PAGINI DUNÃRENE

BUFNITE SUB PLEOAPA


DlANA TRANDAFlR s-a nascut la Galati si, acum, locuieste în Câmpina-Prahova, nu în Câpulung cum a fost indicat în PORTO FRANCO. Este profesoara de limba si literarura româna. A publicat în deverse reviste: Ateneu, Convorbiri literare, Familia, Revista Noua, Viata Româneasca, Oglinda literara, ProSaeculum, Contact international etc. Carti de proza : Jurnalul unei adolescente, Jurnalul unei fete naive (coautor), Anonima ; Carti de poezie : Translucide (Ed. Vinea) Poeme cu ceasuri si flori (Ed. Premier) Discurs în rosu si alb (Ed. Tracus Arte).

Fusese o vara nebuna, o vara fierbinte... O vara plina, în primul rând de noi, apoi de fel de fel de întâmplari banale si de peripetii diverse: plaja, strand, îmbratisari sub clar de luna, picnic la iarba verde, dans, întâlniri, baiaramuri , dar si de planuri înalte, planuri marete de viitor, pline de vise de absolventi... Bufnite nauce ni se zbateau sub pleoape, ne intrau pe sub piele, zburau în sângele nostru navalnic, tânar, curat. A sosit apoi o toamna aurie, cu un soare parca si mai arzator, ce scruma totul. Orasul se topea mocninind sub razele sale rosiatice, numai seara era racoare.
- Niki, Nicolae Costescu...
- Andrada, m-am recomandat cu aceeasi franchete.
Am facut cunostinta într-o seara, chiar în fata discotecii, în mod spontan, neasteptat, fara nevoie de vreo introducere. Am întins imediat mâna pentru ca asa am simtit sau mai bine zis pentru ca mi-am propus sa fac asta, atunci si pe loc.
- Auzisem ca esti prietena cu Adi Pârlogea.
- Nu. Nu mai sunt, acum suntem simpli colegi, am accentuat eu cuvântul „simpli”.
- Aha, da, înteleg, a mârâit Niki, apoi m-a luat de o mâna ?i am traversat repede bulevardul principal.
Niki era destul de înalt fata de medie, blond, un pic adus de spate, cu membrele lungi, desirate, ca de paianjen. Mereu în miscare, mereu alergând, în niciun caz genul meu... Dar nu stiu cum, m-a atras din prima clipa. M-a atras mai ales vocea lui baritonala, sunând profund masculin. Si apoi mai era ceva, era patosul adolescentin, modul sau aparte în care accentua cuvintele, felul în care pronunta apasat fiecare vorbulita, dându-i o importanta anume. Niki se credea interesant, mai mult se voia interesant, iar chestia asta, culmea, îl prindea! Nu detinea el cine stie ce simt al umorului, nici o logica prea ascutita nu avea, discuta de-a valma despre carti, politica, viata, însa era un nu stiu ce, ceva numai al lui, care m-a acaparat în mod insidios. Ma simteam atrasa magnetic pe zi ce trecea, doream sa îl ascult mereu, îl asteptam lânga mine, din nou si din nou... Da, avea foarte multa energie! Verva lui neobosita si emotia, atât de sincera, ma copleseau.
Mai târziu, la una din întâlnirile noastre, pe când ne aflam într-o pizzerie, mi-a povestit despre sine multe, amestecat, în dezordine. Mi-a spus câte si mai câte, mi-a zis ca nu vrea sa rateze nimic, ca el pâna la anul ar dori sa învete karate, a mai spus ca vrea sa cânte la chitara, ca ia deja cursuri de înot si ca acum îi citeste pe marii rusi. L-am crezut si îl admiram sincer...
- Îi iau la rând! a stigat Niki, ridicând bratul drept. - Bravo! am exclamat si eu entuziasmata.
În peroratia lui fara cap si fara coada, a mai aruncat în treacat si ceva despre faptul ca daca nu intra la Drept, va încerca la Geologie... Nu vedeam legatura, dar mi-a explicat ca astfel ar împusca doi iepuri. În timp ce va cutreiera pe coclauri, va putea visa, zicea el, se va putea analiza, va pute filosofa, însa în acelasi timp îsi poate îmbunatati si conditia fizica, îsi fortifica musculatura... Ce naiv! Dupa ce chelnerita a stâns toata vesela, Niki si-a întins pe masa continutul gentii de umar pe care o purta mereu cu sine. Se aflau acolo înghesuite pietre, roci micute de diferite culori, niste foi xeroxate, câteva cursuri, cinci-sase carti sau manuale, nu stiu exact, chiar si un teanc de partituri pentru chitara.
