INTERPRETÃRI CRITICE

Marin Preda – confesiune si romanesc.
În cautarea temei povestitorului

Un scriitor ramâne în constiinta criticii si a publicului printr-o carte. Aceasta devine Cartea, cea care-l reprezinta, care-i sintetizeaza gândirea, atitudinea în raport cu lumea despre care scrie, în raport cu propria constiinta si cu asteptarile/ aspiratiile sale.
Pentru Marin Preda, Cartea aceasta este Morometli, cartea familiei sale, cartea copilariei, cum a spus-o de atâtea ori, cartea care a schimbat paradigma privind modul de a reprezenta cultural clasa taraneasca. Taranul nu primeste artifical calitati atribuite de scriitor, ci asa este, asa îl vede Marin Preda, raportându-l la modelul din realitate, tatal sau, creatia preexistenta. „A fost un geniu!”, afirma Marin Preda despre tatal sau. Creatia se naste din capacitatea scriitorului de a admira creatia preexistenta fictiunii: „Nimic n-ar fi fost viata mea daca el n-ar fi fost asa cum a fost, si sa privesc moartea furios si cu dispret, caci eu am pastrat si am descris ceea ce este nepieritor în tatal meu: jocul spiritului, puterea de contemplare a sufletului”. Confesiunea preceda romanescul sau îi succede în lumina revelatiei sensului, a destinului de creator. Confesiunea este intuitia, romanescul este expresia acesteia.
Critica literara s-a concentrat pe aceasta Carte, i-a stors semnificatiile si ideile, a privit-o din toate unghiurile si, pe masura ce opera scriitorului se constituia, a pus-o în centrul creatiei sale, ca fiind lumina care iradiaza peste tot. Personajele au fost raportate si comparate cu ilie Moromete, iar considerentul ca toate îl repeta, ca toate celelalte personaje au un minimum din ilie Moromete, tot mai persistent.
Marin Preda devine, astfel, scriitorul unei opere de pamânt, rurala, si al alteia de asfalt, urbana, inferioara celei dintâi. Mare este Preda doar în opera de pamânt, în opera, asadar, insiprata de lumea taraneasca si de mentalitatea ei, în celelalte fiind acuzat de absenta creatiei, de incapacitatea de a crea universuri fictive, în cele din urma, fiindu-i imputat profesionalismul ca scriitor.
Un scriitor este un scriitor mare prin lumea pe care o fictionalizeaza, prin stilul individual, prin modul în care poate sau nu impune o atitudine în fata existentei. Balzac, de exemplu, era crispat la gândul ca opera sa nu va beneficia de aceeasi atentie. De aceea, a reunit-o sub titlul Comedia umana. Prin urmare, mai bine sau mai putin realizate estetic, aceste carti care o compun reverbereaza aspecte ale lumii prin care a trecut scriitorul, aspecte pe care el, martorul obiectiv si implicat, le-a vazut, asupra carora a reflectat, pe care le-a flctionalizat atribuindu-le o semnificatie. Gabriel Garcia Marquez aspira sa creeze din cuvinte viata, sa o sugereze din câteva iinii, iar universul pe care l-a creat, cu spatiul miticului Macondo, îl poarta si îl reprezinta în fata lumii întregi, în plus sau în minus.
Raportat la marii scriitori, Marin Preda tine strâns competitia, desi cele mai multe si mai dese comparatii s¬au facut cu Liviu Rebreanu si Zaharia Stancu. În compania unor Balzac, Stendhal, Caragiale, Cervantes, Marquez, John Steinbeck,W. Faulkner, arta lui Marin Preda si-ar revela din plin virtualitatile, iar romanescul sau ar putea accede la universalitate.
