INTERVIU PORTO-FRANCO

Adrian ALUI GHEORGHE

“Cînd vor pierde legatura cu literatura vremii lor, cu poezia, cititorii vor fi în postura cosmonautului sovietic abandonat în spatiu pentru ca nu si-a platit cotizatia la partid...”
« Poezia reprezinta foaia de temperatura a unei epoci »
“Poezia e atunci cînd femeia care naste în durerile specifice aude fanfara militara care intoneaza marsuri în parcul din centru orasului, în timp ce brutarul tocmai ciupeste de obraz o pîine pe care a scos-o din cuptor, iar alpinistul utilitar, tot urcînd, a parasit spatiul posibilului dînd nas în nas cu Dumnezeu ... !”
(A.A.GH.)


- Recent, cartea Dumneavoastra., „Paznicul ploii”, aparuta la editura clujeana „Limes”, a primit premiul pentru poezie al Filialei lasi a USR pentru anul 2010, pentru productia de carte din Moldova. Ce mai înseamna un premiu pentru un poet, pentru o carte, într-o vreme în care analfabetismul pare sa acapareze publicul larg? Si nu ma refer la indivizii care nu ar sti sa citeasca, ci ma refer la indivizii care nu mai citesc cartile vremii lor ...!
- O carte care ia un premiu, la acest nivel, e o carte care are destin. Sau asa ar trebui sa fie. Am sa reiau, însa, o parte din cuvintele pe care le-am spus la premiere: „Poezia a ramas aceeasi inutilitate frumoasa, fara de care scopul în sine ajunge un adevarat scop fara de sine...! Pentru ca poezia este sinele scopului, nu-i asa?
Poezia nu îndeplineste nici un rol în societate, de asta e bine sa ne bucuram ca este, înca, tolerata. Poezia, ca orice arta în general, reprezinta foaia de temperatura a unei epoci, a lumii în procesul ei de tîrîre spre un orizont presimtit, niciodata atins. Sa nu ne plîngem ca poezia nu mai are cititori. Dimpotriva. Poetul trebuie sa se bucure cu fiecare cititor pe care îl pierde pe drum, acesta ar fi (este) semnul sigur ca se îndreapta pe o cale numai a lui...!” Cît despre analfabeti, sa stiti ca niciodata nu au fost mai putini. Si nu analfabetismul e problema, ci problema grava e ca analfabetii sînt acolo unde nu ar trebui sa fie: în politica, în afaceri, în Parlamentul European, în administratie, la catedra, în scoli ... ! Sau, mai pe scurt, dupa cum spunea un actor interbelic: La noi prostii nu sînt prea multi, sînt prea sus ! Societatea noastra pare sa fie în faza în care îsi pregateste iesirea din istorie, datorita creditarii prostiei. Cui nu-i este rusine ca este reprezentat în Parlamentul European de « gigei » sau « vadimei », de alte figuri « de succesuri », merita sa i se traga « cîmpia româna » de sub picioare. Rusinea ar fi, de altfel, primul pas spre o posibila redresare.
- Care este este povestea “paznicului ploii”? Unde a început ea si cum a prins viata? Cine e paznicul ploii? Cît conteaza titlul unei carti în prefigurarea destinului acesteia? Care e poemul cel mai apropiat de sufletul autorului, din aceasta carte?