Doamne, a facut asa un circ! Se uita tot localul spre noi... Apoi a luat-o pe tânara chelnerita pe dupa umeri si i¬a soptit la ureche minute în sir. Îmi pierdusem buna dispozitie, si admiratia si entuziasmul de mai devreme. Îmi pierdusem în special rabdarea, si eu, dar si ea... Fata aceea abia astepta sa scape din strânsoare, se vedea ca nu îi facea placere, însa pe mine tot m-a strabatut o unda de gelozie prosteasca. Niki s-a întors apoi spre mine, la masa, cu o fata piictisita, ca si când nu s-ar fi petrecut nimic deosebit si si-a strâns calabalâcul, fara nicio explicatie. Nu am înteles deloc gestul lui...
De fapt, nu întelegeam mai nimic din ceea ce intentiona sa-mi transmita Niki, nici chiar daca ar fi vrut cu adevarat sa-mi transmita ceva. A continuat, la iesirea din braserie, cu alte si alte ineptii, apoi a început sa peroreze si în limba engleza. Vorbea o engleza de balta, fara vreun accent pus ca lumea, dar oricum, nu conta... Pentru el conta numai efectul pe care îl avea persona lui asupra mea, efectul imediat si mai putin consecintele. Oricum, m-a lasat complet ametita, nu reusisem sa scot nici zece cuvinte în timpul mesei. Niki emana o energie coplesitoare, ceva ce mie îmi iipsea pe atunci cu desavârsire. Mi-a fixat o alta întâlnire si bineînteles ca am acceptat.
În miercurea care a venit, ne-am asezat pe treptele Casei de Cultultura, undeva pe o straduta mai laturalnica, umbrita de castani, aflata la o intersectie ferita de ochii lumii, destul de aproape de centrul orasului. Eram complet singuri, chiar nimeni în jur... Ce noroc pentru noi ca era asa o vreme superba! A fost foarte cald în zilelele acelea de septembrie... Niki tocmai iesise de la meditatie, caci lua ore de pregatire la matematica, si a oftat trântind mapa pe trepte. Eu credeam doar ca au fost grele calculele cu logaritmi...
- Bineînteles ca te pregatesti pentru bac..., am încercat sa leg dialogul.
Niki nu m-a aprobat, dar nici nu a negat. Nu stiu de ce, nu voia deloc sa vorbim, era foarte taciturn si ma privea banuitor, suspicios chiar. A doua zi, la scoala, am aflat de la Alin Torian, prietenul lui cel mai bun, ca intentiona sa dea la Facultatea de lnformatica. M-am prefacut ca sunt la current... Era ceva nou pentru mine... Mi se paruse a fi un baiat curajos, un tip cu idealuri înalte. Ma întelasem si ma dezamagea caracterul lui labil. Am banuit ca îmi mai ascunde ceva, dar nu stiam înca ce anume. Curajul, temeritatea aceea, a început sa-mi para dintr-o data trucata. Nu eram atât de sigura nici înainte ca Niki vrea cu adevarat sa ia viata în piept, mi-am zis mereu ca totul e amestecat cu un fel de joaca, însa o joaca serioasa, care te pregateste pentru ceea ce va veni în viitor.
Altadata, fiind iarasi singuri, a initiat chiar un fel de sketch. Ne aflam chiar în curtea liceului... De multe ori juca astfel, mima sau alegea mai degraba sa se ascunda în spatele unei masti. Eram pe o banca, în curtea iiceului, mult dupa terminarea cursurilor, iar Niki mi-a propus într-o doara sa îmi aleg o pozitie anume, stând în picioare, ca si când ar urma sa deschid în forta o usa. Mi-a aranjat el mâinile, mi-a aratat cum sa tin bratele întinse si ce sa fac ca totul sa para cât mai real.
- Stai asa, stai exact cum te-am asezat! mi-a ordonat.
S-a îndepartat putin, ca sa-mi arate mai bine scena, pe viu. Apoi a venit spre mine cumva amenintator, s-a apropiat mai mult, tot mai mult, iar când am ajuns fata în fata m-a sarutat.