Taranul pe care l-a creat, ilie Moromete – prototipul, ceilalti fiind copii imperfecte, valorificând trasaturi potentiale, intuite ale modelului, are stralucirea pe care i le dau inteligenta si umorul, ca si tendinta de a se eiibera de obsesia pamântului. Dar, în aceste framântari ale personajelor sale, Marin Preda nu se regasea. El era framântat de tema sa, tema povestitorului, de propria spunere, de confesiunea sa. Între confesiune si romanesc, Marin Preda simtea nu neaparat o prapastie, dar o mare distanta. Este distanta dintre cum te vezi tu si cum te vad altii, distanta dintre fictiunea propriu-zisa si fictiunea propriei persoane, dintre fictiune si fictionalizare. Cât transpare în Don Quijote, de exemplu, din framântarile lui Cervantes? Dar în quijotism, ca atitudine în fata existentei, este ceva si din atitudinea, din tema lui Cervantes însusi. lndirect, op¬era îl spune pe Cervantes, asa cum Morometii îl spune pe Marin Preda, morometianismul traducând viziunea sa asupra vietii si a existentei, marturisind despre modul în care scriitorul si-a cucerit destinul.
Aici intervine la Marin Preda temerea de a nu-ti gresi destinul, de a veni în întâmpinarea lui si de depasi subdestinul: „Mare problema pentru individ e sa nu-si greseasca viata. E cumpiit sa fii destinat sa faci binele si, în loc sa faci binele, sa fii silit de împrejurari pe care n-ai stiut sa le învingi sa faci raul. Vei duce o existenta chinuita, ros de remuscari, sfâsiat de dorinta de a te împlini. Caci destinul nu înseamna asigurare. Exista un subdestin, un hazard, un ce nedeterminat pe care omul trebuie sa-l cucereasca. Abia dupa aceea începe sa intre în functiune destinul, si nici atunci complet, purtând mereu cu el amenintarea de a-l scapa. Oamenii morali se însala crezând ca un om sortit sa faca rau si silit de împrejurari potrivnice sa faca bine e un om salvat. lata marea eroare a crestinismului! Chinurile unui astfel de om nu sunt mai putin înspaimântatoare decât remuscarile unui om bun care a savârsit o crima. Pe de alta parte, atentia oamenilor si a întregii suprastructuri este îndreptata totusi asupra creatiei, promovând-o si slavind-o, si blestemând si ponegrind distrugerea. E o manifestare naiva, caci în lume domneste nestingherita legea implacabila a luptei pentru cucerirea destinului, a constiintei ca faci ceea ce trebuie sa faci”.
Pare a nu fi departe de adevar nici ideea ca Victor Petrini este un ilie Moromete trecut prin universitate, dar nu evoluat sufleteste, caci personajul de tara are aceeasi ca¬pacitate speculativa ca si personajul de oras, înruditi fiind, deci, spiritualiceste. Nu e departe de adevar nici ideea ca un scriitor se repeta în propria creatie, dupa modelul unui Demiurg romantic. E departe de adevar, însa, obsesia cu care s-a accentuat o latura a creatiei sale, obnubilându-se, din comoditate, altele.
Scriitor de vocatie, profesionist, în limbaj tehnic, Marin Preda are capacitatea, visata de Gabriel Garcia Marquez, de a însufleti cuvintele, de a prinde palpitatia vietii din câteva nuante, din câteva IInii. Desi se declara „împotriva profesionalizarii artei”, el credea în profesia de scriitor. Asupra acestui aspect medita în Jurnal intim, delimitând între vocatie si profesionalizarea supusa unui birocratism, unui angrenaj social, unei ideologii: „ldeea de profesie e o idee care pare sa faca parte din efortul uman firesc. Eu cred însa ca ar fi mult mai bine ca arta sa ramâna în afara expansiunii individuale si nationale, desi acest lucru e foarte greu de conceput si ar parea ca ar încetini progresul artei”. Arta nu slujeste unui sistem, ci este expresia unei vocatii: „Dar mie tot mai mult mi-ar placea ca scriitorul sau artistul sa nu se aseze la masa de lucru decât daca are o mare dorinta sa exprime ceva deosebit. La ce bun ca istoria unei literaturi sa cuprinda de pilda o mie de autori pe care nu-i mai citeste nimeni? N-ar fi mai bine sa fie doar zece, dar pe care sa-i citeasca generatiile cu placere? Sunt convins ca istoria literaturii cehoslovace cuprinde peste o mie de autori, dar iizibili nu sunt decât doi-trei: Hašek, Capek si Kafka. Atunci, la ce bun toti ceilalti? Se spune ca pe Rebreanu îl încuia în casa sotia lui ca sa lucreze. Ce prostie! Rebreanu, cât a fost tânar, a scris cu placere trei carti bune, lon, Rascoala, Padurea spânzuratilor, operele lui ulterioare, de profesionist, sunt cel putin neglijabile”. Profesionalismul în arta „duce la necesitatea sociala de a avea, pe planul unei culturi, o literatura”, asadar, creeaza impostura, veleitarismul: „(profesionalismul în arta) creeaza asa o muscaraie de artisti, dintre care unii sunt asa de priceputi în a se declara mari si a se pune cu atâta zgomot în serviciul marilor idei ale vremii sau puternicilor zilei, încât, chiar daca nu reusesc întru totul sa dauneze creatiei autentice a celor cu adevarat chemati sa creeze, reusesc totusi sa se bucure de roadele dulci pamântesti care ii se cuvin doar celor din urma”. Scriitorul autentic, profesionist este scriitorul de vocatie, acela care are capacitatea de a eterniza, în Cuvânt, viata, de a-i da o semniflcatie, propria semnificatie, viziunea ordonatoare.
