COMENTARII

Un eseist acaparat de scrierile filosofului E. Cioran

Moto: «...nu ma simt solidar decât cu cei care ma înteleg
si pe care îi înteleg, cu cei care cred în valori
inaccesibile gloatei. (E. Cioran)


I. Necula este la cea de-a opta carte centrata pe filosofia scepticului E. Cioran, încât pare legitima întrebarea: - Este atâta de mare gânditorul acesta ca disloca alte personalitati de aceeasi altitudine dar cu o filosofie stenica si alte preocupari ale acestui intelectual? În orice caz, nu doar scurgerea timpului masurat pe cadrane în doua decenii fara E. Cioran motiveaza aparitia volumului Cioran despre neantul valah ca identitate româneasca.
I. Necula se identifica si se descopera ca spirit cioranian. O raza explicita strabate capitolul final al studiului, dar numai o succinta confesiune auctoriala ne clarifica: M-am tot aplecat - si înainte de revolutie, dar mai cu seama în ultimul sfert de secol – asupra lucrarilor lui Cioran, i-am parcurs notatiile de jurnal, corespondenta, interviurile si toate eseurile, si cele publicate în perioada româneasca s modul românesc de fiintare. Cioran a glosat mult pe aceasta tema, semn ca subiectul îl interesa, îi viscolea prin viscere si nu-i da pace, într-un fel îl observa ca subiect si ca motiv de reflectie.
Iubirea ca ura grea si defulare într-un alt registru a dorintei de marire si de afirmare aurorala a etniei prezenta la exilatul de pe rue de l’Odeon, misca orice constiinta ranita de manifestarile grotesti, mocirloase si involutive pe scara umana cu care se întâlneste acum, în mileniul al treilea. Elitele sunt dispretuite si asasinate în piata publica întocmai ca în vremuri barbare. Gloatele dezlantuite, usor de manipulat oriunde pe mapamond, distrug ceea ce a creat umanitatea rationala si teologica, semanând neantul peste tot cu forta unui tsunami atotcuprinzator. Nu vorbim numai despre neantul valah ci si de neantul cvasi-universal la care suntem martori neputinciosi. De aceea o carte avertizatoare care poate initia comentariul succesiv, cu public din orice colt european, suna profetic. Dar cine mai este atent la astfel de profetii când toata lumea stie ca nimeni nu este profet în tara lui?
În Tratatul de descompunere E. Cioran scria: Obosit de viitor... sunt chinuit de o sete nesabuita si fara nume, constient de suprematia mortii, de acel deznodamânt prevazut, înspaimântator si zadarnic.
Autorul exegezei de care ne ocupam defineste conceptul care devine un cursor esential pentru cele paisprezece capitole încadrate de prefata si postfata personale. Ideea de neant este polisemantis?ecurile succesive, neîmplinirile involutia, baltirea, starea pe loc, lentoarea, amânarea si lipsa unui proiect de tara cu bataie lunga, fatalismul mioritic, defetismul, inactiunea prompta. Filosoful mentionase si inventariase trasaturile neantului valah pe care le regasim diseminate în toata opera sa. Exegetul lui Cioran le observa existenta si le aglutineaza. Le denumeste si propune serii sinonimice, mergând de la expresia orala curenta la termenul religios si la neologism, scriindu-le cu majuscula.
Cele opt defecte capitale ale fiintei românesti sunt: 1. excesul de rationalitate, luciditatea, trezvirea 2. scepticismul 3. resemnarea (pasivitatea) 4. contemplatia domoala (melancolia, aleanul, accedia, spleenul) 5. ironia (zeflemeaua, pisicherismul) 6. mediocritatea (superficialitatea, frivolitatea) 7. religiozitatea formala (de ochii lumii, asa cum se cade, cum da bine) 8. anistorismul (defetismul).
Remarcabile, transante dar mai ales incitante prin formulari sunt capitolele care dezvolta aceste metehne ale spiritului national, adevarate concentrate metaforic-simbolice ale textelor cunoscute (înainte, concomitent, posterior intrarii în arena luptelor de idei a fostului discipol naeionescian). Grav, uneori polemic în ceea ce numeste prefabricatele neamului valah, insistând prin reluarile unor idei în asa masura încât sa fie memorizate lesne de oricine citeste, I. Necula scrie amar-ironic despre zeflemeaua sau neantul valah în dezabié, despre asteniile nenorocului românesc sau deschide un capitol nou intitulat De la caderea în timp la caderea în mediocritate.
