PAGINI DUNÃRENE

DRAGOSTE MARE CAT O CRUCE

Mahalaua era semanata de la biserica încolo, daca vii din piata. Biserica, closca mândra, se uita cu ochi de Dumnezeu la casele noastre, pui rebegiti ce ciugulesc pamântul, învelindu-le pe rând cu umbra giulgiu, ce seara ajungea pâna la casa lui Petre Baba, de la al doilea colt, spre moasa Linagrasa.
Copiii din partea aceasta a orasului îti raspund cu mândrie de stapâni de sfinti:
– Sunt al lui Titi Moaca si stam în a patra casa de la biserica, în spatele lui nea Costica Dascalu’, dar nu-i mai zic saru’ mâna, ca el nu e popa si tata l-a înjurat ieri de toti sfintii pe care-i cânta si-i stie pe dinafara, ca în ceasloave se uita degeaba, ca e chior rau.
– Cine, nea Costica Chimitoi? Asa! E ala al moraritii. Uite, biserica si de acolo la primul colt pe dreapta. Vezi ca are pe casa, în vârful unei prajini, un avion fara elice. Eu i- am dat-o jos cu prastia, ca vâjâia când era vânt de speria porumbeii si nu se mai întorceau acasa si-i prindea a’ lui Puta Balana. Asta-i tigan. Are o lada cu plasa, pe care o tine pe casa lui Birlic, ca e mai mare, si fac juma-juma. Habar n-ai ce-al dracu’ e tiganu’. A prins, cu-n pumn de boabe, o mie de gutani. Sta la tira cu ata în mâna sa vada porumbeii lasându-se pe casa si atuncea – harst, trage ata legata de batul ce tine cutia ridicata. Sa-l vezi cum ajunge pe casa, asa, cât ai zice psst. Nu lasa biata pasare sa înghita nici trei boabe. Birlic sta mai încolo, ma-sa a murit. Uite, aici sta nea Costica Chimitoi. Vezi, avionul n-are elice! Nu, nene, ce bomboane, dar daca tot mi-ai dat... Se uita în palma si numara polii de plumb dintr-o privire. Doamne, ce- ar fi sa-mi fac un ban cu doua coroane, sa-i lefteresc pe toti din trei trasuri! Saru’ mâna, nene. Nu, intra înauntru, ca n- are câine, ca i-a dat Lina lui Mamanei mamaliga cu ace, de-a scuipat doua zile sânge ca Aurel Motoru ofticosu’, si a murit aci, la dud, când umbra era în partea ailalta.
Se întoarce scurt si o ia la fuga. Face ca trenu’ pâna calca într-o baliga calda, ce-i intra între degete, si atunci sa te tii ce-o înjura pe Puica lui Marita lui Torochioasca, ca numai stearpa lor stropeste mahalaua cu asa spârcâiala. O înjura vârtos ca nu-l aude nimeni; tot o sa-l ia la goana cu pietre scândura aia a lui Baban, de parca ar fi cismeaua ei si numai el ar strica-o. Ajunge gâfâind, si-si face loc lânga zâmbatul lui Petre Baba si sobolanul lui nea Vasile Jidanu’, care aduna banii de pe jos cu praf cu tot.
– Pun si eu o suta?
– Pe urma! Sa-mi treaca mâna si fereste banu’, ca-ti... – E tut, ma, Titi, nu vezi?
– Ce tut, ma... Uita-te si tu, priveste cu luatu’ la mine. – Sa moara ma-ta ca-i tut?
– Sa moara mama, se jura repede „Jidanu”.
Îl pune sa se blesteme pe cal si, atunci, Titi trebuie sa mai traga o data, calul este viata lor.
