PROZA

3 PROZE de MIHAI VISOIU


FRATll

S-au batut pâna când cel mic a uitat sa mai dea, iar cel mare sa mai sufle.
Cel mic si-a adus aminte ca sunt frati si-a aflat mila.
A dat sa-l ridice si i se parea mai greu decât stia el. Acum era moale de parca nu mai avea oase. Moliciunea asta l-a speriat. L-a luat cu frig.
A strigat:
– Suntem frati, Petre, sa nu mori, ma, avem copii!

BRÂNCUSl A FOST PLUGAR

„Coloana lnflnita” spune tuturor ca Brâncusi a plecat dintre brazde, ca a fost plugar, plugarul care a avut atâta forta în brate încât a ridicat milenara brazda pe verticala, sa fie vazuta de lume, pentru totdeauna. Brazda trasa de Brâncusi pe câmpul cerului are însiruirea fara sfârsit a zIIelor, anotimpurilor, luata din spicul grâului ce spune tuturor ca fara plugari nu se poate. Ea este statuie si monument al taranului.

PAUNA LUl GORE
Mahalaua era rusinea si frica orasului. Despre ea se vorbea cu dispret si respect totodata, asa cum fac betivii când vorbesc despre vaduve frumoase. În case mici, cu pereti subtiri si fara pod, traia o lume a dintilor strânsi si a dusmaniilor transmise din tata în fiu, singura mostenire lasata unor copii fara parinti. Ura era deasa ca sângele. Toamnele, când coborau muntenii cu butelcile pline cu tuica de pruna mirosind a sâmbure, se înmulteau mortii si orfanii. Bataile tineau pâna când unul uita sa mai sufle si era dus direct pe masa, de unde, a treia zi, lua drumul cimitirului. În fiecare casa gaseai un cosciug. Viata mortului nu trebuia platita în bani sau în ocna si comisarii aflau din alte mahalale omorurile petrecute. Crimele si criminaiii ramâneau neînregistrati în dosare, iar avocatii se întrebau ce fel de familii aveau mortii.
Înmormântarile erau ca niste convoaie tacute de prizonieri ai mortii. Criminalul venea si aprindea lumânare la capatâiul celui în care înflpsese cutitul sau caruia îi zdrobise creierii cu parul. Rudele mortului nu-i ziceau nimic si-l lasau sa treaca asa, cum numai flacara lumânarii trece, lasând un fir de fum ca o ata neagra desirându-se spre cer ca sufletul mortului. Lumânarile erau aprinse fara „Dumnezeu sa-l ierte!” sau „Sa-i fie tarâna usoara!”.
Damblaua aceasta, a înmormântarilor mute, în care mortului nu i se mai spune nimic si nici nu i se aduce aminte ca a trait o viata, nimeni nu stia de când era în mahala.
Faptasul nu-si gasea iute pedeapsa, dar o astepta într¬o parpaleala de frica, flacara a mortii.
Gica al Chivii a fost gasit spânzurat în closetul cârciumii lui Zbârlitu, fiindca simtise funia strângându-se la par si inima la gât, dupa cum îl priveau cumnatii lui Batalica, pe care-l lasase cu matele afara de Sfântul Dumitru, cu doi ani în urma.
O singura data „legea” a fost încalcata: la înmormântarea lui Stârcea. Nimeni, nici pâna astazi, nu stie cum de s-a facut ca la cimitir Birlic s-a gasit aproape de cosciug tocmai când sa-l lase în groapa, iar baiatul mortului i-a zis sa puna mâna pe frânghie ca sa ajute la coborât. S-a aplecat sa prinda funia si n-a mai apucat sa se ridice de mijloc ca Duta, singurul baiat ramas de la mort, i-a înfipt în piept cutitul purtat pe mâneca, de s-a dus Birlic în groapa înaintea mortului si cu sufletul înca în el.
A tusit o data si s-a întins de parca groapa fusese tocmita pentru el, ramânând cu ochii deschisi sa vada înca lumea si cerul. Mahalaua a mârâit într-un scrâsnet pustiu. Toti stiau ca Duta avea si el de platit omorul lui Vasile Târtâr si, simtind ca s-ar putea sa-i vina ceasul, a vrut sa nu-l lase pe ta-su de datorie. În urma lui nu mai ramânea nimeni. Acum trebuia sa plateasca doua vieti cu o viata, dar a murit nebun, la doi ani dupa înmormântarea lui Stârcea.