- Paznicul ploii sînt eu! Dar sînt, în acelasi timp si ploaia. Sînt si norul în care musteste ploaia. Sînt si norul care naste, cu adînc sentiment de maternitate, ploaia. Sînt rapaitul ploii de pe un geam care nu ascunde nimic...! Titlul acestei carti e, cred, un reziduu al unor ritualuri presimtite, din came si din ritmul sîngelui, care îsi dezvolta continuu propria poveste, propria curgere. Paznicul umbrei, paznicul zapezii ... ! Sa pazesti zapada sa nu se topeasca, în martie, iata superbia inutilitatii care ne hraneste. Titlul unei carti e numele sau din buletin. Ca autor, cînd dai numele final cartii ai sentimentul ca ai iesit de la “starea civila”. Care ar fi poemul pe care îl prefer, din aceasta carte? “Metamorfoza”, de exemplu, e un poem greu, îl scrii cu sufletul pe masa, nu stii daca mai scapi dupa aceea. Dar cînd scrii nu te gîndesti sa scapi, te simti ca vînatorul care a dat de urma fiarei magice al carei trup nu l-a vazut nimeni vreodata, desi toata lumea vorbeste despre ea. Nu mai conteaza cine e vînatul, cine e vînatorul, haituirea e totul. A fost comentat mai mult poemul “Cum a disparut orasul grecesc Cnossos”, de exemplu. De o vreme nu mai sînt interesat sa duc la capat carti unitare, proiecte lirice definite. Îmi place sa scriu poezii pur si simplu, sa nu semene între ele decît prin sensibilitatea pe care le-o imprim. Îmi creez ipostaze, îmi creez chipuri sub care sa ma arat ...! De asta, toate poemele din carte sînt parti dintr-o poveste cu sfîrsit amînat.
- Ce mai înseamna un premiu literar în lumea noastra destul de confuza?
- Cred ca un premiu literar e un prim pas spre risipirea confuziilor. În afara ierarhiilor nu putem iesi din paguboasa “cultura de masa”. Premiile stabilite de un juriu, oricît ar fi de contestate, de relative, sînt repere pentru eventualul cititor care cauta sa descopere literatura timpului sau. Nu ne asteptam la premii stabilite de cititori, poetii par sa fi pierdut pe drum, de multa vreme, pe cititori. Oricum, nu premiile fac literatura, poezia e dincolo de premii. Daca ne gîndim, totusi, ca la Olimpiadele grecesti primeau lauri atletii dar si poetii, lucrurile capata un oarecare sens. Atletii alergau pe orizontala, poetii fortau limitele pe verticala. În final s-au întîlnit pe undeva, cred ...!
- Dar, bursele, turneele, participarea la tîrguri de carte, colocvii, în vremurile în care traim, sînt un stimulent pentru noua generatie? Se mai întoarce aceasta spre poezie, se mai citeste?
- E vorba de noua generatie de cititori? Cînd vor pierde legatura cu literatura vremii lor, cu poezia, cititorii vor fi în postura cosmonautului sovietic abandonat în spatiu pentru ca nu si-a platit cotizatia la partid. Nu stiu daca e cu adevarat asa, dar îmi place sa cred ca vor suferi niste consecinte pentru indolenta, pentru lenea de a citi, de a se conecta la sensibilitatea culturii care le-a dat cetatenia. Ca un popor se identifica prin istorie, dar se recomanda prin cultura. Daca te îndepartezi de cultura ta “natala”, nu mai stii cum sa te prezinti, te bîlbîi, devii un frustrat. Nu moralizez pe nimeni, poetul nu poate sa-si dreseze, totusi, cititorii cu biciul. Desi ar fi o solutie.
„Un cocolos de hîrlie loveste în cap pe judecatorul orasului care decide ca toata lumea sa fie arestata, inclusiv mierla care tocmai
este înfulecata de pisica”
- Mi-e foarte drag sa i întreb mereu pe interlocutorii mei (primesc niste raspunsuri incredibile) ce înseamna Poezia... Pentru dvs. ce înseamna Poezia?
