ESEU

ELEMENTE VEGETALE IN POEZIA POSTMODERNISTA

Societatea moderna traieste doua mari drame derivate din inerenta evolutie a tehnologiei si a faptului ca "timpul nu mai are rabdare": alienarea si îndepartarea de firesc. Aceste aspecte au indus si în literatura româna modificari de substanta, în dorinta eului creator de a se revolta si de a reitera acele elemente care sa amelioreze relatia om - lume, iar cea mai autentica forma este încercarea de a transpune autotrofic vegetalul, natura receptacul al cenusii solare, vitalitatea sa si capacitatea de resurectie. Daca pornim de la premisa ca simbolul autentic e un semn ce rezoneaza în fiinta receptorului tocmai prin importanta si gravitatea sensurilor sale, ce se refera întotdeauna la problemele fundamentale ale existentei, pastrând un echilibru optim între continut si expresie, între spirit si materie, între intelectual si afectiv, atunci cultura literara postmodernista a valorificat prodigios arhetipurile vegetale, constante si integrante ale mentalului colectiv.
Lucrarea de fata îsi propune, fara a avea pretentia exhaustivitatii, prezentarea impactul si rolul elementelor vegetale în lirica a doi poeti postmodernisti, ieseanul Mihai Ursachi (1941 - 2004) si galateanul Virgil Nistru - Tiganus, precum si maniera în care acestia realizeaza reîntoarcerea la genunile fiintei, la ciclul elementelor. Ne-am propus astfel detasarea de paradigma interpretativa si evidentierea elementelor vegetale prezente în cadrul volumelor, plantele care confera fiintei sacralitate si asigura background-ul, elementele din umbra, cu rol esential în vindecarea prin catharsis.
În ceea ce îl priveste pe cel dintâi, vegetalul este subordonat temei naturii, care, în lirica sa are un rol deosebit, nefiind un simplu cadru, ci având, ca si în poezia eminesciana, rol de raissoneur, de alter ego vegetal al eului poetic, de consonanta între eul uman si cel universal, "Natura si lucrurile naturale semnifica, fiecare, întru-unirea dintre propriu si esente, sau, dupa cum sustine René Guénon, "în natura, sensibilul poate simboliza suprasensibilul; ordinea naturala în întregime poate fi, la rândul ei, un simbol al ordinii divine". Alternarea planurilor natural - uman contureaza o geografie derivata din hilozoismul proiectat asupra naturii. Aceasta este prezenta în lirica ursachiana sub forma unui peisaj reconstituit din elemente împrumutate din mai multe universuri de perceptie: - acvatica - flora si fauna acvatica induc tentatia de a visa, dupa cum sustine Gaston Bachelard si imprima o dimensiune onirica potentialei povesti de dragoste: "meduze efemere", "în jurul meu, cochilii din vremuri ancestrale, / fiinte-a caror inimi subzista dizolvate", "din scoici multicolore si din culbeci de mare", "pe malul marii verzi, aici am sa cladesc / casuta pentru mine si cea mai dulce fata" (Caci e în marea verde ... ). "Glasul de ape" antropomorfizeaza natura acvatica si o îmbina cu "malul marii verzi", transformând spatiul într-o dimensiune iesita de sub agresiunea metempsihozelor si, implicit, a timpului: "Tunetul marii / e pretutindeni, e pretutindeni" (Sulina sub lumina lunii).
- terestra - imperiu al vegetalului - este creionata printr- un câmp lexical specific, cele mai des întâlnite elemente fiind " floarea de prun", "marul si visinul", "salcâmii mari", "salcâmii în spume", "salcâmul în floare", "coniferele", "zarzarul", "ciresii", "caisii" , "crini, azalee (hiacint) / myosotis", "codrii mari", "mestecenii, salcia", "marul în floare" . Invocarea vegetalului devine spatiu al corespondentelor dintre lumea exterioara si cea intima, a eului. Astfel, antinomia "crengi... în floare" - "crengile toamnei" sugereaza evolutia relatiei de iubire, traita "printre lunci si mesteceni" si pierduta la marea ruleta a vietii, printre "crengile" autumnale, ce induc "mâhnire" si sfâsiere interioara. Totodata, vegetalul poate deveni un spatiu al retrairii iubirii sacre, al proiectiei sale în absolut: "În miezul unei frunze vom locui, iubito, / în linistea din miezul unei frunze" (Epistola pe-o frunza). Tot "frunza" este elementul palimpsest, pe care se scrie în infinitul vegetal marea creatie lirica, marea poezie, înteleasa nu doar de cei ce cunosc "limba melancolica?", dar si de cei capabili sa rezoneze cu energiile universale: "lar poezia acesta am scris'o / la o padure, pe frunze galbui de artar. // Fara figura de stil, / cu o cerneala imperceptibila. // Doar caprioarele, când rumega frunzele scrise / lacrimeaza si tac" (Poezie pierduta).