- Asta nu facea parte din scenariu, a spus jovial.
Niki a scos apoi cu gesturi precipitate din geanta lui de piele, care era de fapt un rucsac de purtat pe umar, un teanc mare de foi. Erau foi albe, mi-a cerut sa scriu o lista care sa contina cât mai multe cuvinte „rele”, cuvinte care sa înceapa cu litera „a”. M-am conformat si am scris caiigrafic, cu atentie: absurd, agresiv, apatic, arid... Eram destul de încântata si concentrata si voiam sa continui. Dar mi-a luat foaia din mâna si a completat si el lista cu alte cuvinte: antipatic, analfabet, abuziv.
- Asa e si el, a adaugat.
- Cine?
- Tata. Tatal meu...
A mimat apoi ca joaca rolul unui om beat, sau doar baut. Nu am crezut ce spusese mai devreme despre tatal sau si am zâmbit, indecisa. Banuiam doar ca a intrat iarasi pe fir disponibilitatea sa ludica. M-a mirat mai mult faptul ca nu parea deloc trist, de aceea nici nu era prea convingator. Eu eram aproape convinsa ca joaca teatru, un teatru de proasta calitate, atât. Nu sunt vreo sfânta si nici o persoana pregatita pentru a face cunostinta cu diverse drame umane, mai mici sau mai mari. Nu banuiam însa nimic, credeam doar ca se joaca cu mine, asa cum se joaca motanul cu un soricel.
Auzisem diverse zvonuri despre Niki, cum ca si la scoala se tine de prostioare, de poante, de glume, ca deranjeaza anumite ore, ca face poante cu colegii si îsi sicaneaza profesorii. Avea totusi o aura buna, o aura luminoasa si era admirat aproape de toti din preajma, pentru felul acesta al sau deschis si cam aiurit de a fi... Îmi parea însa destul de rau ca facea si cu mine clovnerii destul de puerile. De pilda, de câte ori eram asezata si voiam sa ma ridic în picioare, Niki apasa cu putere umerii mei firavi, astfel încât sa nu ma pot redresa. Eu protestam, dar el insista sa ma ridic si chiar urmarea sa depun cât mai mult efort pentru asta. Pâna la urma reuseam, si asta numai pentru ca ceda el si atunci parea cu adevarat fericit... Culmea, avea destula forta, o forta fizica nebanuita pentru un tip desirat, longilin. Atunci eram si eu fericita, pentru ca era si el, iar la sfârsit când ne sarutam, îmi trecea mica mea suparare.
- Nu e deloc amuzant ceea ce facil îi stigam totusi. - Ba da! Ba da! Ba da!
Nu ar fi acceptat în ruptul capului ca eu sa îl consider un fricos. Îmi vâna fiecare replica, fiecare sciipire din ochi, sa constate daca nu cumva a gresit cu ceva, daca are dreptate, daca nu e cumva destul de hotarât în fata mea, destul de impresionant, de îndraznet. Nu era... Îl doream însa si mai vulnerabil, îmi doream mai ales sa îl înteleg, sa îmi comunice direct problemele lui si sa ma ia mai în serios. Începuse sa mi se para ca nu îi sunt utila prin nimic, ca de fapt, nu crede în mine. Era un soi de egoism din partea sa faptul ca ascundea asa multe de mine. Niki îmi devenise necesar ca si aerul, se dovedea un perpetuum mobile, o morisca într-o continua miscare. Eu parca as fi fost doar un simplu decor, în fata caruia el avea ocazia sa se dezlantuie, sa-si afiseze energia debordanta.
Cu timpul am învatat sa nu mai caut explicatii, motivatii. Lipsa aceasta de profunzime a început prin a ma irita, pentru ca ma agasa. Avea, mi-am dat seama, un suflet mare, dar si o minte de copil. Îmi era totusi atât de bine sa stau alaturi de Niki! Daca nu se afla o zi în preajma mea, nu eram în apele mele... Însa la un moment dat, cam dupa o luna si ceva, el a fost acela care a renuntat sa ma mai sune. Am lasat si eu povestea la voia întâmplarii...