Ideea neantului valah este urmarita în devenire istorica fiind amintiti predecesorii (D. Cantemir, D. Draghicescu, E. Lovinescu, St. Zeletin, Pompiliu Eliade, Al. Dima.) si urmasii lui Cioran în plan ideatic (Constantin Amariu, Horia Roman Patapievici). Dar punctul de plecare îl reprezinta M. Eminescu al carui poem Rugaciunea unui dac îi panseaza rana de a fi român. În subcapitolul Coincidentia oppositorum, marcând diferenta de un secol între cei doi exponenti ai genialitatii poporului român, I. Necula staruie asupra patologiei vietii publice de la noi, si a samsarismului politic, transând: Cioran privea istoria spenglerian si hesiodic, ca mars înspre dezastru (Caiete, III, p. 190), poetul credea sincer si-n istoria si-n viitorul neamului sau. Daca în Schimbarea la fata a României (cea mai des citata serie cioraniana) care a scandalizat si i-a scindat pe filosofii interbelici, negatia venea de pe culmile disperarii unui tânar hranit cu Schopenhauer si Nietzsche, dupa 1989 în Scrisori catre Wolfgang Kraus si în diverse interviuri, total deceptionat mai ales dupa mineriadele stiute, considera ca singura originalitate româneasca e?ecul. România este sara esecului.
Cândva i se paruse ca Ardealul avea alta specificitate decât tot ce inserase D. Draghicescu în Psihologia poporului român ca defecte. Acum românitatea devenise oarecum omogena. Aceleasi defecte le gasea peste tot mai ales dupa ce comunismul ajunsese la victoria finala: degradarea omului de catre om, aplatizarea egalizanta, ateismul cu orice pret.
Degradarea, dezamagirea si dezastrul etniei românesti au fost asa radicale încât scepticul de pe rue de l’Odeon se gândea serios sa scrie o continuare la Schimbarea din 1936 sub titlul Neantului valah. N-a scris-o, dar nici nu s-a vindecat de consternarea ce i-a indus-o vulnerabilitatile firii românesti.
Un cercetator dublat de pasiunea exegezei trebuie sa aiba o vasta cunoastere a domeniului si lecturi proaspete. Scepticismul cioranian este pus în cumpana cu viziunile filosofice asupra specificului national iesite de sub fruntea marilor sai contemporani (Nae Ionescu, L. Blaga, Mircea Vulcanescu, C. Noica) dar si cu ceea ce este convingere filosofico-religioasa apartinând lui D. Staniloae si N. Steinhardt. Se realizeaza astfel paralelisme si distinctii firesti între creatiile lor. Nu sunt eludate marile prietenii care au durat dincolo de frontierele inexpugnabile si de zidurile închisorilor politice.
Contributia cercetatorului este data si de cunoasterea arhivei familiale de la Sibiu, a notelor de lectura si a observatiilor precoce la un tânar care frecventa Biblioteca Brukenthal si-l pretuia pe Erwin Reisner înca de atunci.
Se stie. E. Cioran a fost atacat în presa româneasca, în toate perioadele. Daca aceste atacuri aveau o oarecare explicatie în perioada triumfului troglodit-proletcultist (ca în cazul mercenarului politic Al. Mironescu) acestea nu mai sunt scuzabile în post-decembrism. Si totusi acum intra în lupta Mircea V. Homescu în apararea credinsei. El se adreseaza, dupa cum spune, unui om gravat de un deficit congenital de gândire demolând si aruncând anatema contra celui mai murdar ateu-filozof al României din ‘92. Nimic nu îndreptateste pe Emil Cioran sa ne spurce altarele credintei noastre cu mizeria porno¬filosofica a gândirii lui.
I. Necula cauta vocabule potrivite în abordarea chestiunilor filosofice. Ne întâmpina cu un limbaj inedit, propriu, ca în aceste sintagme: depozite livresti, baltire în sterilitate si lâncezeala, trucuri reptiliene, comodismul neantului colectiv, glazurarea conditiei de napastuit s.a. Emil Cioran îi apare în postura de palavragiu devorat de disperare nu numai în cea de filosof al neantului derivat din complexul românului în fata strainului. O interesanta problema, evidenta în manunchiul strâns prin însumare, este cea de ironist. Ironia îl însoteste în opera si în viata. Este ceva din hazul de necaz din autodepasirea suferintei, din râsu -plânsul omului superior în fata catastrofelor existentiale, din lacrimile îngerilor cazuti si ale sfintilor. Paradoxala este maniera în care defineste E. Cioran râsul ca manifestare nihilista în comparatie cu bucuria care poate fi o stare funebra. Sinceritatea extrema prin care se autoflageleaza identificându-se conceptului impus de el însusi este analizata pe toate fetele de exegetul sau. Concluzia care se impune are rezonanta. Ideea neantului valah este gradasia cea mai veninoasa din depozitiile fiului de protopop sibian, care a renuntat la masca, la fatarnicie, la teatralitate si a rostit cu voce tare ceea ce altii abia daca le rosteau în soapta. A platit pentru asta.
Dar I. Necula nu se margineste la enumerari, descifrari de concepte. Si nici la stilistica seducatoare cioraniana. Opiniile sale contrare, sagetile care tintesc lumea de azi, încheierile care invita la reflectie toate inteligentele sporesc valoarea cartii. În acest sens merita parcurs cu atentie capitolul De la caderea în timp la caderea în mediocritate. Într-un mediu viciat, lipsit de o corecta distributie a valorilor autentice si mediocritatea fudula se înscauneaza prin gloatocratie.

Maria Cogalniceanu