- natura - reflex al iubirii pierdute si corespondenta pentru aceasta este exprimata printr-un întreg câmp lexi¬cal al degradarii naturii, al autumnalului, al perimarii: "Paragina, tineri de minte, / artarii putrezi nu mai stiu. / Sofaua de muschi a iubirii, / la fel". Reluarea versului initial în finalul poeziei întareste sentimentul perdant, închiderea definitiva în trecut a unui timp trait intens, care în prezent "atârna / doar într'un fir de paianjen", (Muntele Cain). Persoana iubita este echivalata cu "floarea curata si sfânta" pe care sageata iubirii a atins- o, dar care s-a transformat, din cauza "atâtor pacate", într-o pânza de paianjen, simbol al instaurarii "mâhnirii" (Jâltul verde). Regretul si sentimentul neputintei reiterarii timpului de gratie existentiala, dominat de iubire, sunt subliniate prin: "crengile toamnei", tanaticii "mesteceni", prezenta ocurenta a "paianjenilor" care "tes împrejuru'mi la fire", "covorul napadit de ierbi", "vechi paienjenisuri, plecarea "spre tarmul înserarii", "umbrele" proiectate pe "cararea de roze", "amurgurile de violete", cresterea "nutreturilor" "pe pajisti". "Orgia de floare" este la rândul sau un element al declansarii regretului: "Noi ne-am topit în oceanul de floare // Acum e târziu si scociorasc cu toiagul / Pamântul ce mistuie florile-acelea...". Lentoarea si cufundarea osmotica în sânul naturii, sugereaza adesea moartea sau linistea primordiala: "Si mistuit de dorul distrugerii de sine / am ratacit pe tarmul acela dezolat ... / Se auzeau în noapte fantasmele marine / cu hohote mortale... // cararile duc toate la pestera de lut..." (Pe tarm). Un rol deosebit în poezia ursachiana îl au crinul si nufarul. Crinul, un simbol al puritatii, perfectiunii, milei si maiestatii în cele mai multe culturi, a simbolizat lumina si principiul masculin (datorita formei falice a pistilului). În mitologia greco-romana, floarea de crin era sacra pentru Hera, pentru ca se spune ca a fost stropita de laptele ei, iar pentru Artemis era semn al virginitatii ei. Potrivit traditiei crestine, crinul s¬a nascut din lacrimile de regrete varsate de Eva când a parasit Gradina Raiului. În iconografia crestina, crinul este mai mult asociat cu Fecioara Maria (dar si cu Arhanghelul Gabriel care este pictat tinând un crin în mâna, în timpul Bunei Vestiri), simbolizând castitatea. Cu cele trei petale, crinul simbolizeaza Trinitatea si virtutile triple ale dreptatii, sperantei si caritatii.
Crinul este apanaj al sublimului vizual si olfactiv, este un simbol al realizarii posibilitatilor antitetice ale flintei, al fiorului sacru indus în egala masura de iubire, de cunoastere si de uitare de sine, al abandonului mistic: "lata acum, cu o tija de crin tu îmi faci semne/... Dar cin' esti tu, / care îmi bati cu o floare de crin la fereastra?" (*** Fata mea însa nu vei putea s'o vezi ... ). "Sugestie a potirului sacru si a soarelui, imagine a rotii cerului, simbol al puritatii, dar si al iubirii interzise, crinul este floarea gloriei, dar si a mortii" : "Marea adânc privegheaza tacerile albe în care / s-a înecat graiul nostru, iar luna, ca-n vechile sfinte poeme / ilumineaza zidirea în forma de crin. Un crin cugetând... / Universul întreg e un crin...". Crinul substituie metaforic sublimul creatiei literare, devenind arma de aparare a scriitorului, arma a carei purtare îi confera demnitate si orgoliu: "Acesta e autorul; el duce pe umar un crin ca pe-o pusca". Agresiunea realului asupra fiintei sensibile a creatorului se exprima printr- un verb frust: "Astfel înarmat, tot ce exista îl musca" (Poemul de purpura, Confesiunea autorului: slabiciunea sa în fata lumii, a trecerii vremii si a Poemului de purpura). Reflex al sacralitatii universale, crinul se transforma în "Constelatia Crinului", extrapolarea elementului vegetal în plan cosmic fiind echivalenta cu renasterea: "vor fi înecati în lumina". Dar lutul / înghiti în tacere si asta". Urmarea este aparitia unei constelatii noi pe cer, "semanând / cu o floare imensa de crin" (Fenomene ceresti).