În mahala, copiii, când se ridicau buni de bataie, erau goniti la munca, la depozitele garii. Sâmbata seara intrau la „Tirila”, cerând din usa câte un cinzec. Niciodata o litra. Cereau încet, cu frica, privind speriati în colturile cârciumii în care, pe lânga câte o masa, erau adunati, ciorchine, vecinii si oricând ta-su sau Niculae Chioru, al de darâma cârciuma când prindea javrele astea mici cu toiul în mâna. Palmau dorobantii în mâinile batatorite, unde se pierdeau. Dutu, cel cu palmele ca labele ursului, când avea cinzecu între degete credeai ca tine un pui de vrabie care-l gâdila cu aripile. Îl mângâia pâna când se încalzea rachiul.
În mahala, cel mai mult de lucru avea Tirila si popa Provian, un popa al dracu’ de frumos, cu voce sa ungi toate sufletele si sa mângâie toate muierile, iar apoi sa zici „ larla¬ma, Doamne!”.
Dimineata, vedeai intrând femei înnebunite, ravasite de nesomn, cu mogâldete abia nascute, înfasurate în cârpe, sa fie botezate, sa moara crestini. Veneau la biserica sa-l cheme pe popa sa-i citeasca stâlpii lui fi-su Anghel, care a murit înjunghiat de Chivu Nebunului si acum o cauta pe Marioara Cârnii, cu care s-a tinut fi-su cât a fost el la ocna.
Boiile intrau rar în mahala. Nu prea auzeai ca a murit cineva de inima, de oflica, iar cancerul nu exista. Moartea era de cutit, de topor, de furca, de frate, de cumnat, de vecin, de dusman. Mai era si moartea de ocna, dar o aflai târziu si era ieflina pentru cei vii si scumpa pentru popa, care nu lua nimic.
Speriase mahalaua noastra cu o mie de nume: „Sfântu Cutit”, „Unde se taie gâtu’ la cal sa-i ia clopotu’”, „Din cinci doi mor, doi fac puscarie si unul se muta” si multe altele, care nu aveau nimic cu Sfântul de la început de an, Vasile.
Ce mai, pâna sa vina razboiul, mahalaua avea o vorba nemaipomenita: „Daca traiesti si nu faci puscarie, e cum ai muri nebotezat, ca atunci când n-ai nume si te-ar chema nimeni”. E rau de tot sa ramâi nepomenit ca un mort, uitat de lume si de Dumnezeu.
Batilica a murit de mult, înaintea lui Miciclo, dar nu-i seara sa nu curga trei lacrimi de rachiu pe cimentul lui „Tirila” si pentru el, Batilica om, ba, tata! Când intra în Sfântu’ Spiridon închideau geambasii grajdurile cu drugi pe cinci potcoave si mârâia toata mahalaua fara sa scoata o vorba. Odata, l-a prins în colt pe un baiat dintr-ai lui Miciclo, un cotei care ramasese papa-lapte, când s-a trezit cu el în fata. Batilica l-a luat de gusa:
– Al cui esti, ma?
– Al lui ala...
– la da, ma, colea, un pumn. Eu nu te rog de doua ori. Da, ca doar tu ai mai ramas din sfântu’ vostru.
Nu stiu ce i-o fi sunat în cap lui „mucea”, ca i-a atins un pumn de l-a luat somnul pe pungas. Dupa aia, în loc s- o ia la goana, ca omul, nimic. L-a asteptat sa se scoale, uitându-se la el de parca pâna atunci îi cântase „nani, nani, puiu’ mamii”. Când s-a trezit hotu’, i-a dat doi poii si-un sut în fund, râzând strâmb. Într-o luna, Micicloii au avut mort în casa. Daca asa le-a fost scris...