- Poezia e atunci cînd femeia care naste în durerile specifice aude fanfara militara care intoneaza marsuri în parcul din centru orasului, în timp ce brutarul tocmai ciupeste de obraz o pîine pe care a scos-o din cuptor, iar alpinistul utilitar, tot urcînd, a parasit spatiul posibilului dînd nas în nas cu Dumnezeu ...! Si în timp ce femeia care naste simte ca din pîntecele ei va aparea un curcubeu, o mierla îsi ascute ciocul de o piatra ca sa încerce intonarea unei Missa solemnis, cum nu s-a mai auzit niciodata. Mai putem adauga aici si varianta în care pisica papa mierla iar fanfara militara este dirijata de un pitic îmbracat în straie de claun. Mai mult, copiii din parc rîd de pitic si arunca în el cu cocoloase de hîrtie. Un cocolos de hîrtie loveste în cap pe judecatorul orasului care decide ca toata lumea sa fie arestata, inclusiv mierla care tocmai este înfulecata de pisica.
Preocupati de aceasta degenerare a evenimentelor, mai nimeni nu este atent la faptul ca femeia tocmai a nascut un prunc care o ia de-a busilea spre orizontul sau tragînd dupa el viscerele mamei, desirîndu-le... Tot desirîndu-le, în scurt timp femeia dispare. Probabil ca si asta e poezia ...!?
Ce e poezia pentru mine? E un truc, e un mod de a-i tine pe ceilalti de vorba ca sa nu vada ce tragedie se întîmpla dincolo de realitatea (lor) vizibila. Poezie e si faptul ca noi vorbim acum despre poezie. Ne prefacem ca nu stim ca sub coaja oului viata rodeste déjr moarte.
Sau mai simplu, dupa cum spuneam într-un poem din „Paznicul ploii”: „Poezia este luxul saracilor”.
- Vorbeam cîndva, într-un interviu, cu regretatul Mircea Zaciu despre poezie si soarta ei (iata cum ne aducem mereu aminte de marile valori, ce bucurie ca putem face acest lucru!)... În opinia dvs. poezia si literatura româna merg pe un drum bun? Suntem constienti de valorile noastre?
- Spuneam într-un text din cartea de debut: “Nu tinta spune ceva despre tine, ci oboseala calatoriei”. Într-o vreme, în prima tinerete, faceam calatorii mai lungi cu bicicleta, treceam prin sate si ne amuzam, noi, companionii, biciclistii, întrebînd pe cîte un satean: “Nu va suparati, drumul acesta duce pîna la capat?” Sau: “Nu stiti, mai este mult pîna departe?”. Primeam raspunsuri fel de fel, bietii se impiicau sa ne demonstreze ca sîntem pe drumul cel bun. Asa si cu drumul în literatura, orice drum e bun daca duce pîna departe. Sau orice drum e bun daca duce pîna la capat.
- Chiar am merita un Premiu Nobel? ...
- Premiul Nobel e o conventie, nu toti cei care l-au luat îl meritau, nu toti cei care au aspirat la el si nu l-au luat, nu l- au meritat. E si o loterie si ca la orice loterie prima conditie e sa-ti cumperi bilet, sa participi. Noi nu am promovat nici un scriitor pîna la nivelul vizibilitatii din ceardacul Academiei Suedeze, am mizat pe hazard. lar hazardul produce miracole cel mai ades în mintile infantile, prea rar în realitate. Parem sa fim în relatie cu “premiul Nobel”, dupa atîtea discutii aprinse, cam cum sînt copiii în disputele privind locul în care Mos Craciun îsi are depozitul cu jucarii. Cînd crestem mari descoperim ca depozitul acesta nu exista si ne amuzam de naiva noastra întreprindere. Nici premiul Nobel nu exista, e un miraj care îsi muta sensul si destinatia si adresa în fiecare an. Cît nu avem un premiu Nobel, sîntem o literatura tînara, predispusa la orice aventura estetica. Un premiu Nobel ar fi o povara ca o mostenire cu care trebuie sa te porti musai cuviincios. Daca m-ar consulta cei de la Fundatia Nobel carui român sa acorde premiul, as face o tombola la care i-as pune sa participe pe mai toti scriitorii optzecisti. Cred ca pentru serviciile mele as retine un zece la suta din bani...!