Nufarul este pentru vechii egipteni si indieni apanaj al lumii divine, constituind metafora ei germinala. Mitologia egipteana ne dezvaluie ca zeul solar suprem, al vechiului Egipt, Ra, s-a nascut din lotusul initial, ivit din apele primordiale, prin deschiderea corolei si iluminarii launtrice. Deschiderea acestuia echivaleaza cu nasterea zeului.
Tulpina nufarului era considerata axis mundi, iar petalele manifestarea si dezvoltarea plurala a lumii. În Istoria desavârsita a Sagetatorului, partea a lV-a a Poemului de purpura, acesta apare ca simbol al etnogenezei, dar si al sevelor creatiei propagate în plan uman: "Era un cap de bour, întunecat cu totul ... / iar între coame, galben, stralumina un nufar", "eu mi-am tintit sageata, o singura sageata, / în nufarul acela..."). Unicitatea "sagetii" este similara sansei unice derivate din predestinarea existentei în raport cu axa timpului: "la un anume ceas, / era sortit, în cercul cu semn voievodal, / sa intre cu cununa si arme de arcas: / o singura sageata, sageata de cristal". "Crinul" este prezent si cu sinonimul sau "iris", atunci când devine prenume, transformându-se în substantiv propriu, dar si ca reflex al virginalului, al castitatii: "Tu lris nadejdea ti-o pui în trei mii de greieri", "Tu Iris nu cugeta / la marea explozie a lumilor", "Greierii spune Iris de doua feluri pot fi" (Meditatia din Golful Francezului) si "Ma dedicasem lui lris, fiica lui Funn, / faimosul entomolog, si ea însasi / o iubitoare de greieri. // Pe plaja destul de pustie, de la nudisti, / îmi permitea sa'i contemplu'ndelung sexul / înca virgin, semanând / într'adevar cu un iris" (A doua meditatie din Golful Francezului, cu invocarea lui E. Andoni, p. 307). "Crinul si nufarul" sunt motive cultivate mai ales în volumele lnel cu enigma, Missa solemnis si Poemul de purpura. O data cu volumul Diotima (1975) se observa o diminuare a ocurentei motivelor, acestea fiind substituite cu un altul, cel al "rozei". Aceasta anticipa etapele trecerii spre "drumul / sordid catre locul predestinat", nefiind un simplu element vegetal, ci un pretext al asocierii oximoronice dintre subiim si grotesc, viata si moarte: " leprozeria'necata în roze si drumul..." (Dimineata, istoria lumii). Aceeasi expasiune vizuala a cuprinderii întregului spatiu de catre "roza" este prezenta si în poezia Myosotis: "În cuirase de aur - conchistadori ai albastrului: / roze pe umeri, povara de roze pe brate" sau în poemul Vila Rosenkranz, în care "gradina de roze" devine un echivalent al paradisului: "O, iata gradine de roze, acesta'i tarâmul / reînvierii".
În volumele sale de poezii, Virgil Nistru Tiganus propune întoarcerea, regresiunea care devine echivalenta reiterarii timpului mitic, în care apa - geneza si elementele vegetale sunt singurele purtatoare de sacru: "un olar / c-un timp rascocit se va-ntoarce... / Cocori în albastru se vor ivi / din adâncul niciodata visat / sa cheme un nume ce nu l-ai uitat... // Numai apele l-ar putea zugravi..." (Daca apele ar putea povesti ... ), iar solomonarul solitar, pierdut pe cararile ancestrale "talmaceste toate / enigmele de mult amestecate". Prin aceasta mica incursiune în lumea "dintr- o vale unde stârcul hoinar / duce pe-aripa un semn de¬ntrebare...", ne-am propus a scoate la lumina câteva ocurente cu rol de motive evident instituite de-a lungul volumelor poetului, elemente de substrat, care tradeaza de multe ori mult mai multa traire si încercare, "gânduri serafime" ale "Nistrului carunt din colt de icoana", umbre ale Cuvântului - pân-la sfârsit, vegetalii ce vindeca prin simpla lor invocare.