Acest sfânt mormânt era mahalaua noastra cu nunti împaratesti care tineau trei zile, unde oamenii se împacau, înjurau si de fiecare data se faceau urari ca un blestem: „Hai cu mortu’ la spital si nunta la tribunal”. Fiecare îsi aducea aminte de cununia lui Sandu Cârnii cu Florica lui Manea, la care s-au taiat Ghiorghisoara cu Aurel Motoru, sau când Grigore Dascalu a prins-o pe Tinca, nevasta-sa, cu Gigi Leanca în spatele salonului. Dar câte nu s-au întâmplat pe la nunti, când muierile sunt ale dracu’ si-si întarâta barbatii la bautura pâna dimineata la „ rachiu rosu”, când vor sa danseze cearsafu’ miresii, care ramâne în odaie sau e pusa la goana de mire daca nu stie dinainte sa se despice cu lama sub unghie, unde sângele e altfel, si sa împace si socrii si nasii. Atunci sa vezi batând geamparaua pe Birligoaie, de care se zice ca ar avea ceva tiganesc în vine, cum îsi împletesc picioarele, asa, într- una, ca pe o funie fara sfârsit, de uita lautarii sa se opreasca.
Asa a fost pâna a venit razboiul si s-au împutinat nadragii, cum zicea Moasa Linagrasa, ca ramasesera în mahala numai jarle d-astea mici.
Nu mai strigau femeile agatate pe garduri:
– Ascunde-te, Fano, ca vine al tau din gard în gard... – Fugi, Chivo, ca se omoara în colt cu Treisarmale... – Deschide portile, Petre, ca-i mort în caruta...
Sau copiii:
– Întinde-o, Tica, ca ia uita-l la colt... Si lasa gioalele la pont si fugea în curte, unde se învârtea ca un mielusel pe lânga ma-sa, sau o rupea la fuga în colt la Diaconeasa, cu donita mica sa aduca apa proaspata pentru ta-su.
Razboiul a facut o liniste ciudata si mamele erau facute sa tipe, sa plânga, sa-si zdrobeasca palmele de pietre – doar de postas, care înmultea colivele în fiecare saptamâna.
Îl asteptau mamele si nevestele pe postas cu o groaza care se întetea la fiecare pas al lui, rasuflau usurate când îl vedeau trecând de a doua, de a treia vecina. Plesnea cerul de liniste când intra postasul. Asa, mereu, pâna când au venit avioanele si bombardierele au trecut la arat.
La bombardamentul de dupa Paste au cazut trei bombe pe adapostul mahalalei si câti erau acolo, vreo doua sute si ceva, au fost încarcati în paisprezece lazi de zahar. Dintre copiii din jur au scapat doar cei care vroiau sa vada avioanele cum se oua. Atunci a murit si Nicuta, cel care mergea la bacanie si-l întreba pe Dutescu daca are zahar, de cumparat nu cumpara niciodata. A avut, totusi, noroc sa fie îngropat într-o lada în care fusese zahar.
Si a trebuit sa se termine si razboiul, sa se întoarca dintre ai nostri acasa, fiecare dupa cum scapase, cu picioarele scurtate, cu mâneci ramase goale. S-au facut si vreo doua nunti, dar nu ca înainte. Mai mult vin s-a varsat decât s-a baut, ca trebuia sa-l cinstesti pe Dumitru, si pe Steiian si pe mai multi care au stat lânga tine atunci, la nunta Netii de pâna-n razboi. Din opt cârciumi mai ramasesera trei.
Greu a fost în primul an, pâna s-a obisnuit lumea ca mortul de la groapa nu se mai întoarce si soldatul de la razboi vine greu.
Si iar au aparut femeile cu copiii în brate la bordura dupa ploaie si-si dadeau coate când o vedeau pe Tincuta Gazarului, cea cu doi copii de fata (al mare semana cu nemtii, cel mic cu rusii. Copii facuti într-un razboi cu doua dusuri). Se închinau muierile pentru ea ca a avut noroc sa¬i ramâna oasele lu’ ta-su p-acolo, c-o omora nebunu’ de se-ntorcea. Da’, mai stii?
Carutasii si-au încropit alte carute, la care trageau caii razboiului, rusesti, de fugeau facând spume, nemtesti, de- abia încapând în grajduri si cu copitele cât oala de ciorba, si românesti, de furat. Casele au început sa se cârpeasca, sa se-nnadeasca si începuse sa miroasa a viata.