- Sunteti un scriitor important din literatura româna contemporana, mi-a placut întotdeauna sa ma apropii si “sa culeg” amintiri, daca vreti, despre prietenii literare si vieti prezente sau trecute. Ce prietenii v-au marcat adolescenta, tineretile, scoala?
- Am avut prieteni de o constanta aparte, care mi-au îngaduit multe, carora le-am suportat multe. Pe multi mi i-am cîstigat înca din copilarie si le port aceeasi caldura care îmi inunda creierul si inima cînd îi evoc. Mark Twain, Karl May, Alexandre Dumas, Jules Verne, Daniel Defoe, Arkadi Gaidar, Petre lspirescu, Jack London, lon Creanga, Dimitrie Bolintineanu, Eminescu. Apoi, crescînd, am cîstigat altii, de la Blaga la Dostoievski, de la Kafka la Edgar Allan Poe, de la Pessoa la Rilke, de la Bulgakov la Camus ... Lor li s-au alaturat Daniel Corbu, o vreme, Aurel Dumitrascu, o viata, Nicolae Sava, Radu Florescu, mereu. Apoi “Grupul de la Durau”, o prietenie care a capatat amprenta umbrei Ceahlaului, cu întîlniri periodice, relaxate, familiale, din 1993 si pîna în ziua de azi: Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Mircea A. Diaconu, carora li s-au adaugat în timp, la întîlnirile noastre, mai mult sau mai putin sporadic, Liviu loan Stoiciu, Radu Saplacan, Luca Pitu, lon Zubascu, Lucian Vasiliu, George Vulturescu, Vasile Spiridon, Florin Sasarman, Constantin Arcu, Christian W. Schenk ... ! O lume. Ei, lumea asta m-a format, la ea m-am raportat, de ea am fugit ca sa o pot cauta mereu.
- Dar destinul literar? Din pacate, din ce în ce mai multi prieteni ne pleaca si ne amintim cu drag de ei, spun mereu ca ei ramîn acolo, cu totul, cu poezia si cu sufletul chiar în mintea noastra...! Cu ce scriitori ati avut momente de ragaz si întelepciune, de bucurie si petrecere?
- Nu avem încotro, din pacate sau din fericire, toti ne vom aduna, cîndva, într-un popor mai bun, sub stele ...! De multe ori ne spunem, în viata, ca moartea poate fi o scapare de lucruri mult mai rele. Sau de lucruri mult mai grele ...! Cu ce scriitori am avut momente de ragaz si întelepciune, de bucurie si petrecere ...? Mi-e greu sa fac acum distinctie între cartile cu care am avut momente de bucurie si petrecere si scriitorii în piele, oase si caracter cu care am avut momente de ragaz si întelepciune. La un moment dat se confunda. Oricum, am cultul prieteniei, tratez egal pe prietenii de pe pamînt ca si pe cei plecati dincolo. Gînditi-va, daca printr-o rasucire a sortii m-as fi nascut în alta parte, în Banat (sau în Luxemburg?) de exemplu, as fi avut în preajma alti prieteni, as fi avut alte repere. Oare acei prieteni, altii, cu alte temperamente, cu alte comportamente, m-ar fi modificat? As crede ca nu ... lmportant e ca eu (el) sa ma raportez (sa se raporteze) continuu la principiile care tin o prietenie vie, în afara acestora nimic nu are miez. Ar trebui sa-l evoc aici pe Aurel Dumitrascu, prietenul, fratele, cel care a zbughit-o prea iute pe sub geana norilor ...! El a fost, pentru mine, Enkidu, cel cu care am vînat lei ...! Si erau, pe atunci leii al naibii de agresivi, dar i-am biruit, pentru ca eram tineri si naivi si flamînzi.