Ramasesera multe lucruri nelamurite între noi... Întreaga lume ramasese suspendata în aer în acea perioada în care Niki nu mi-a mai dat chiar niciun semn de viata. Eu m-am suparat, însa m-am luat cu scoala, caci urmau tezele. M- am integrat într-un grup, mi-am facut o amica buna si câtiva amici, colegi de clasa cu totii, care erau de mai mult timp împreuna. Veseli, deschisi, am iesit cu cei sase pentru o vreme. La cursuri ma concentram, chiar luam note mai mari, iar acasa ma comportam firesc, rezervat, cum îmi era felul. Însa în ziua în care m-a cautat Niki din nou, lumea cea veche, lumea noastra de bufnite singuratice, s-a recompus dintr-o linie trasa rapid, dintr-o unica trasatura de penel. Redeveneam copil lânga Niki, redeveneam eu... Când mi-a telefonat dupa acea perioada de tacere impusa era o zi de noiembrie, o zi mohorâta, caci vremea se racise de tot:
- Pune-ti repede ceva pe tine si coboara! Hai, vino, Andrada! Te rog, coboara acum!
Am coborât rapid, caci asteptasem ciipa aceea cu înfrigurare. Era cam ora cinci dupa amiaza... Amândoi am mers un timp cam grabiti, în ritm alert, cu ochii în pamânt, fara sa ne tinem de mâna ca odinioara. Am parcurs câteva strazi asa, la distanta, apoi Niki m-a prins strâns de brat, mai sus de cot si m-a tras dupa sine prin toate locurile noastre secrete, vorbind neîntrerupt. Exagera, întinzând si mai mult pasii sai largi, iar eu topaiam maruntel lânga el. Din mers a început sa-mi povesteasca o întâmplare din care nu auzeam mai nimic, pentru ca ma gândeam numai si numai la noi. Niki vorbea precipitat, spunea ceva despre profi si despre unele cunostinte de-ale sale mai noi. Prezenta lucrurile de parca eu as fi cunoscut pe toata lumea, dar eu nu stiam deloc personajele...
- Întelegi?! Întelegi?!, cauta din când în când el câte o confirmare din partea mea.
- Da, sigur! raspundeam aproape convinsa si eu ca stiu despre ce era vorba.
Atunci a început ploaia. Din blocul de nefamilisti de vis¬a- vis se auzeau încet acordurile unui pian. Asta mi-a amintit de chitara lui veche si am vrut sa-l întreb despre cursurile acelea planificate pentru octombrie, însa am renuntat. Eram foarte încordata... Un vânticel subtire ne suiera pe lânga urechi. Frunzele castanilor tremurau. Tremuram si eu si i- am propus sa intram în incinta bibliotecii municipale, unde am fi reusit sa ne încalzim putintel.
- Las-o balta! mi-a trântit Niki fara niciun motiv.
Îmi displacea profund formula asta cautata, de mahala, iar el stia asta. Dintr-o data, am realizat indiferenta sa si imensa lui neghiobie. Mi-a fost mila de el, apoi de mine, apoi doar sila de mine... Mi-a încolacit degetele în jurul gâtului si a strâns, mai întâi usurel, apoi ceva mai tare. „Ar fi în stare”, m-am gândit... În acele momente chiar am crezut ca e nebun.
- Ti-e frica? mi-a soptit dupa câteva secunde, râzând.
Se înserase si bura în continuu. Am mai mers câtiva pasi... Din castani se scuturau picuri mari de apa, însa eu nu mai simteam frigul.
- Tu stii cu cine iesi seara? Tu stii cine sunt eu? Cine sunt eu cu adevarat? m-a întrebat, rasucindu-se brusc pe calcâie.
Am tresarit si am tacut, zâmbind la rândul meu, strâmb. Încercam sa aflu ce se ascundea în spatele acestor vorbe ciudate. Ori voia sa ma sperie cu adevarat, ori juca din nou teatru. Era interesant jocul, dar începusem sa cam obosesc. L-am întrebat dupa alti câtiva pasi:
- Si cu noi cum ramâne?... Sau crezi ca e mai bine sa nu mai existe formula asta, „noi”.
Fraza nu fusese pronuntata de Niki, asa ca nu conta. Nu a raspuns nimic. Ce spuneam eu nu conta niciodata... Ne ascundeam unul în spatele celuilalt, în spatele mastilor manevrate de Niki cu abilitate si, în loc sa gasim iubirea, descoperisem golul din noi. Eram doi straini care convenisera sa intre în povestea aceasta scrisa frumos, caiigrafic, de altcineva, finalul însa nu putea fi un happy end.
