Anul Sfintilor Brâncoveni

Din Biblioteca Marginenilor – la „groapa sângelui”

Anul Sfintilor Brâncoveni se îmbraca acum în amurg. Oamenii de rând între care am trait nu asteptau însa comemorarile din calendare spre a-i cinsti, între eroii neamului, pe martirii Brâncoveni. Nu vorbeau despre Tratatul de la Karlowitz prin care turcii au mai fost temperati de Casa de Habsburg (1699); nu-i impresionase nici batalia de la Poltava favorabila rusilor – deopotriva neodihniti masluitori de istorie; nu-l citisera pe cronicarul Mehmet Rasid, sensibil la vointa lui Constantin Brâncoveanu „de a domni absolut independent”. Ei stiau din batrâni ca voievodul era un om învatat, ca a citit toata biblioteca de la Margineni a Cantacuzinilor, ca vorbea toate limbile Europei timpului sau, ca a ctitorit sfinte locasuri în Muntenia si în Ardeal, ca a avut 11 copii, ca a zidit o biserica chiar în Galata turcilor. Dascalii mei de suflet umblasera prin Fagaras, la Ocna Sibiului, la Sâmbata de Sus; se smerisera la manastirea Hurezi (care trebuia sa fie necropola Domnului), la Potlogi si la Mogosoaia. Ascultasera cadentele tacerii care prevestesc jertfa de sânge si memorasera farâme de întelepciune din „Dihaniile” mitropolitului Antim, viitoarea victima a nelegiuirilor dinauntru si din afara tarii.
Lânga mormântul marelui poet loan Alexandru de la Manastirea Nicula am rostit, acum câteva saptamâni, un distih din „lmnul lui Constantin Brâncoveanu”: „Fara patrie suntem fara parinti/ Fara priveghi nu poate fi lucrare...” Priveghiul românilor e cu adevarat, fara sfârsit. La mijlocul lui august 1601, parasit de ai sai, era asasinat, dupa ce dusese pâna spre capat gândul Unirii celei Mari, Mihai Viteazul. Îi vor urma: Miron Barnovschi, Brâncovenii, Antim Ivireanul (marele carturar, teolog si artist), Grigore Ghica (aparatorul Bucovinei) un sir de eroi - pâna la întregitorii de tara sfârsiti prin temnite si cotropiti de o cenusie uitare. Constantin Brâncoveanu nu si-a aparat neamul numai de invazia islamica (activa si astazi) ci si de ratacirile perfide insinuate în constiinta dreptei credinte. Cum sa nu fie tocmai el dusmanit?
„Spiritele volatile de azi” care, venite cu ultima seceta, se arata („pe sticla”) a fi fascinate de serialele pasional-orientale, nu pot, din pacate, reface, foindu¬se printre miresmele grele ale alcovurilor, calea lacrimilor celor fara de vina, calea sângelui tânar Radu Brâncoveanu era poet; scrisese un imn pentru Sfântul Gheorghe, Purtatorul de biruinta. Stefanita Brâncoveanu înaltase un altar manastiresc. Cine mai poate întelege tremurul abia ascuns al lui Mateias, cel mai tânar martir român? Vreme de cinci zile Domnitorul si fiul mai mare, Constantin, au fost supusi unor munci cu adevarat pagânesti, la fel ca si lanache Vacarescu, clucerul, tatal a opt copii. Prizonierii fusesera mai întâi jefuiti, dusi încatusati în închisoarea celor sapte turnuri. Ucigasii din „echipa” sultanului Ahmet al lll-lea si a Marelui Vizir „evoluau” cu satârul în fata unui public... european (ambasadori ai perfidiei pe care le voi numi capuchehai). Dar ce vor fi înteles acei „trimisi ai Occidentului” din ultimul cuvânt al Tatalui? „Fiii mei, fiti curajosi: am pierdut tot ce am avut în aceasta lume. Cel putin sa salvam sufletele noastre...”
Era zi de reculegere la Adormirea Maicii Domnului; era si Aniversarea celor sase decenii de viata a lui Constantin Brâncoveanu. lubitoarelor împatimite de seriale ar trebui poate sa li se arate mereu si capetele celor cinci români ucisi din ura, din tradare de neam, din furia de a nu-i fi înduplecat, nici sub fiorul mortii, sa-si paraseasca dreapta credinta). Câta ticalosie mai poate îndura lumea? De ce li s-au aruncat trupurile în mare? Peste numai doi ani aceiasi nelegiuiti îi vor risipi trupul slabit si bolnav al Sfântului Antim lvireanul în apele unui râu din sudul Dunarii. Apele au însa o memorie biblica – sa nu ne temem!
Am vorbit cu studentii mei din Basarabia, îngrijorati fiind ei de lipsa modelelor morale în lumea de astazi. Pe umerii timpului etern apasa, e drept, povara multor neîmpliniri; din ceruri ne povatuiesc însa multimi pilduitoare. Turcii (si nu numai ei) cautau aurul. Dar aurul cel adevarat se afla, neumbrit, în privirea înseninata de credinta celor ce au fost martirizati. Ctitor neînsemnat pentru Catedrala visata de Parintele Dr. Miron Cristea si zugrav umil de cuvinte, as aseza peste tencuiala de var stins si nisip curat de râu al unei chinovii cuvântul lui Constantin: „Doamne, fie voia Ta”. Cu aceasta voie s-au ridicat peste toate zagazurile vremii, însemnele demnitatii si ale dainuirii. O farâma de cer nemuritor ocroteste, prin ruga „celor care nu mai sunt” – pâna la sfârsitul veacurilor – neamul crestin al românilor.