“Autorul vrea sa-i plaseze cartea în mîna cititorului, ca pe o grenada cu cuiul de siguranta scos, cititorul ia grenada si o arunca iute spre autor”
- Daca ati putea sa revedeti pe cineva astazi si sa -i spuneti o vorba (ma refer la cei plecati la îngeri) pe cine ati dori sa revedeti?
- Da, ar fi un exercitiu de imaginatie si, de altfel, toata viata îmi este, ne este, un exercitiu de imaginatie...
Lui Eminescu, de exemplu, i-as spune ... Na, ce i-as spune lui Eminescu? Cred ca i-as spune: lertare ca te banalizam cu fiecare generatie în parte ...! Ca Eminescu, spre nenorocul literaturii române, a aparut la începuturile ei si nu la amiaza ei, complexînd-o. Acel complex, ca lumina stelei ce-a murit, ne urmareste înca ...! Ce i-as spune lui Caragiale? Nene lancule, ai cîstigat pariul, moftangiul român a umplut toate golurile din societate. Ce i-as spune lui lon Creanga, ca vecin de Humulesti ... ? Cred ca as exprima o mirare: Cum de stiu ciresele din ciresul care e hotar între casele noastre sa se pîrguiasca la data fixa de aproape doua secole? Ca eu stau pe ceardac, privind mîhnita Cetate din zare si subtirele fir al Ozanei si nu dau de capat acestei nedumeriri. Si apoi prietenii, disparutii din geografia spiritului nostru ca meteoritii care pleaca prin univers sa întîlneasca planete mai fericite: Aurel Dumitrascu, Dan David, lon Pecie, lon Zubascu, Radu Saplacan, Laurentiu Ulici, Emil lordache, Mariana Marin, Radu G. Teposu, Al. Condeescu, lustin Panta, loan Flora, Nicolae Alexandru-Vest, Maria Anegroaie, Constantin Stan, Petre Stoica si multi altii. Lor le-as înscena cam ceea ce apare în dialogul Ghilgames-Enkidu: “- Spune¬mi, prietene, spune-mi, prietene,/ spune-mi care-i legea lumii subpamîntene pe care o cunostil/ - Nu ti-o voi spune, prietene, nu ti-o voi spune:/ daca ti-as destainui legea lumii subpamîntene pe care o cunosc, te-ai pomi pe plîns!/ - Ei, bine, fie, vreau sa ma pornesc pe plîns!/ - Ce ti-a fost drag, ce-ai mîngîiat si era pe placul inimii tale,/ este astazi prada viermilor, ca o haina veche./ Ce ti-a fost drag, ce-ai mîngîiat si era pe placul inimii tale,/ este astazi acoperit cu pulbere./ Toate acestea sînt acum cufundate în pulbere,/ Toate acestea sînt acum cufundate în pulbere...” (Tableta Xl).
Dupa acest dialog verificat de cîteva milenii cred ca nu se mai poate spune nimic. Nimic.
- Sunteti un scriitor prezent si extrem de activ, tocmai ati primit un premiu, dar, cred ca déjr pregatiti altceva, ce aveti scris acum pe foaia de lucru de pe birou?
- În general nu am planuri, ma las tîrît de pulberile de litere pe care le stîrnesc, sînt curios pîna unde ma duc. ldeal ar fi ca toate paginile sa fie testamentare, asa cum fiecare ciipa de viata este definitiva. Îmi amintesc aici un vers din Mazilescu, îl reproduc din memorie: “nu stiu cum, de acolo de pe deal privi odata pentru totdeauna ...”. Tot ce facem e “odata pentru totdeauna”. De asta, planurile sînt o neputinta. Mai mult, nu devoalez planurile de la masa de scris pentru ca nu cumva neputinta sa fie si mai mare.
- Se spune ca scriitorii nu pot trai singuri, dar, scriu singuri. Daca ar fi sa multumiti cuiva pentru ceea ce sunteti, cui ar trebui sa multumiti?
