AMINTIRI din secolul trecut

GRIGORE HAGIU

Grigore Hagiu este si va ramâne o legenda vie în constiinta multor scriitori contemporani. A posteritatii în general. Si asta datorita operei pe care a scris-o si felului sau afectuos nu numai cu marii mesteri ai condeiului ci în primul rând cu debutantii care bateau la portile afirmarii... Din acest punct de vedere ma pot numi un norocos deoarece prin anii 1982 cunoscându-1 numele mi-a aparut în revista Luceafarul a carei redactie era undeva la etajul doi al Casei Scânteii. Îmi aduc aminte cu emotie de ziua în care l-am vazut prima oara... Mi se pare ca era într-o miercuri, spre ora prânzului, când, dornic sa apar în publicatiile bucurestene, dupa istovitoare alergari pe la diverse redactii mi s-a recomandat, în cele din urma Luceafarul cu motivatia ca numai aceasta publicatie din tara, patronata de Uniunea Scriitorilor se ocupa de creatiile tinerilor scriitori... La vremea aceea nu ma consideram un scriitor, desi publicasem multe versuri în revista Ateneu de la Bacau prin grija redactorilor de atunci, mai cu seama a prozatorului George Balaita si a poetului de mare tinuta sufleteasca Sergiu Adam si a altor oameni de condei cum ar fi poetul si publicistul Octavian Voicu, presedintele cenaclului „G. Bacovia”, cenaclu în care aveau sa-mi fie discutate pentru prima oara creatiile... La recomandarile redactorilor de la alte reviste bucurestene, am ajuns întrebând pe unul si pe altul unde e redactia revistei amintite, nimerind pâna la urma. Si-n bine am nimerit. Pe holul lung si întunecos, pe bancile din fata usilor amintitei redactii aveam sa gasesc trei tineri care ca si mine asteptau pe Hagiu. Din vorba în vorba aveam sa înteleg ca nu-s pentru prima oara aici. Unul îmi povesteste ca de doi ani vine de undeva din Ardeal sa-si publice si el macar o poezie în revista scriitorilor tineri. Si cum vorbeam noi asa, cum fac în special batrânii la cozi, la dispensar, plângându-si unul altuia durerea, numai ce vad pe unul din confratii dornici ca si mine de afirmare ca se ridica brusc si aproape în pozitie de drepti privind catre usa din capatul holului ne spune:
- Vine Hagiu!...
Ma uit în directia aratata. Într-adevar un munte de om ce parea a nu se mai termina înainta cu pasi rari si îndesati, tragând din tigara. Avea cred o geaca de piele maronie pe el si sapca lasata într-o parte pe frunte, parca intentionat sa i se vada parul grizonat acoperindu-i vârful urechilor.
Un val de emotii ma încerca de peste tot, din întreaga fiinta. Ma abtin sa nu ma fac de râs în fata colegilor deja obisnuiti cu Poetul. De îndata ce s-a apropiat, în cor, îl salutam, bucurându-ne ca asteptarea noastra nu a fost zadarnica. Se vorbea ca erau si zile când din anumite motive personale nu putea fi gasit.
Dupa circa zece minute vreme în care se facu comod de la drum, în ordinea sosirii eram chemati înauntru. Mie îmi venise rândul ultimul deoarece sosisem dupa cei trei de dinaintea mea. Asa ca am avut posibilitatea sa-i vad cât de bucurosi sau de mâhniti ieseau tinerii mei confrati. Oricum prea mari semne de a aparea cu poezii în revista nu dadeau. Se observa vocea scazuta, paloarea pometilor la obraji. Vazându-i cât de nemultumiti aratau luasem hotarârea sa renunt si când ma decisesem sa pornesc spre casa numai ce-1 aud prin usa întredeschisa ca striga: „Sa intre al patrulea. Patru autori erati la usa.” Doamne, ne numarase. Îmi iau inima în dinti si ma strecor înauntru cu mare grija sa nu care cumva sa stânjenesc pe domnu Hagiu de la lectura. Avea în fata un maldar de manuscrise. Fara sa mai priveasca îsi întinde mâna lunga, cu niste degete albe cum sunt ale pianistelor, cerându-mi în felul acesta sa-i dau paginile mele cu versuri. Pulsul îmi crestea de credeam ca-mi sparge inima în torace. Prima pagina am avut impresia ca nici nu a citit-o ca a dat-o într-o parte. Urmând alta si alta... Deodata se opreste pe una din poezii zâbovind mai mult. Îmi face impresia ca vrea sa o dea la cosul de gunoi ce se afla lânga birou, jos. Nu s-a întâmplat asa ceva. O da în alta parte. Asa se face ca în aproape cinci minute dintr-un manunchi de manuscrise s-au facut doua. Nu stiu de ce a purces la o asemenea operatie. într-un târziu, dupa ce-si mai arunca înca o data privirea doar pe una din gramajoarele de manuscrise, îmi zice, ridicându-si privirea spre mine, urmarindu-ma atent: „Dumneata esti poet. Trebuie sa ai curaj sa rezisti... Îti opresc acest grupaj si cu proxima ocazie îi dau drumul în revista. Sunt sigur ca de dumneata voi mai auzi.” La asemenea vorbe vedeam tulbure înaintea ochilor. Bineînteles ca de bucurie. Asa se face ca în Luceafarul care urma sa apara a treia zi îmi gaseam numele tiparit la subsolul unei poezii de patru strofe.
De-atunci aveam sa public tot mai des în aceasta publicatie bucuresteana cu statutul ferm de promovare a creatiilor tinerilor scriitori. Grigore Hagiu, sau Gri cum îi spuneau colegii de redactie n-a mai avut vreme sa auda de mine, deoarece muntele acela de om ce parea a fi de nedoborât, într-o noapte de februarie pleca la prietenul sau Nichita, sa-i tina de urât, de frig, întru desavârsirea amândurora.