ESEU

Hortensia Papadat-Bengescu – prototip al imaginarului
narativ feminin

Multa vreme s-a crezut ca actul scriitoricesc este un atribut exclusiv masculin si ca pentru o doamna serioasa nu este de bon ton sa se implice într-o activitate literara ductila, care nu trece cu vederea peste scenele indecente si refuza orice îndiguire a liberului arbitru. Presupusa libertate neângradita, reclamata de orgoliul scriitoricesc masculin nu dadea prea bine de-ar fi fost revendicata si de vanitatea scriitoarelor. O metalitate feudala discriminatorie, chiar când nu era exprimata direct si cu voce tare de confratii scriitori dainuia înca în cadrul breslei literare de la noi.
Sigur ca scriitoarele au simtit acest lucru si revolta lor era asa de apriga c-au ajuns pâna la ideea unei Societati literare feminine care sa coexiste indepen dent si în paralel cu cea a scriitorilor, dar ideea nu s-a concretizat decât în editarea, în 1926 a unei reviste speciale, rezervata exclusiv scriitoarelor. Era un semn ca anumite reticente masculine trebuie sa fi existat de vreme ce s-a ajuns în acest punct. Revista Scriitoarelor si-a propus a fi o tribuna de manifestare a talentului literar feminin din România se spunea în programul revistei, înregistrând si anuntând miscarea literara feminina din orice altî tara. Revista reprezinta deocamdata unica realizare din vastul program întocmit la înfiintarea Societatii Scriitoarelor. De altfel, nici nu figureaza cu un medalion, cum au beneficiat atâtea alte scriitoare, pripasite pe lânga revista, dar de o valoare discutabila. Este vorba de Matilda Poni, Aida Vrioni, Veronica Micle, Natalia Negru. În numarul 5 din martie 1927 este inclus si medalionul consacrat Elenei Vacarescu, desi celebra românca traitoare la Paris nu avea nici o legatura cu revista si cu doamnele din colegiul redactional. Cred ca si romanciera Apelor adânci se afla într-o situatie asemanatoare.N-ar fi avut pretexte credibile, pentru n-a fost niciodata persecutata de confratii ei – scriitorii de gen masculin.
Nu cred ca Hortensia Papadat-Bengescu avea motive de solidarizare cu demersul suratelor ei, pentru ca, se stie, în cercul cenaclului lovinescian se bucura de un tratament privilegiat, iar vocea ei era foarte ascultata de mentor si de cei prezenti la cenaclul patronat de Lovinescu. Trecea drept romanciera care a deschis un drum nou în romanul românesc modern si citadin, înaintea lui Camii Petrescu si socând gustul publicului mai mult decât el, marturisester Cella Serghi în volumul sau memorialistic Pe firul de paianjen al memoriei, (p.304) Adeziunea ei la aceasta initiativa trebuie sa fi fost mai degraba formala si se întemeia mai mult pe reticentele sotului sau, procurorul plin de sine, care nu privea deloc cu ochi buni preocuparile literare ale sotiei si-i facea viata un iad. Cu aprecierile elogioase ale lui Lovinescu si cu o critica mai mult decât favorabila, Hortensia Papadat-Bengescu n-ave motive sa se considere discriminata de confratii sai scriitori, dimpotriva era o rasfatata a criticii literare si o prezenta tonica în cadrul cenaclului lovinescian. Fotografia ei, aflam tot din marturiile Cellei Serghi, era tinuta la loc de cinste de Eugen Lovinescu, care-i cumpara mai multe exemplare din cartile nou-aparute, în ideea de a le oferi celor din cenaclu si în general confratilor din breasla.
Va gira si ea miscarea feminista, dar o va face nu pentru ca se simtea discriminata în cadrul breslei scriitoricesti, ci pentru ca în familie, din partea sotului orgolios si arogant, avea o atmosfera imposibila, un tratament ignobil si stânjenitor. Sa nu pierdem din vedere ca nici în cadrul scriitorilor nu este si n-a fost niciodata o armonie deplina, dar acolo unde gruparea scriitoriceasca este constituita numai din scriitoare, ma tem ca motivele de gâlceava sporesc cu cel putin o octava. Or, cu simtul sau de fina observatoare, nu se poate ca Hortensia Papadat-Bengescu sa nu fi surprins aceasta atmosfera tâfnoasa si abraziva, pe cale sa izbucneasca.