Aceasta capacitate de creatie se verifica peste tot, în opera romanesca si în confesiune, acolo unde se poate decela tema povestitorului. Exista la Marin Preda o nevoie acuta de confesiune, de marturisire, de marturisirea care reveleaza. Victor Petrini, de exemplu, tine un jumal pe care- l intituleaza Era ticalosilor, aspirând ca propria confesiune sa se constituie, peste timp, în marturie, în document acuzator.
Aceeasi imperioasa necesitate si în ceea ce-l priveste pe omul Marin Preda, scriitorul din micile si din marile evenimente ale vietii. lntentiona ca prin jurnalul pe care-l scria sa lumineze: sa lumineze propria viata, sa lumineze, ca scrisorile lui Dostoievski, pe dedesubt opera, sa elimine ambiguitatile, convins ca, uneori, trecutul este o flctiune a viitorului, cum îi spunea lui Sorin Preda. O întâmplare relatata de Sorin Preda în Morometli. Ultimul capitol, lumineaza în sensul dorit de scriitor. Aflati la Capsa, Sorin Preda, Marin Preda si Eugen Simion, scriitorul si-a întrebat nepotul: „Peste ani si ani, când eu n-o sa mai fiu, ce vei spune despre mine?”, atragându-i atentia ca trebuie sa-si pretuiasca amintirile, trecutul, asadar, subliniind ca „prezentul nu este ce pare”, ca, uneori, „prezentul este doar felul în care viitorul îsi imagineaza propriul trecut”. Confesiunea sustine romanescul, eiimina neclaritatile, pastreaza geniul omului si geniul operei.
Cum spunea Albert Camus undeva – unii scriitori îsi lasa geniul în viata, altii, în opera. Tacitum si introvertit, Marin Preda si-a lasat geniul în opera, marea misiune a vietii sale pe care a constientizat-o si a asumat-o. El lasa aceasta putemica impresie atunci când marturiseste, dând scrisului o valoare peremptorie: daca as sti ca mor, mi-as lua toate masurile sa pot scrie, dar masurile de a-mi salva viata nu le-as lua...
Despre pasiunea scrisului avem aceasta marturie din Jurnal intim: „Alta obsesie sa nu mai existe în afara de scris, alta pasiune sa nu ma mai viziteze. Arta nu tradeaza niciodata daca îi jertfesti consecvent tot ceea ce ai mai bun. E singura pasiune care creste din propriul ei foc si pe care numai moartea o curma”. Exasperarea ca nu va mai putea scrie îl marca într-o perioada dramatica a vietii (1958- 1959), când trecea prin criza despartirii de Aurora Comu si printr-o criza a creatiei: „Ce voi face daca nu voi scrie? Ce voi face cu timpul? Ce voi face cu natura înconjuratoare, cu lucrurile, cu obiectele din odaie, cu oamenii pe care îi voi întâlni la masa? Vederea tuturor acestora nu ma bucura înca, natura continua sa ma nelinisteasca, obiectele sa ma angoaseze. lar când nelinistea si angoasa cedeaza, îmi amintesc ca la vârsta de 36 de ani n-am înca familie si ca sunt înca departe de a avea, nu pot sa ma gândesc linistit la viitor. Orice gând de viitor îmi aminteste de esecul actualei mele legaturi cu Aurora. Deci numai scrisul ma poate salva de toate, numai conversatia aceasta intima cu lumea poate sa aduca uitare si seninatate în inima mea. Asadar, înca o data, astazi, trebuie sa încerc sa scriu (s.n.)”. Creatia este salvatoare: „În literatura, în creatie, acolo se afla domnia spiritului meu”...
