RESTITUIRI

Hortensia Papadat-Bengescu
POEZIA

În mare, sunt doua faze în scrisul Hortensiei Papadat-Bengescu, cea subiectiva si cea obiectiva. Separatia lor ar fi neta daca n-ar exista câteva interferente, mai ales cu trecerea în etapa a doua a unor perspective si elemente lirice, oricât obiectivitatea s-ar vrea aici stapânitoare. Prima perioada sta, cum spun, sub semnul poeticului atât prin poeziile propriu-zise, cât si prin „poezia epica”.
Initial, scriitoarea s-a dorit, înainte de orice, poeta si, nu peste mult timp, dramaturg. Si cu toate ca s-a consacrat mai târziu ca autoare de proza moderna, obiectiv-citadina, toata viata si-a revendicat calitatea de poeta (si autor dramatic).
Cititoarea pasionata avea har literar, cunostea si trecea prin propria-i aptitudine artistica literatura de pretutindeni, de la început pâna în vremea sa, mai cu seama literaturile europene. Era legata de mutatiile poetice din partea a doua a secolului în care s-a nascut, de dupa romantism, si contemporana cu simbolismul, impresionismul, avangardismul, expresionismul. Dar poemele si primele texte le scria în limba franceza. De publicat, foarte putin (La Politique, Femina). Mai târziu si altele, traduse în româneste, iar si mai târziu scrise de autoare în limba româna. Erau doar exercitii de digitatie? Ceva legat de moda nu-i exclus, poate si cu gândul la Ana Vacarescu, Anna de Noilles si Martha Bibescu. Oricâta „chemare” avea, constienta fiind de aceasta, totusi îsi încerca puterile pe o voce care nu era toata a ei. Mai târziu, în 1939, scriitoarea de rang superior va marturisi cu oarece sonoritate cliseica: „Nu exista totusi arta fara fundalul unei patrii. Numai de la particular se poate trece la universal. Shakespeare, Dante, Goehe, Voltaire, Tolstoi – aceste genii universale – au fost fixati în nationalitatea lor, ca pe un punct sigur de sprijin , de unde aveau sa radieze – si având zestrea generoasa a limbei, ca instrument de expresie. Nici un artist din «Tara nimanui» nu exista în largul lumii” (1). E prea stiut, în legatura cu Eminescu al nostru au fost facute trimiteri la literatura latina, literatura germana, indiana, la Shakespeare, Leopardi, Lenau. Contemporanul Hortensiei, Bacovia, si-a etalat congenerii, simbolisti si expresionisti, Arghezi se revendica din Eminescu, Baudelaire s. a. Fireste, nici poeta cu slove frantuzesti nu si-a negat legaturile livresti, nici foarte putinii referenti n-au facut-o, multi i-au contestat valoarea vehement, unii au trecut peste acest capitol. Monografistii si autorii de studii compacte au amintit faptul ca semn al lirismului consubstantial si perpetuu în toata opera marii prozatoare, inclusiv, desi redus, în faza dominata de „obiectivitate”. Intereseaza, deci, nu doar ca simplu document, ci si pentru romanciera care va scrie Fecioare despletite, Concert din muzica de Bach, Radacini.
Cât priveste proiectul tematic al studiului de fata (acesta fiind un fragment), semnalarea corespondentelor e obligatorie, deloc abuziva si mult necesara pentru situarea scriitoarei noastre în contextul literar al vremii.
Deocamdata, Hortensia Papadat-Bengescu, desi nu la o vârsta frageda, se afla la primele încercari si se pare ca acestea erau destinate siesi, pentru album. Abia în 1913 a câstigat un concurs cu poezie în limba franceza (revista Femina) si n-a îndraznit sa iasa mai mult în vazul lumii sub aceasta ipostaza. Dar laboratorul poetic fu cunoscut de Felix Aderca si de E. Lovinescu, criticul caruia i-a încredintat trei caiete de versuri. Criticul de la Sburatorul e prea entuziast, cum reiese din însemnarile sale si dintr-o scrisoare catre Elena Farago din 16 martie 1919: „D-na Hortensia Papadat-Bengescu e pe aici si ne vedem de câtva timp relativ destul de des. Am avut marea bucurie de a gasi în ea o mare poeta inedita în limba franceza. Ieri, multe, multe ceasuri de-a rândul mi-a citit superbe poeme de pasiune pagâna si de bogatie senzationala, care în spiritul meu o claseza printre cei mai puternici poeti ce cunosc – cu toata inexperienta formei si nesiguranta limbei”. Aderca va traduce Ëté sensuel (Vara senzuala) si reproduce Chsnson lassé (Cântec obosit). jti plac versurile mele frantuzesti... De ce nu mai scriu? ...O!, n-am încetat de a ticlui versuri, dar nu le mai scriu, atâta tot. Ele îmi cânta cadentat în minte adeseori si pe strada merg atunci în ritmul lor. Dar nu se poate spune nimic nici despre cele scrise în caietul acesta, pe care nu-l rasfoiesc decât eu si poate un amic literar (E. Lovinescu, n. F. A.)... Ar fi interesant de stiut – asa, dintr-o curiozitate surâzatoare ce ar spune criticii din Île de France de versurile frantuzesti ale unei scriitoare române! S-ar putea tipari un volum întreg, cred, si poezia pe care mi-o ceri, Chanson lassé, nu e cea mai complexa, stii bine! ( ... ) Dar unde e editorul care sa publice versurile unei poetese de pe malurile Dunarii?” (2). E. Lovinescu publica în franceza Ëte sensuel, retipareste Chanson lassé si adauga Le serpent vert si La main. În Sburatorul, n-a aparut decât o singura poezie franceza în 1926, iar în Familia (3) apar Sanguine, Pelerinul dragostei, Cântecele toamnei cenusii. „Prin 1944 am primit din partea Hortensiei Papadat Bengescu un caiet manuscris de versuri în limba franceza (exceptie constituie un poem în germana, Wiegelied, si unul în limba româna, Creatia...” scrie I. Negoitescu într-un articol din 1970 (4). Doar doua poeme sunt datate: Guerre, 1916, si Chanson pur qut), 1942: Versurile sunt împartite în cicluri: Plaquette, Préludes, Le Pellerin, Merveilleux, Sanguines, Ëté sensuel, Gong!, Le chanson de la Dame grise, Berceuse, Convalescence,Temps, Pénombre, Nocturnes si Echos. „Un adevarat roman liric”, stabileste
I. Negoitescu.
Ce-ar fi spus criticii din Îl de France? Daca ar fi fost critici veritabili, n-ar fi aratat prea încântati. Probabil, cine stie, ar fi fost pe-aproape de Negoitescu: „Interesul lor e însa strict de ordin documentar ( ... ) exista acolo pagini admirabile din punct de vedere stilistic – aceste versuri judecate prin prisma limbii si literaturii franceze, se dovedesc a fi lipsite de orice valoare”. Si pentru ca se fac o raportare si o esti mare juste, nu-i rau sa mai reproducem, chiar daca pe noi ne intereseaza special „ relatia”, evident fara a neglija dimensiunea valorica: „Acest «roman» poematic, a carui vetustate vine din însasi formatia literara a autoarei, ce n-a depasit, de-a lungul versurilor sale o anume poezie minora neo-romantic simbolista (subl., C. T.), practicata în Franta la sfârsitul secolului al 19-lea, se organizeaza în jurul unor trairi esential feminine, cu aspiratii sentimentale puternice, dar voalate la început, violente si chiar exacerbate mai apoi, abia punctate de fiorul maternitatii la un moment dat si, în general, caracterizate de nostalgia vaga sau vehementa a unei senzualitati neîmplinite” (5). Spre exemplu, asa arata poemul Octave, în ortografia poetei: „Sur le clavir endolori d’une peine / Je porte la trace de doigts crueles... / Ce sont des mains qui du lointain appelent. / Elle sont si dures... elel sont si frèles... / Ainsi sont-elles pour que l’on se souvienne!... // Ce sont des mains qui nous bercent, / Ce sont de mains qui nous soutiennt, / Des mains qui nous ensevelissement... // Des mains qui nous abandonnent... / Ce sont les mains qui bénissent, / Ce sont les mains qui nous caressent / Et ce sont les mains qui nous blessent... / Tiges oú chaude frémit la scve de l’humaine souche, / Ce sont les mains qui nous touchent.” (6).