- Multumesc Universului ca e atît de mare, de nepatruns, inepuizabil ... Daca ar fi fost epuizabil, azi am fi fost niste fiinte tare încîlcite, frustrate, sufocate, captive în propriile limite. Asa, însa, avem destul loc sa ne desfasuram imaginatia, sa ne descarcam nebunia individuala. În una din cartile mele mai vechi am un poem de multumire, stati sa îl caut: „Dupa ce am facut cerul si pamîntul/ dupa ce am muncit opt ore si jumatate/ într-un birou/ în care si cuvintele miros a cerneala/ dupa ce am facut cumparaturile/ si am platit în avans dreptul la zilele urmatoare/ dupa ce am constatat ca nu poti/ pune întrebari tot timpul/ fara sa te înspaimînte raspunsurile/ si în timp ce spiritul meu si al altora/ plutea peste ierburi si ape/ am inventat o fiinta dupa chipul/ si asemanarea mea i-am dat duh/ am culcat-o în patul meu/ si acum vazînd ca si acest lucru e bun/ scriu poemul de multumire”. Ei, da, acelei fiinte îi multumesc cu suma fiecarei zile. Mai am si altora a multumi, iista e lunga. Dar de fapt, tot ce face un om într-o viata, e un ritual de multumire adresat inefabilului si celorlalti.
- Dar fericirea ... ? Sînteti fericit?
- Fericirea absoluta nu o ating decît idiotul si sfîntul. Noi, ceilalti, care nu sîntem nici una, nici alta, mimam doar fericirea. Unii o mimeaza asa de bine ca îi scot din minti pe cei din jur care le declara imediat razboi ...! Dar va asigur ca e doar o chestiune de interpretare a unui rol. - În timpurile pe care le traim, schimbarile sunt iuti: dispar reviste si ziare, cartile apar din ce în ce mai mult în format electronic, “era ” laptop-ului ne închide parca si dispare tot ce e valoros si trainic, nu se mai vorbeste de curente literare, e o evolutie sau o involutie?
- Depinde din ce unghi, din ce perspectiva privesti ...! Pentru noi, care am prins si alte vremuri, ale lentorilor, ale unei amînari fara perspective, mai ales în comunism, ni se pare ca vremurile au luat-o razna. Pentru cei nascuti în aceste vremuri însa, totul pare normal, dinamismul e natura lor intima. Pe lumea asta putine lucruri sînt valoroase si trainice si ele sînt aceleasi de la începutul vietii si mai toate sînt configurate vietii si iubirii. Orice e în afara acestora sînt mijloace, sînt nuante. Dispar reviste si ziare? Apar reviste si ziare. Apar cartile pe format electronic? Ne vom adapta. Curentele literare sînt precum curentii marini, se orienteaza dupa înciinarea axei planetei. Cu fiecare scriitor se prefigureaza un nou curent literar, trebuie sa luam ceva distanta ca sa îl intuim, sa îl întelegern. Niciodata nu au fost scrise atît de multe carti mari, niciodata nu au fost atît de prost citite cartile importante. Parerea mea!
- Politicul ar trebui sa faca parte din viata scriitorului? Ar fi un avantaj sau un dezavantaj?
- Dar politicul face parte din viata fiecaruia, fie ca ne implicam, fie ca nu ne implicam. Noi, acum, dialogînd, punem tara literara la cale, de exemplu. O împartim în republici literare, facem guverne interimare scriitoricesti ...! Daca scriitorii s-ar fi implicat în politica, din 1990 încoace, ar fi fost un mare act de generozitate din partea lor, pentru ca s-ar fi daruit unei cauze generale, si-ar fi risipit pumnul lor de metafore sau smocul de povesti pentru binele unui popor. Oricum, nu s-ar fi confundat pîna la identificare (cred) cu haita de hiene (hienele, ca specie, sa ma ierte!) care a ocupat prim-planul poiiticii. Ar fi fost niste modele mai credibile si mai usor de digerat pentru generatiile tinere. Sau am fi spus ca Einstein: “Nu cred în educatie. Singurul tau model trebuie sa fii tu însuti, chiar daca acest model e de groaza”. În viata asta am lucrat unsprezece luni în mina de carbuni, la Lonea si am fost patru luni deputat în Parlamentul României. Din mina, din sut, parca ieseam mai curat ...!