Scriindu-si memoriile, caci viata accede inexorabil spre creatie capatând un sens, Gabriel Garcia Marquez credea ca omul are trei vieti: viata publica, particulara si secreta, viata secreta fiind aceea pe care scriitorii o povestesc, transfigurând-o în fantasmele pe care le creeaza. În acest complex de trairi, revelatii, semne, imagini si simboluri, el decela sensul: a trai pentru a-ti povesti viata, iar viata sa se confunda cu opera: „toata viata mea este încifrata în operele mele”. Confesiunea si romanescul se confunda, viata se fictionalizeaza, opera îsi reveleaza realitatea, adevarul.
Aceasta înlantuire, aceasta întretesere de planuri exista si la Marin Preda. Vorbind despre opera sa într-un interviu cu ilie Purcaru din 1962 (în Creatie si analiza, pp. 304 +urm.), raportându-se, din interior, la universul pe care-i crea, scriitorul facea câteva nuantari necesare pentru a-i întelege relatia dintre vocatie si aspiratie: „Cred în existenta unei teme a povestitorului”. Obsesiile scriitorului se rotesc în jurul necesitatii de a surprinde adevarul vietii, de a-si clarifica raporturile cu lumea: „Prima mea obsesie, înainte de a concepe o poveste sau un roman, este ca ceea ce scriu sa fie adevarat, sa aiba viata, cititorii sa creada ca totul a fost real. Eu nu pornesc de la idei sau sentiment în mod unilateral, ci ma gândesc ca trebuie sa reaiizez o lucrare credibila. Temele mele preferate sunt cele din lumea taraneasca. Tot timpul am fost dominat de sentimentul universului copilariei mele taranesti pe care am vrut sa-l reconstitui. Când s-a produs prima încercare, atunci mi-am dat seama ca acest univers cuprindea în el fapte si evenimente care implicau familia si chiar întregul sat. Descoperind acest lucru, posibilitatile mele de investigatie în lumea taraneasca s-au largit. Posedam o cheie pentru cunoasterea lumli. ( ... ) Scriitorului, care poseda totusi o cheie, îi este mai usor sa se orienteze în realitatea respectiva si sa-si orienteze si subiectele. De aici, veti întelege foarte usor ca nu voi abandona niciodata tema taraneasca, fie si pentru motivul ca este o tema majora” (s.n.) (lnterviu de S. Sîrbu, iunie 1964).
Desigur, Morometli tuteleaza dominator acest univers. Însa, Morometli, cartea vocatiei, este o reprezentare a lumii copilariei asa cum se constituise în timp si, scriind-o, scriitorul s-a lasat purtat de tema taranilor, lipsindu-l de tema personala, intima, tema povestitorului, tema aspiratiei, asadar.