Într-o iarna, a luat foc casa Fanii lui Miciclo, când el era plecat cu caruta dupa dughie la Tariceni. O cuprinsese focul palalaie, ca un buchet lumânarea de nunta, si se auzea dinlauntru tipatul Fanii ca suieratul de glont. Nu stia cu care dintre cei doi gemeni sa iasa. Atunci a intrat prin flacari Marin al lui Vijelie si lumea a crezut ca s-a dus sa plateasca moartea lui fra-su Onica, omorât de Miciclo, în cârciuma la Frumusica. Unii s-au gândit ca nu se face sa dea peste ei doua nenorociri deodata, iar altii, ca poate e mai bine asa. Sau, mai stii ce aveau în cap oamenii din mahalaua noastra! S-au trezit când au vazut-o pe Fana iesind în brânci si pe Marin cu copiii tipând în brate. Focul se încinsese si acum ardeau si peretii facuti din balega cu paie. Într-un ceas, din toata casa ramasesera cam doua roabe de cenusa, plita si picioarele sobei de fonta.
Când s-a întors Miciclo si a aflat, a întrebat doar atât: - Or fi murit repede?
- Cine?, l-a întrebat Chimitoi.
- Fana si copiiil
- l-a salvat din flacari Marin Vijelie.
- Cine?!
- Marin, fratele lui Onica...
Miciclo si-a luat capul în mâini si-n întunecarea lor a vazut moartea lui Onica. L-a lasat pe Chimitoi lânga caruta din fata portii cu cenusa în curte, si-a pipait brâul si a plecat spre casa lui Marin Vijeiie. Câinii nu l-au latrat. În casa, Fana era la masa cu copiii, între Marin si nevasta-sa Tudora.
- Buna ziua!
- Noroc!, a zis Marin, cu ochii în farfurie, de parca vroia sa numere boabele de fasole.
- Marine, vrei sa iesi pâna afara?
Femeile au schimbat priviri ca niste sabii abia ascutite, dar au tacut. Marin s-a mai uitat o data în strachina, a lasat iingura din mâna si a iesit. În odaie se auzea o musca înviata de caldura.
Cum iesi, Miciclo scoase cutitul din brâu si spuse repede:
- Uite, ba, asta-i cutitu’ cu care l-am omorât pe frac-tu, ia-l si termina cu mine. Pe nevasta-mea si copii sa-i duci la Blejoi, la ma-sa.
Îi parea bine c-o sa moara repede: abia daduse cutitul la tocila.
Marin s-a uitat la el, apoi la cutit si a zis:
- Hai în casa!
- Ce?!
- Hai, tu n-auzi! S-o gasi si pentru tine o strachina de fasole.
Când au intrat în casa, s-a auzit un rasuflet ca un fâlfâit de aripi. Se auzeau doar lingurile ce râcâiau mereu fundul uscat al strachinilor.
În mahala, „telefonul fara flr” intrase în circuit si de la: „S-a dus Miciclo la Marin Vijelie”, spus de Chimitoi, în capat, spre satul nou, s-a auzit: „L-a omorât Miciclo pe Marin Vijelie”, iar în partea cealalta, spre biserica: „L-a omorât Marin Vijelie pe Miciclo”.
Cât au mâncat fiertura de fasole, toata mahalaua se strânsese la poarta lui Marin si astepta. Astepta acel strigat gâtuit de nevasta ramasa vaduva. Era o asteptare oarecare, ca într-o gara din care fiecare pleaca acolo unde are nevoie sau pâna unde îi ajung banii. Când i-au vazut iesind pe amândoi din casa, cei din gloata s-au uitat unii la altii, bolovanindu-si ochii. Asteptau. Asteptau sa vada care pe care si daca or sa moara greu. Mahalaua se împartise în doua si se da înapoi de-andaratelea, de parca era o armata a fricii.
- Baga caruta în curte, s-a auzit, ca un raspuns dat strazii, vorba apasata a lui Marin. Si a început sa dea într¬o parte si în alta portile.
Miciclo si-a facut loc pâna la caruta, a luat haturile si a spus scurt: Dii! Se uita undeva peste lume, spre turla bisericii, unde clopotul cel mare ar fi trebuit acum sa-l anunte pe dracu’ sau pe Dumnezeu ca soseste. Înjura în gând mahalaua asta cu par de câine si se tot întreba daca el ar fi facut la fel în locul lui Marin. „Nici n-ar trebui sa-mi fac o astfel de socoteala. Femeile si copiii sunt facuti sa lase pe pamânt oameni în putere. Oameni pe care, când îi omori, sa stii de ce le platesti viata cu viata”.
Strada ramasese pustie, ca în zilele de înmormântare, când toata mahalaua pleaca la cimitir.
Acesta a fost începutul. Vreo doi ani n-au mai fost omoruri si totul se reducea la batai. Prima, mai de Doamne-ajuta, trebuia sa fie de un Sfânt Nicolae, când Ghiorghisoara s-a repezit, cu întreg neamu’, pe Babani. La tejghea, unu’ Gore, abia pripasit în mahala, mare cât o zi de post si tacut ca un stâlp, bea un dorobant. Nimeni nu-l lua în seama, cu toate ca era mai înalt decât gardul lui Mustatea si casa Florichii lui Curelaru. lntra în cârciuma cu bani potriviti si Tirila nu-i zicea niciodata: „Sa traiesti!”, fiindca nu-l rugase sa-i deschida cont. Ai lui Ghiorghisoara s-au repezit spre coltul Babanilor, unde, la piciorul mesei, era o galeata în care mai era vin cam de-un lat de palma. Ciomegele si cutitele se învârteau ca la comedii. Într-o clipa, ceilalti s-au dat la o parte, privind cu toiurile în mâna. Asteptau sa vada ce-o sa se întâmple. Narile li se umflau ca la câini si le mirosea a sânge. Omorul era gata si Babanii, luati pe nepregatite, se dadusera cu scaunele în mâna în spatele mesei. Sângele si vinul li se scursesera din obraz. Ghiorghisoara cu ai lui îi priveau ca flamândul coliva, cu pofta, cu placerea celor facuti sa ceara viata pentru viata.
În clipa când îi mai desparteau trei pasi si Ghiorghisoara a simtit rasuflarea lui Traian Baban mirosind a usturoi, s-a întâmplat ceva ce numai în mahalaua noastra se poate petrece.
Gore, pripasul, s-a înfipt în coltul tejghelei si asa, dintr- o sfortare, a smucit-o pe sus, pâna a pus-o între ei. Conducta de la robinetul de spalat pahare s-a rupt si apa tâsnea, udând rafturile si clientii. Tirila s-a dezmeticit primul si a pus peste teava o galeata cu gura în jos. Pe urma, Ghiorghisoara cel mare a ridicat parul si a dat. S-a auzit un trosnet si carutasul ramasese în mâna doar cu capatul ciomagului. Gore si-a scuturat mâna amortita de durere si l-a apucat de gât. Îl strângea. Îl strângea cu frica, cu frica de propria-i putere. Tica, fratele cel mic al lui Ghiorghisoara, a vrut sa arunce cu cutitul, când s-a auzit ca un tunet vocea lui Gore:
- Jos cutitele si ciomegele, altfel îl luati de aici cu limba scoasa. Si tu, ma, muceo, sa stii, în mine nu intra cutitu’.
În timp ce vorbea uriasul, Ghiorghisoara începuse sa horcaie ca înecatii si pe podea au cazut trei cutite mari de înjunghiat porcii si doua tepuse de pus la caruta când cari fânul. Atunci l-a slabit pe Ghiorghisoara, care a cazut ca o cârpa. Avea ochii iesiti si tulburi ca la tauri dupa ce le cade la abator greutatea între coame. Cracul stâng al pantalonului era ud pâna la cizma. În cârciuma era liniste de priveghi. Nimeni nu zicea nimic. Tirila tremura în fata raftului, ca apucat de friguri.
- Jupâne, sa-mi spui mâine cât face reparatia. Platesc. Si voi, sa mai terminati dracu’ cu omorurile, ca ma bagati în bucluc si nu s-a nascut înca ala de-mi poate lua mie zilele.
Când a plecat Gore, am vazut abia atunci ca a trecut prin tocul usii iesind într-o dunga. Tirila a închis mai devreme decât ar fi trebuit de un Sfânt Nicolae.
„Telefonul fara flr” a început, în noaptea aceea lunga de decembrie, sa teasa legenda lui Gore, pe care abia acum îl afla mahalaua. Când si cum de se încumetase sa se mute erau primele întrebari cu o mie de raspunsuri.
Gore sosise în mahala cu o târlie trasa de un catâr, în care erau puse, unele peste altele, o masa, un dulap, patru capre pentru pus scândurile paturilor si o boccea cu toale. În jurul carutei, copiii, unul mai mic decât altul. Nevasta-sa mai purta pe unul în brate si pe altul în burta.
Tata Fana lui Gimbirlic, cea cu limba cutit, când a vazut¬o, a strigat peste drum la Sandu lui Treipaduchi, ca s-o auda toate muierile:
– Uitati-va, fetica, la asta, el câta-i malaiul si ea parca ar fi greieroaica! Femeile au râs, si-au ascuns gurile stirbe în colturile de basma. Cum o face când o vrea sa-l pupe?
Toate se uitau acum când la el, caruia-i uitase Dumnezeu masura, când la ea, care abia-i ajungea la mijloc.
– Pupa si ea unde ajunge, sari Leana lui Spiridon, care avea cinci copii de la cinci contingente, dar toti declarati pe numele lui barbat-su, care murise la trei zile dupa nunta, înjunghiat de Nicu Dinte, mort si el de mult.
– Taci, ce, tu nu stii ca si broasca-i mica, dar casca gura mare?
Uriasul cara din doua drumuri tot ce era în cotiga.
Zilele au trecut si stiam acum ca pe el îl cheama Gore si pe ea Pauna. Ca e om cumsecade si pitica tare vrednica. Îsi spala si îsi cârpea droaia de copii de aveau alte fete decât noi.
Dupa dandanaua din seara Sfântului Neculaie, mahalaua a început sa-l priveasca cu respect pe Gore si chirigiii sa-l salute. În serile de vara, când aduceau dughia si maturica de la câmp, birjarii si carutasii îl chemau sa le porneasca clai sanatoase, cu prajina în mijloc. Lua nea Gore în furca o pala cât un porcoi si termina treaba cât ai bate din palme. Si, fiindca veni vorba de palme, avea niste mâini cât lopetile!
Stiam toti ca era angajat la moara, la Ranete, pe post de locomotiva. Asa zicea si tata si unchiu’ Anghel. De la Gara si pâna la moara era o linie de vreo sase sute – sapte sute de metri. Când veneau vagoane la încarcat sau la descarcat, el le împingea pâna la rampa. Ne duceam si noi, copiii, sa-l privim si sa ne minunam. Era simplu de tot. Misca întâi, cu un drug de fier pus pârghie, o roata si pe urma îsi înflgea umarul în vagon. Si gata!
Când intra în cârciuma, se facea liniste deodata si doar cu o ridicatura de sprânceana îi potolea pe cei mai ai dracu’ betivi. N-avea cautatura chiorâsa ca pungasii, dar când se uita la unu’ prins în defect îl facea sa înghete, nu alta. Ehei, câte omoruri au potoiit ochii lui nea Gore, numai noi stim!
Avea nea Gore asta si-o dambla. În fiecare primavara facea câte un zmeu mare de tot, din doua coii iipite cu coca. Zmeu cu speteze, zbârnâitoare si coada lunga cât trei hamuri. Pe zmeu scria toate înjuraturile pamântului. Îl înalta pâna când nu se mai vedea, de-i trebuiau trei gheme de sfoara de Sibiu. Când nu-i mai ramânea nici un capatâi de sfoara pe papusa, îi dadea drumul si începea sa-si frece mâinile bucuros. Noua ne parea rau si cei mici începeau sa plânga. Se rastea la noi toti: „Nu plângeti, ma, ce, era al vostru? Eu l-am facut si-am vrut sa-i trimit lui Dumnezeu binete. Sa stie ca Gore nu l-a uitat. Dumnezeu’ si anafura cui l-a înaltat. El trebuie sa stie sa citeasca. Daca nu el, macar vreunul din sflntii lui!”. Si mai trântea o ploaie de înjuraturi. Dar înjuraturi asa, una si una.
Noi, liota de haimanale, îi dusmaneam copiii, fiindca nu-i batea si nu-si alerga nevasta prin curte, ca altii.
În anul de dinaintea razboiului, a facut nunta Zoica lui Pripas cu Vasile al lui Treisarmale. Masa au pus-o în curte, ca era o toamna calda si senina sticla. Nea Gore cu Pauna erau asezati la masa lânga Petre Parlagiu’ si Nicolae Ciungu’. Nicolae ramasese fara mâna cu vreo doi ani în urma, când i-o apucase cureaua de transmisie de la strung. l-o smulsese din umar, ca nici nu avea nevoie de mâneca. Dupa miezul noptii, când vinul începe sa fiarba în creiere, Petre Parlagiu’ a început s-o pipaie pe sub masa pe nevasta ciungului, femeie cu jar în ochi si draci în buric, cum zicea moasa Linagrasa.
Nea Gore l-a surprins si a ridicat sprânceana, dar Parlagiu’ nimic. Ciungul se facea ca nu vede. De, ca omul cu o singura mâna.
– Fii om, ma! Zise nea Gore Parlagiului. Apasase cuvintele de parca le batuse cu maiul. Nu-si terminase vorba, când Petre a ridicat sifonul si a dat. L-a lovit pe nea Gore în cap, deasupra cefii, de-a cazut sub masa moale ca un fir de lâna desirata.
Si-a dat sufletul cât ai zice peste si s-a spart si nunta. Socrii s-au bucurat ca apucasera sa strânga darul. Pe Parlagiu’ l-au gasit zobit în poarta la Miciclo si nici astazi nu se stie cine i-a scurtat drumul.
La înmormântarea lui Gore – pe Petre l-au îngropat în alt cimitir – au venit toate mahalalele si, cum se hurducaia cosciugul în camion, ti se parea ca doarme. A fost prima înmormântare fara popa, ca asa lasase el vorba Paunii, si cu doua tarafuri de lautari, platiti cu banii dintr-o pusculita cât un ulcior. Punea în ea bani în fiecare luna.
Dandanaua dracu’ a fost abia la cimitir când, dupa ce l- au coborât în groapa, au pus pamântul si au asezat florile peste el, Pauna, Pauna pitica, Pauna lui Gore, s-a uitat la lautari si le-a zis:
– Sârba, o sârba deasa! Si-a înnodat basmaua sub barbie si, dupa ce si-a strivit lacrimile cu podul palmei, a început sa joace. Juca nebun, juca pe mormântul lui Gore si florile sareau într-o parte si alta, ca varza tocata.
Lumea, fricoasa, a rupt-o la fuga si pâna la poarta cimitirului nu s-a oprit. Lautarii au întins-o si ei. Dar Pauna, Pauna pitica, Pauna lui Gore, îsi cânta singura si tinea lant sârba.
Târziu, în timp ce o aducea în brate baiatul cel mare, care facea armata la marina si semana leit cu Gore, moasa Linagrasa povestea unui ciorchine de muieri:
– Asta mica s-a jurat sa joace pe mormântul lui la trei zile dupa ce-l nascuse pe asta mai micu’ ce-i vine în urma. Era lauza înca si a venit într-o noapte peste ea politia, ca l¬a arestat pe Gore, ca a facut si ocna, fiindca l-a scuipat pe regele din tablou într-o cârciuma. Trei ani s-a chinuit singura cu cinci copii sa-i creasca. Atunci s-a jurat sa joace pe mormântul lui, fiindca pe cât era de mare, pe atât era de prost. Asa zicea ea, ca a stat pentru nimic la gherla, pentru cine? Pentru un rege pe care-l putea lua într-o mâna. Dar mie tot nu-mi vine sa cred. Poate tot el i-o fi lasat cu limba de moarte sa-i faca si damblaua asta. Era sucit. Nu stiti ce facea cu zmeu’?
În primavara urmatoare, zmeul lui nea Gore, cel cu înjuraturi sa le citeasca Dumnezeu, nu s-a mai înaltat. Razboiul îsi începuse blestemul, înaltând avioane si nea Gore cel mare habar n-avea.