Note:
1. lnterviu acordat lui Dan Petrasincu, , în Vremea, an VIIl, 1935.
2. Feiix Aderca, De vorba cu d-na Papadat- Bengescu, Are dreptate poeta, abia daca sunt publicate unele texte, iar criticii nu aveau de ce sa se pronunte, multa vreme, decât tangential. Special îi consacra poeziei un comentariu lon Negoitescu, în 1970, si un capitol Valeriu Ciobanu în prima monografie dedicata scriitoarei, Hortensia Papadat-Bengescu, E. P. L., 1965. Autorul a fost acuzat, de catre unii necunoscatori ai acestor versuri, ca face abuz de analogii. l. Negoitescu spune ce trebuie: „monografistul întreprinde o descriere corecta si o analiza pertinenta a iirismului bengescian”.
3. Familia, seria a iil-a, an ii, 1935, nr. 3 din iunie, p.21-26.
4. Poezii franceze, în Viata Româneasca, anul XXl II, nr. 3, martie, 1970.
5. lbidem.
6. Traduse în vers alb, nu arata rau: „Pe clavirul îndurerat de-o neiiniste / Îmi port urmele degetelor crude ... / Acestea sunt mâini care cheama de departe, / Ele sunt atât de tari..., ele sunt atât de fragile, / Asa sunt ele spre tinere de minte! ... // Acestea sunt mâinile care ne leagana, / Acestea sunt mâinile care ne sustin,/ Mâini care ne înmormânteaza ... // Mâini care ne parasesc ... / Acestea sunt mâini care ne binecuvânteaza,/ Acestea sunt mâini care ne mângâie / Si sunt aceleasi mâini care ne ranesc ... / Ramuri în care freamata calda seva tulpinii umane, / Acestea sunt mâinile care ne înduioseaza”.