Convins ca „artistul care nu este absorbit în momentul creatiei numai de ideea de a reda veridic ceea ce si-a propus nu va reusi în intentiile sale”, cum noteaza în Jurnal intim, câtiva ani Marin Preda s-a lasat purtat de ratiune si imaginatie în cautarea temei sale, tema povestitorului: „Au trecut de atunci sapte ani, am scris între timp doua povestiri mari si un nou roman, taranii au facut saltul revolutionar spre alte forme de viata, si tema mea, pe care o asteptam si la care reflectez si acum ori de câte ori termin o noua carte, nu vrea sa se lase întrezarita. Eu însa am rabdare. S-ar putea ca ea sa nu fie, dar datoria mea este s-o caut. Aceasta idee, care de obicei lipseste scriitorilor când termina o carte si care ma face sa cred în existenta unei teme a povestitorului, ce n-a fost exprimata, cred ca provine din sentimentul de insatisfactie, sau de uitare ce s-a produs cu privire la destinul tuturor eroilor din cartea mea: n-am spus, parca, tot ce aveam de spus...”. Febrilitatea discursului da imaginea combustiei interioare, a obsesiei creatoare, a cautarilor si descoperirilor: „Sa fie oare o grava greseala de orientare? Nu se poate scrie fara tema povestitorului? Nu pot fi descrise destinele eroilor urmarind biografia lor pe scena vietii sociale? Si la urma urmei, ce poate însemna aceasta «tema a povestitorului»? Exista ea în toate cartile care se scriu? Poate fi descoperita la o analiza a criticii sau a unui ochi atent al cititorului? Poate sa nu fie descoperita, poate sa fie chiar lucrul cel mai putin interesant sau izbutit din opera literara demna de acest nume. Dar ceea ce e sigur e ca uneori nu se poate scrie fara ea, chiar daca gândirea aceasta e o grava eroare. lata, deci, pentru ce m-am ferit mereu sa povestesc despre felul cum am scris acest roman (Morometli, n.n.). Asa cum am spus la început, as putea sa relatez cu placere istoria scrierii lui propriu-zise, fiindca ea este strâns legata de debutul meu si, în general, de tot ceea ce constituie mai târziu, pentru orice scriitor, fondul amintirilor si mai ales al marturisirilor lui literare”.
Risipitorli, romanul pe care l-a iubit cel mai mult, „cartea fara noroc”, „romanul rebel”, cum îl considera Eugen Simion, este cartea tineretli, cartea care, potrivit spuselor scriitorului, „se apropie cel mai mult de ceea ce am dorit eu sa spun în literatura”. Marin Preda i-a cautat mereu locul în universul creatiei sale, urmarind sa-l legitimeze în lumea lui fictionala. Face acest lucru, punând Risipitorii, „rod nu al unei observatii directe, cât al reflectiei asupra propriei mele naturi cu impulsurile proprii, succesive prin care am trecut în decursul anilor”, în vecinatatea Morometilor, carti complementare care dau imaginea evolutiei sale interioare. Creat „din afara”, acest univers poate capata obiectivitate, dar pierde ca sentiment al trairii, al adevarului vietii. Marin Preda îl considera un pariu cu sine câstigat, caci era prima sa opera de imaginatie. De aceea o situeaza deasupra Morometilor: „Daca as fi izbutit sa aduc pe acelasi plan reflectia de ordin subiectiv cu observarea obiectiva, rezultatul ar fi fost, neîndoielnic, asemanator cu cel din Morometli, lucrare ce întruneste aceasta elementara si greu de cucerit conditie a creatiei. Am totusi sentimentul ca Risipitorii e superior Morometilor, caci în acest roman este descrisa prima mea tinerete, pe un fundal, cred eu, mai deschis, mai putin particular si, în consecinta, mai accesibil din punct de vedere strict estetic”. Totusi, o optiune exista: „Nu am totusi fata de universul primei mele tinereti sentimentul pe care îl am fata de universul copilariei”.
E cartea care-i da iluzia ca s-a regasit ca scriitor, iesind dintr-un labirint al bolii, o greata, poate sartriana, pe care o traverseaza în anii 1958-1959, regasindu-si tema atât de cautata, tema povestitorului. Îsi propune sa lucreze la aceasta opera cu „pasiune frânata si rece”, dupa ce simte „prima tâsnitura fierbinte si neînfrânata”, cum scrie în Jurnal intim. În biografia interioara a scriitorului, Risipitorii ocupa un loc aparte, pe care nu-l putem întelege decât prin marturisirile sale. larasi, confesiunea sustine si, mai ales, expiiciteaza romanescul. De ce a tinut Marin Preda atât la o carte pe care critica a subestimat-o, considerata un proiect esuat al scriitorului? Oare nu cumva scriitorul intuia obsesia criticii de a-l cantona într-un univers – cel rural, retragându¬i dreptul de a investiga altele? Oare nu-si apara scriitorul chiar libertatea de creatie în acest fel încapatânat de a-si sustine cartea repudiata?
