ancore pentru acest spatiu pe care, dintr¬un motiv sau altul, l-au parasit. Investigarea altor medii nu le schimba, nu le transforma. Ele dovedesc o imobilitate sufleteasca, psihica ce le tine departe de marile fioruri ale existentei. Robi ai aparentei, sunt ca niste plante transplantate într-un alt sol si nimic din ceea ce reprezinta la un moment dat al vietii lor nu aminteste de spiritul unui loc pe care sa-l evoce cu nostalgie.
Astfel, spatiul în care evolueaza aceste personaje este unul strain, neprietenos si ele fac efortul sa se adapteze, sa i se integreze. Lumea pe care o populeaza ei pare o lume de transfugi, caci ei vor stabili relatii, vor socializa cu cei asemeni lor, proveniti printr-o dezradacinare voita, din acest spatiu. E o miscare simultan centrifuga si centripeta. Ele dau mereu impresia ca fug de ceva, de o fantoma din viata lor, ca fug de undeva, cautând sa se aciueze în jurul cuiva, tânjind dupa faima, dupa lumea buna, cautând sa se integreze acestei lumi, sa fie primite aici. Închid permanent usa lumii lor, a spatiului de unde provin pentru a fi, departe de acel loc, altceva si altcumva. Dar acest altceva nu este suficient pentru a le umple viata sau pentru a o remodela în sensul dorit. Vor prelua forme ca Ada Razu sau Lica Trubadurul, dar nu vor apartine niciodata acestei lumi care-i va respinge în ciuda unei aparente aproprieri. Vor fi mereu niste tolerati, însa ei nu sesizeaza absurdul. Accepta pentru ca întoarcerea nu este posibila. Acasa nu exista. ...

Voteaza:
Total: 1.00 (1 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR