ANIVERSÃRI

Mihai Visoiu - 75
«Moartea dinaintea mortii» sau Mesajele unui prozator


Scriitorul Mihai Visoiu a împlinit la începutul acestui an o vârsta rotunda de 75 de ani, o vârsta la care altii s-au retras din activitate, bucurându¬se în continuare doar de razele soarelui care apune, asezati comod pe o banca în parc sau jucând sah pe sume simbolice cu alti pensionari. Dar Mihai Visoiu nu poate face parte din aceasta categorie, nu poate fi el omul acesta. Mihai Visoiu nu poate sta cuminte pe o banca. El stie ca înca mai poate speria Vestul. El lucreaza cât n-a lucrat în tinerete când, asa cum spunea mircea Dinescu, îsi risipea povestirile la Editura aerului. El lucreaza si publica acum romane si culegeri de povestiri.
Anii acestia au fost martorii aparitiei, una dupa alta, ca niste directe de stânga bine tintite, a patru carti. Este vorba despre moartea dinaintea mortii (Editura Axis Libri, Galati, 2011), Scârba (Fundatia Culturala Antares, Galati, 2013), Campionul învinsilor (Editura Axis Libri, Galati, 2014) si Viata cu lupi, bani si moarte (Editura Axis Libri, Galati, 2014). Editarea lor a constituit un adevarat eveniment cultural la nivel national, scriitorul savurând placerea unor cronici de întâmpinare si confirmare aparute în reviste ale Uniunii Scriitorilor si ziare importante din mari centre culturale.
Probabil ca la data acestei interventii, domnul Mihai Visoiu a scris deja si ultima carte cu care ne amenita “Mi-e scârba de mine” ca va fi publicata la mai putin de luna de la înmormântaea sa, dar toate la timpul lor.
Prin bunavointa unui prieten am primit spre lectura cele patru volume ale scriitorului Mihai Visoiu. pâna la data la care scriu nu am citit decât Moartea dinaintea mortii, ceea ce a constituit pentru mine un regal. Cartea nu a fost aleasa în urma unei recomandari sau având în vedere un anumit criteriu, nici macar anul aparitiei, ci absolut aleatoriu. Despre celelalte volume vom face pomenire într-un articol viitor. Semnalând aceste aparitii consideram ca facem un serviciu publicului cititor, care trebuie sa afle si sa se bucure de aceste noi isbânzi ale lui Mihai Visoiu. Acesta nu cred ca mai are nevoie de elogiile noastre pentru ca dupa ce citesti Moartea dinaintea mortii nu poti sa scrii decât elogios. Asa cum au scris dealtfel si multi altii înaintea noastra. Ne-am permite, cu voia dumneavoastra si a autorului câteva mostre:
«Era student dar batea doaga falezii, cu ochii spre Levant si cupolele de aur ale Asiei. Era si bozer... Baiatul era bataus din prea multa vigoare tinereasca, dublat de un talent literar neobisnuit. Eram împreuna cu Nicolae Velea. Amândoi l-am adoptat si i-am facut loc în pagina culturala a ziarului local. Dumnezeu ne-a tinut partea: Mihai Visoiu a devenit scriitor, a patruns în legenda câmpiei scriind povestiri excelente ... » (Fanus Neagu) .
«Cu biografie de prozator american (bozer, baiat de gâlâgie la circ, scriitor de vagoane, electrician, îndrumator cultural, etc. Mihai Visoiu s-a speriat în tinerete de responsabilitatea operei, în asa fel încât desalbaticindu-se rapid, aidoma plantelor aduse de Columb pe batrânul continent, a optat pentru ziaristica judeteana, scriind entuziast si competent despre cultura porumbului si a cartofilor ... »(Mircea Dinescu).
«Mihai Visoiu scrie o proza care se adreseaza neocolit cititorului, celui care vrea si doreste sa înteleaga mesajele lui... Proza sa se continua de la un roman la altul iar cititorul traieste sentimentul ca fiecare carte de a sa seamana cu un râu care-si aduna necontenit apele (naratiunile) în albia larga si încapatoare -proza sa- (Constantin Vremulet).
Am avut senzatia ca Mihai Visoiu a scris si versuri sau ca scrie si în continuare, pastrându-le numai pentru el sau numai pentru el si cei dragi, altfel de unde expresii de genul «unde soarele iese si se îneaca în pamânt», « barbat n-avea ca era frumoasa», « am câstigat bani dar am strâns durere », «dragostea nu se face din amintiri», «viata este o uriasa râma pe care o tai de câte ori poti», «am împartit pâinea mea cu foamea altora».
Dealtfel, cu o jumatate de secol înainte, maestrul Romulus Vulpescu scria în revista Tomis din Constanta : «Simti ca Mihai Visoiu scrie si poezie -altfel spus ca viseaza în ritmurile pe care le numim conventional (când rimeaza ori nu) versuri ; moare un tipat prozodic în unele gâtuiri lucide pe care orgoliul îndreptatit al creatorului le uita în articulatiile frazei».
Piesa de rezistenta a volumului este microromanul cu acelasi titlu, Moartea dinaintea mortii, care, canonic vorbind, nici nu este un roman, fiind mai mult o culegere de amintiri care se întind pe durata a trei sferturi de veac, de la primii ani de viata ai autorului si moartea fratelui sau Paul marian, când acesta înca mai alapta si care se înbolnavise de tuse magareasca, iar autorul fusese etichetat de mama lui ca fiind un criminal, fiindca folosise biberonul micutului si-i transmisese boala si pâna azi, la doua decenii si ceva dupa evenimentele din ’89. Este redata în fraze savuroase perioada de scolaruzare, fiecare an scolar într-o alta scoala, bombardarea orasului decatre americani în Vinerea Mare a Pastelui din ’44, perioada de cautare a unei meserii dupa terminara liceului, etc. un capitol aparte este dedicat situatiei taranimii în perioada de dupa 1990.
Mihai Visoiu a iubit taranul si l-a respectat. De aceea îl doare situatia lui, mai ales ce se întâmpla cu el dupa 1989, când, dupa ce le-a fost înapoiat pamântul s-a considerat ca problema taranimii a fost rezolvata. Dar taranii care s-au vazut dn nou stapâni pe pamântul lor erau deja prea batrâni, vlaguiti de atâta munca pentru alti, bolnavi. Fara utilaje si fara animale de povara cu ce sa-si munceasca loturile redobândite? Taranii au început sa piara, sa iasa din sistem, cum se exprima un ministru de finante, încântat ca efortul social al statului se micsora astfel, casele sa se darapaneze si sa cada pe cei care au mai ramas, iar satele sa dispara. Înainte, taranii erau obligati sa le paraseasca si sa se mute la bloc, acum le « parasesc» de bunavoie iar statul face din nou economii ca nu mai este nevoit sa construiasca blocuri.
Celelalte povestiri sunt niste gânduri ale lui Mihai Visoiu. Asa cum si le-a adus aminte autorul acum sau cum i-a venit o idee si a notat-o cândva. nemaiadaugând nimic cu ocazia redactarii. Unele proze au doar doua rânduri, altele câteva pagini. De exemplu proza «Noi» pe care o redam în întregime.
«Pe toate pamânturile, oamenii numara stelele. Noi, românii, feciori de coibani, le pazim sa nu cada»
Asezata altfel în pagina nu ar fi rezultat o poezie?
Majoritatea povestirilor îsi extrag subiectul din promiscuitatea «mahalalei» pe care Mihai Visoiu o cunoaste atât de bine, astfel încât primul gând te duce la «Groapa» lui Eugen Barbu. Dar «mahalaua» lui Mihai Visoiu este mai actuala. Cuceririle civilizatiei au impus acolo capete de pod. Alta diferenta este în modul de abordare. În «Groapa» autorul sta pe marginea ei si observa tot ce se întâmpla acolo. Observa si noteaza sârguincios dar nu participa. Mihai Visoiu coboara în «groapa» lui, mai bine zis, se arunca în vâltoarea mahalalei cu pumnii strânsi, cu pieptul îninte, hotarât sa se impuna. El participa activ la tot ce se petrece acolo. Frazele sunt scurte dar dure, fara dulcegarii. Fragmentele sunt scurte si ele, fara înflorituri, dar la fel de frumoase ca ale lui Fanus Neagu. Totul pare o însiruire de instantanee fotografice.
Daca Mihai Visoiu ar fi vrut, toate aceste clisee s-ar fi putut pune cap la cap în cadrul unei actiuni unitare si s-ar fi nascut un roman. Dar Mihai Visoiu nu a vrut un roman si cred ca a procedat corect. S-ar fi pierdut multe secvente care dau farmecul acestei carti. Ca un cer înstelat într-o noapte de vara.
Ar mai fi multe de spus. Oricum este o sansa pentru noi de a fi contemporanii acestui important scriitor sudist.Îti zicem «La multi ani!», Prietene si fii TU!

Ioan Nesu