SCRISORI NETRIMISE

Lovitura
Poem dedicat poetei Aura CHRISTI

Toate, Doamne, ma lovesc, tot ce-i viu
tot ce-i mort, toate ma lovesc în Fata Ta,
Toate, dar toate, ma lovesc în fata,
pâna si padurea de salcâmi din copilarie,
pâna si Branistea lui Mos Bugeac,
dar si coarnele vitelor de pe deal
si de pe Râpa Zbancului, ma lovesc!
Cântecul Mariei ma mângâie, lovindu-ma
odata cu trilul ciocârliei sorbita-n azur...
Unde-or fi mâinile ei ca doi fluturasi
aruncând printre degete, peste umar,
pietricelele colorate cazute din Deal?
Toate versurile ei, cântate sau nu,
sunt pedeapsa caderii în genunchi, la urma?
Toate, Doamne, absolut toate, ma lovesc
si plâng în acelasi timp despre mine;
chiar glasul mamei din fâlfâirea barizului
din lanul de floarea soarelui,
chiar icoana bunicii Sanda, icoana uitata
cu capul în jos, toate ma lovesc!
În toate însa exista o sincopa: între
strigatele iubitelor mele care ma lovesc...
Dar cel mai mult si mai mult, ma loveste
starea de piatra a singuratatii;
linistea ei, chipul ei de floare de cucuta,
ma loveste în fata, în ochii mei orbi de tine
ma loveste în fata Ta, Domine, care esti,
culmea,
pe câmpiile pacii si prieteniei.
Ci eu am fost de toate: pâna si trandafirul
japonez îmi este pus la socoteala
pe când haladuiam prin restaurantele lumii,
cautând ce nici Ulisse n-a gasit vreodata:
tineretea fara gen si numar, si declinare...
Aura sfintilor care m-au vazut era
din frunza de stejar. Nu cred, Domine, punctul
meu de sprijin, ca Tu lasi sa dispara
Aurul si Aura lui, cum nici Edenul si Edena
din care vin si se duc Poetii!
Arunca-mi si ma loveste în fata cu vin
sau cu venin, culegatoare de vipere


Stejarul din via americana
In memoriam, tatalui meu, Dumitru

Acolo, pe coasta Vaii, tata îsi atârna
pentru odihna, în creanga stejarului,
coasa ca un sarpe verde între frunze,
cu cifra sapte semanând, deschisa spre nori -

Pe ramurile largi, stejarul legana cuibul
unui vultur, în care un copilandru,
zi si noapte, veghea coacerea poamei
pentru vinul american - cum zicea tata -
pe care îl beau neamurile de la Prut -

Mai sus, si înspre mos Ticau, unicul
din sat, cu negri cai, nervosi ca vântul
începutului de iarna, sus, pe ramul
în forma de cruce, perfora verdele
un alt cuib de pasare neagra cât
un punct negru intr-un vers alb,
sau ca o veriga legând, cerul
de via americana - inventia lui,
a micului paznic din stejarul unde
coasa tatalui câteodata mai cânta;

Acolo, pe toate ramurile întinse/neatinse
ale stejarului, micul paznic,
copilandrul visator, încerca lansarea,
urcarea pâna-n vârful destins ca un arc
pentru prinderea norului adormit în cer...

Veghind coacerea poamei din via americana,
paznicul cel mic în leaganul lui,
clatina însasi foamea si setea stejarului
care a fost numai ale lui, Aleluia!

Acolo, îsi atârna tata coasa pentru odihna,
coasa ca un sarpe atât de verde ca era
negru, ori cu cifra sapte geamana, semanând,
în zori, gura coasei sângera, sângera.