Poezia din debutul volumului ne întâmpina cu foi de artar, simboluri ale efemeritatii, asociate "clipei cea repede", furul semnelor de întrebare de pe aripa unui stârc hoinar, dar si al iubirii verbului "a fi", în spatiul sacru al "Bucovinelor" ce plâng pe "râul de hotar": "Clipa aceea as vrea s-o asculti", caci e singura suspendata în absolut. Gentianele, albastre si galbene flori, ce conjuga seninul cu lumina solara, devin metaforic fiintele sacre traitoare în spatiul depozitar al "colbului stelar" si al "chiliilor cu pridvor".
Un alt element vegetal ocurent este bradul, cu varianta molidul. Ambii sunt simboluri tanatice, dar si ale tineretii, gratie caracterului peren. Molidul este considerat de mentalul popular si un simbol al pamântului pe care se sprijina bolta cereasca. În Precum psaltul, poetul reflecta prabusirea lumii si desacralizarea ei prin: "umbra molizilor prabusiti". Reminiscentele sacrosanctului sunt "trei spice de iarba / un mar salbatic" (pomul cunoasterii, am completa) si malinii, "semnul infinit al corolelor / chemate în ceruri", la care nu poti ajunge decât prin supliciu: "Numai spinii au ramas verzi, / pregatiti pentru orice cununa...". Nucul are un loc privilegiat, fiind asociat vocilor copiilor, "flamurei rasucite / în vârful nucului fagaduit / Si-n care insomniile fosnesc / cu neuitate glasuri de copii...", strânse de lacrimile anemonelor, simboluri ale fragilitatii, caci potrivit legendei, anemonele s¬au ivit din lacrimile varsate de Afrodita pentru Adonis. Nucul, axis mundi, îngemanare de lumina si întuneric, iluzie si fascinatie, devine si apanaj al visului, al setei de absolut: "si-nmugurind ca nucul de sub scari / îsi pare ca ai inima usoara // jur-împrejur e-un gol mistuitor / Prigoanele laturalnice te dor // Si-ai tot umblat prin vise...". Salcâmii, speranta si existenta a sufletului dincolo de moarte, Arca a salvarii, deplâng transcederea, dar o si faciliteaza: "M-au primit în palatul triumfal / (ascultam cum trageau de zavoare). "Patul din tinere ramuri" eminescian este substituit aici de somnul "pe flori de cicoare", floare heliotropa, simbol al propensiunii spre desavârsire, spre absolutul accesat prin moarte. Verbina este o floare - curcubeu prin care poetul sugereaza plenaritatea cromatica, transformând cuvântul în adjectiv: "Caste pâraie pornind spre departe / îsi învelesc mistuirea verbina". Ea nu poate fi conjugata decât cu merii salbatici si cu salcâmii. Cedrii, stejarii si umbrele silvane sunt efortul nesfârsit al pamântului de a deveni cer, lupsa "povestilor strânse pe-nchipuite zodii batrâne". Grâul, metafora hristica, este de asemenea motiv ocurent al liricii lui Virgil Tiganus: "Împarte grâul, pune vin pe masa / ostrovul lin e-n sfânta asteptare...". Rachita, semn al verdelui abundent, are valente magice pe care le prolifereaza asupra spatiului: "Jur-împrejur, din marea de-altadata / a dat rod rachita descântata". Radacina devine un element htonic, simbol al stabilitatii, al statorniciei: "Ce zi se aprinde? Ce foc se va stinge? / Ce cântec de dragoste vei asculta / printre ce radacini te vor aseza?".
Concluzionam afirmând ca apoteoza fiintei pare a fi si o proiectie în acele elemente vegetale a caror cercetare conduce inerent la sorgintea sevelor liricii culte: folclorul si modul în care el a reflectat natura cu toate formele ei facând¬o parte integranta a existentei ancestrale a neamului de pastori si truditori ai pamântului, forma de coeziune si simbioza.