Doar Tanta Frumoasa, nevasta electricianului, n-a vrut sa se dea cu lumea si-l astepta mânastire pe Sandu al ei. Lucra cu acul sorturi, rochii si nadragi cu o cozondroaca pentru copii, toate din vechituri. Veneau muierile la ea cu lucrul si-o dusmaneau ca e frumoasa si o iubeau ca nu-i ca altele fara întorsi. Chirigiii, când o vedeau la pompa sau la poarta, dadeau bice cailor peste burta de-i faceau sa manânce caldarâmul strazii cu copitele si ieseau scântei din potcoave.
A tot tinut-o Tanta Frumoasa asa vreme de vreo doi ani, pâna într-un ajun de Craciun, când a alunecat roibu’ lu’ Fane si s-a târât în genunchi pâna la poarta Stelii.
- De ce-l bati, domnu’ Fane? Asa zicea ea la toti.
- Pentru tine, Tanto Frumoaso. Sa vezi ce cal am. Si plângea inima-n carutas.
În clipa aceea, Tantei i s-a facut mila de toti caii batuti si simtea sfârcurile bicelor usturând-o. O strângeau când se-ncolaceau.
- Du-te, Fane, du calu’ acasa si vino la mine. A zis repede de tot, de frica sa nu se razgândeasca.
Carutasu’ a dat buimac din cap, de parca-l lovise cu parul.
- Du-l încet si leaga-l cu o cârpa cu gaz la genunchi. Sângereaza.
Acasa, Tanta se tot întreba daca-i adevarat, si ce-o sa zica Sandu, care nu-i mort, ci doar disparut. Oricum, ar fi trebuit ca în astia trei ani, de când s-a terminat razboiul, sa-i faca si ea o coliva.
Trecuse vreme de când s-a terminat necazul cu roibul si pâna acum Fane ar fi trebuit sa vina. Avea patul plin de lucru si a început sa-l strânga, gândindu-se ce-o sa-i spuna nevestei lui Fane, care o sa afle mâine.
Când s-a uitat în oglinda a vazut din nou ca-i frumoasa si ca tâtele sunt, vorba moasii Linagrasa, tevi de tun sa omori soldatii. S-a strâns de un sfârc si-a simtit ca o furnica pâna-n calcâie.
- Doamne, ce pacat si pentru vaduva barbatul, spuse tare, uitându-se în sus, unde se întâlni cu privirea buna a lui lsus, ce sta ca la fotograf între butuci. I se paru ca se uita la ea. N-a mai putut sa-l priveasca în ochi si l-a întors cu fata la perete. „Daca n-a venit pâna acu’, ma duc sa-ncui poarta. Am sa-i spun: am glumit, domnu’ Fane, mi-a fost mila de cal”. Înainte sa traga ivarul, crapa poarta sa vada cine mai e pe strada. Carutasul tragea adânc din tigara si atunci Tanta îl vazu altfel. Umeri largi si mijlocul strâns pe dedesubt cu brâu. Trânti repede poarta, încuind-o. Tremura toata si numai ea stia ce simtea.
- Deschide, Tanto, nu ma omorî. Îti rup poarta, îti darâm casa, n-auzi?
În casa, cum au intrat, Tanta s-a repezit la lampa, stingând-o. Îi era frica de ochii lui Sandu si ai lui lsus cu picioarele strivite între butuci.
- Domnu’ Fane, daca afla Didina si-mi sparge geamurile? Întreba într-un târziu Tanta.
- Nu face ea una ca asta. Ma stie la Frontul plugarilor, la o adunare pentru ovaz. As omorî-o.