- Gata! Acum sa ne întoarcem! a spus Niki, regasindu¬si hotarârea lui de odinioara. Stiai locul asta?
Nu îl cunosteam... În dreapta se afla o cladire mai veche, un garaj, sau un fel de anexa mai mare. Parca asta conta, unde ne aflam, în ce spatiu, în ce timp... Nici nu ne-am întors spre casa. Eram într-un loc destul de pustiu, pe unde nu prea se zareau trecatori, acolo unde bulevardul strajuit de castani face brusc o cotitura spre parcul natural plin de arbusti. Din constructia cea veche pe care mi-o semnalase Niki în treacat nu mai ramasesera decât niste ruine, un zid ceva mai solid si o platforma destul de ciudata, aplecata pe-o râna si suspendata în aer. Niki m-a condus pâna lânga o bordura din imediata apropiere, pe care ne-am asezat cu grija, din pricina ca peste tot era ud. A început sa adune preocupat câteva pietricele, cu totul la întâmplare si s-a jucat o vreme cu ele, a ales apoi trei si mi le-a întins cu o sciipire jucausa în ochi. Erau totusi pietre obisnuite, pietricele de un gri sters, banale.
- Pastreaza-le! Ai buzunare? Spune, Andrada, ai buzunare, nu? a insistat.
- O sa am grija de ele, am raspuns linistita. Dar daca te¬as ruga sa pastrezi si tu, uite, bucatica asta de tabla, tu ce ai spune?
Nu se asteptase la asta, a tresarit. M-a tras apoi spre acea platfotma captusita cu tabla ondulata si carton presat, tropaind si provocând astfel o trepidatie, un mic cutremur. Apoi a sarit din ce în ce mai tare, pe ambele talpi. Fiind cu mine de mâna, platforma prinse a se balansa într-un mod destul de periculos.
- Înceteaza, i-am spus.
- Deci tot îti e frica putin...
- Acum, da.
S-a oprit.
- Stii, voiam sa-ti spun ceva despre tatal meu... - larasi?
- Da, el e un om rau si de aia port eu mereu cu mine un cu?it...
Nu stiam ce sa cred. Balansul se opri cu desavârsire si am reusit sa-l privesc pe Niki drept în ochi. Ochii lui negri nu-mi transmiteau însa mai nimic, iarasi se ascundea...
- Un cutit? Aberatii! am adaugat imediat, caci banuiam ca mintea. Chiar începusem sa ma enervez.
- Aha! Nu ma crezil
Am izbucnit într-un râs fortat, deznadajduit, aproape de nastapânit, care nu parea a fi râsul meu. De fapt, nu stiam ce sa mai cred...
- Niki, te implor, nu-mi mai spune atâtea povesti fara sens! Si nu ma mai considera jucaria ta! Nu ai sa ma sperii cu asta... Daca vrei sa continui, trebuie sa-ti gasesti o fiinta mai slaba ca mine.
Ne murdariseram pe încaltari cu noroi, eram murati bine de ploaie si totusi frigul înserarii nu îl mai simteam. Eu amortisem, iar Niki îsi tot ferea privirea. Degetele mele înghetate, crispate, se agatau tot mai strâns de bratul lui.
- Andrada, nu ar trebui sa stai cu mine si mai ales seara, a soptit el destul de confuz.
- De ce spui asta?
Niki a scos din buzunarul de la spate un cutitas, un fel de briceag, jonglând câteva clipe cu mânerul acelui obiect.
- Stii, când eram mai mici, el ne batea în fiecare zi, si pe mine si pe sora-mea... Acum o bate numai pe ea. Dar n- o sa-l mai las, nu-i mai permit de azi înainte... Nu, nu o sa¬i mai dau voie deloc! De-aia port eu mereu cutitul asta la mine. Voiam doar sa stii... Dar tie n-o sa-ti fac niciun rau. Andrada, sopti Niki cu un glas stins, nervos, totusi nu ar mai trebui sa mai umbli seara cu mine...
M-am apropiat de el, ne-am îmbratisat strâns si i-am simtit sub palme tremurul umerilor. Si atunci am plâns... Bufnite uriase ne înconjurasera din toate partile, adunându-si aripile lor moi, cenusii, în jurul nostru... Lacrimile mele dulci de fata se împleteau pe obraji cu lacrimile sale limpezi de baiat. Eram doar doi copii pe atunci, iar pe vremea aceea copiii mai aveau înca voie sa plânga...