- Criza despre care se vorbeste si care se simte în jurul nostru ne-a facut sa ne îndepartam putin, nu reusim sa ne mai vedem prea des, scriitorii nu se mai deplaseaza prea mult, nu mai au loc întîlniri cu publicul, unii chiar s-au retras din viata publica...! Ce ar trebui facut, dupa opinia Dvs., sa fie o legatura mai buna între autor si public? Dvs. va cunoasteti publicul?
- Fiecare autor e, de fapt, un sadic vînator de cititori. Tactica e una extrem de minutios pusa la punct. Noaptea autorul nu doarme si pune la cale tot felul de strategii de prins în plasa cititorul, cititorii. Scrie povesti, ca sa-l prinda. Scrie poezii ca sa-l vrajeasca. Scrie eseuri ca sa-l buimaceasca. Îl blestema uneori, a se vedea cazul Arghezi. Îl momeste în cele mai obscure locuri, apoi îi trage realitatea de sub picioare. Numai daca iei proza lui Mircea Eliade, de exemplu si déjr ai o multime de capcane întinse bietului cititor. Dar nici cititorul nu se lasa... Cînd vede o librarie, trece pe partea cealalta. Cînd vede un perete de carti se gîndeste iute la cutremur si la posibilitatea surparii acestuia, de asta se refugiaza în locuri mai sigure, crîsma sau magazinul de fleacuri importante. Lupta e dura si pare a fi pe viata si pe moarte. Autorul vrea sa-i plaseze cartea în mîna cititorului, ca pe o grenada cu cuiul de siguranta scos, cititorul ia grenada si o arunca iute spre autor. E o lupta grea, cad multi si dintr-o parte si din alta ...! E plina lumea de monumente care îi celebreaza si pe unii si pe altii.
- Dar si scriitorul e cititor ...!
- Da, dar e unul resemnat...
- Acest dialog a fost prilejuit, de fapt, de premierea volumului dvs. “Paznicul ploii” de catre filiala lasi a USR. De asta, haideti sa ne întoarcem la carte si sa ne lasati un poem pentru cititori...
- Va las, de fapt, toata cartea. Dar va propun, pentru acest moment, o proba ...!

Dar lucrurile nu se opresc aici

Sînt un cîmp de batalie dar lucrurile nu se opresc aici.
Sub pielea mea sînt îngropati mortii
dupa fiecare asalt în fiecare por se aduna
zeci de cadavre care îmi întuneca orice perspectiva personala.
Sînt cimitirul cel bun al familiei
cu nume scrise pe pietre care într-o zi vor disparea
în plesnetul norilor sampanizati. Va fi furtuna de dinaintea linistii?
Dar lucrurile nu se opresc aici
Luptatorul de la Marathon coboara din cînd în cînd
ca sa vesteasca lehamitea de dupa izbînda.
Învinsii coboara si ei istoria le-a dat dreptate
pulberea rodeste deopotriva în valea manoasa a Nilului
dar si în pustiul cel mai promitator,
artistii dezastrelor pun semnatura pe pînzele mari
satisfacuti ca Dumnezeu si timpul merg pîna la capat.

Dar lucrurile nu se opresc aici.
Uneori mortii din mine se mai ridica si ataca
o fac cu ultimile lor recunoasteri publice;

dar patria lor nu e întotdeauna si patria mea
cum cauza lor nu e întotdeauna si cauza mea.

De asta îti zic:
nu te speria, nu apleca fruntea, nu dezerta.
Ramîi în contact.

- Va multumesc.