Din ziua aceea, casa Tantii era alta. Veneau carutasii din noua mahalale si nu mai lucra pentru nimeni. Purta rochii înflorate si basmale de matase legate sub ceafa. Si¬i pria dragostea Tantii ca apa gradinii. Un geambas din Urziceni a vrut sa cumpere pentru ea cârciuma de la „Pomul verde”, dar s-a întâmplat sa moara.
În al doilea an de dragoste, a tocmit doi pietrari italieni sa porneasca o cruce cum nu s-a mai vazut în cimitir. Locul l-a cumparat la clasa întâi, chiar la intrare. Si-au facut pietrarii cruce, de-ntreba tot cimitirul cât costa. Dupa doua luni, când a fost grilajul gata si paispe cai au ridicat crucea, au venit toti popii din oras, tocmiti pe bani buni, sa sfinteasca crucea fara mort, care era parca mai înalta decât Buna Vestire. Citeau popii si se uitau la genunchii dezveiiti de matasea ce fugea într-o parte si-n alta. Se încalzise sângele în popi de au început sa sara câte doua foi din slujba, s-o termine mai repede.
La masa de parastas era adunata mahalaua si s-a baut vârtos pâna a început parintele Balotescu sa cânte de lume. Era ca la cumetrie. Popa Preda, cât era de batrân, a intrat în bucatarie dupa Tanta, de unde s-a auzit:
- Se poate, parinte?
Târziu, când s-a spart bâlciul, ca doar parastas n-a fost, Tanta a lasat trei babe sa strânga si a plecat cu o mie de gânduri în cap. „Ar fi trebuit sa plâng si eu, ca doar l-am iubit. Saracii cai, ei au ridicat crucea. Nebuni si popii astia. Nebuni, pe dracu’! sunt si ei oameni. l-am chemat pe toti, crezând ca n-o sa vina niciunul, stiau din ce sunt banii. Popa asta tânar, de la Sfântul Dumitru, ma-njunghia cu ochii în inima când ma privea”.
Trecea pe lânga case si strazi fara sa vada nimic. Mergea, mergea într-una, ca omul ce vrea sa ajunga la capatul pamântului. Târziu, dupa miezul noptii, a trezit-o, speriindu-i gândurile, unul ce morfolea un cântec si sta rezemat de gardul bisericii Sfintii Împarati. La fata nu l-a vazut, dar l-a simtit ca e în putere. L-a luat de mâna si, cum era pomita pe pomeni, s-au oprit într-o camera la „Hanul calugar”. Al dracu’ de focos, nici n-a lasat-o sa se dezbrace, si-o saruta ca dracu’ stie cine, ca prea-i aducea aminte de multe.
Spre dimineata, ca n-a lasat-o sa doarma deloc, si-o mângâia si-o saruta tot cam pe unde Sandu, l-a întrebat de unde e. l-a spus ca-i tot de prin partile astea. Ca a avut nevasta lacrima. Ca avea pielea ca a ei, dar el a plecat la razboi si s-a încurcat c-o moldoveanca pe lânga lasi, la întoarcere. Acum se duce în Oltenia dupa grâu. A adormit dimineata si când s-a trezit era singur.
Din ziua aceea, Tanta Frumoasa facea dragoste mai cu foc, de parca intrasera toti dracii într-al ei. Toti banii ce¬i gasea în sân îi dadea la niste colivari sa bata crucea cea mare cu pietre. Cereau mult, ca era riscul mare. În fiecare zi trebuia sa gaseasca altii. Lumea, proasta, scosese vorba ca-i nebuna. Dar anii trec si-n mahala crescusera alte Tante Frumoase si dragostea nu se face din amintiri. Nu mai facea al ei o ceapa degerata. Si-i curgea pielea alba asemenea crucii mari, de parca plângea.
Într-o dimineata, în ziua de Înaltare, a gasit-o tata Floarea, o baba ce tamâie si seamana cu moartea, spânzurata de semnul drept al crucii mari, ce semana acum, din bataia pietrelor, cu umarul drept al lui Sandu.