Visându-si cartea care se va dovedi o carte cu geneza complicata, scris de patru ori, având patru editii (1962, 1965, 1967, 1972), cu diferente foarte mari între primele trei editii, Marin Preda se confeseaza si construieste: „Desi sunt vinovat, nu ma simt neiinistit, îmi pare doar rau ca n-am terminat, m-as fi refacut mult mai usor stiind ca prima tâsnitura a acestui roman s-a produs. Îmi place deosebit de mult acesata carte si nu va pleca din mâinile mele pâna ce sentimentele care zac în substanta ei nu se vor transforma în scene si tipuri suerioare Morometilor. E cartea tineretii mele, dupa cum Morometli e cartea copilariei. N- am de gând sa ma grabesc, acum când stiu ca pilonii acestei constructii sunt ridicati”.
Confesându-se în lmposibila întoarcere (1972), Marin Preda facea, la aparitia celei de-a treia editii, forma pe care o considera definitiva, în Cum am scris Risipitorli, precizari asupra genezei romanului, precizari în care se reverbereaza viata secreta a scriitorului, cu neiinistile, incertitudinile, interogatiile, cu ale sale blestemate probleme insolubile. Locul acestui roman este dat nu doar de romanesc, de fictiunea pe care o construieste, cât de confesiunea privind nasterea din haosul gândurilor si al trairilor: „Prin 1953, adica dupa terminarea Morometilor volumul l, dar care era înca la mine în sertar, m-am apucat sa scriu volumul al doilea. M- am chinuit o iarna si o vara. Zilnic luptam cu neputinta de a scrie, a carei explicatie îmi scapa. Pur si simplu nu stiam sa scriu. Stateam în fata hârtiei si nu reuseam cel mult sa descriu scene scrise deja în volumul anterior, reluate într-o forma penibila si care mi se impuneau în mod bizar, desi imaginatia îmi era îndreptata asupra altor subiecte. Ma simteam stapânit de dorinta imperioasa de a vorbi eu si nu personajele mele taranesti, de a gândi cu mintea mea si nu cu a lui ilie Tâbârgel (era unul care ma obseda), sau mai stiu eu cu a carui alt taran care îsi scotea capul printre rândurile mele trudnice si vorbea tot el, dar fara sa-mi dea sentimentul ca spusele lui reprezinta sensul vietii lui pe acest pamânt (si pe acele timpuri!) si ce soarta îl asteapta! Exasperat, am abandonat totul si ma gândeam chiar cu seninatate sa ma las de scris. Nu-mi placea ideea ca nu pot sa fac altceva decât sa ma împleticesc printre picioarele personajelor mele, descriind într-un mod naiv psihologii naive, desi ele erau expresia unei credinte si a unei sperante, ca într-o nuvela pe care am publicat-o în acei ani si care s-a bucurat pe atunci de un mare succes ( ... ) Ma îmbolnavii de exasperare, seninatatea ma parasi, zacui în spital, apoi ma însanatosii. Si într-o zi îmi veni urmatoarea idee: este oare exasperarea, provocata de neputinta de a-ti atinge scopul dorit, o realitate a lumii noastre moderne? Socurile la care suntem supusi din pricina pierderii seninatatii si echilibrului sufletesc, seninatate si echilibru supuse unei continue agresiuni a mediului si de care nici macar nu suntem totdeauna constienti, nu sunt ele oare cauza unor mari tulburari în comportamentul omului de azi? Si asa am început sa scriu Risipitorli. Deodata neputinta de a scrie a disparut. Eram atât de entuziasmat, încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decât tot ceea ce scrisesem pâna atunci. În doi ani l-am terminat si avea peste opt sute de pagini. Urma sa apara. Profitând însa de o defectiune editoriala de ultima ora, mi-am recitit romanul si nu l-am mai gasit bun. Din opt sute de pagini l-am redus la trei sute cincizeci, pentru ca apoi, în spalturi, sa-i mai adaug o suta. În ciuda acestor contrarieri si reveniri istovitoare, nu simteam nicio oboseala, ceea ce iesea îmi placea, aveam sentimentul ca am biruit ceva, ca am capatat un stil al meu, al gândirii mele directe si nu cum era cel din Morometli, în care gândirea mea se exprima indirect prin aceea a taranilor. Era tocmai ceea ce îmi daduse mai înainte sentimentul neputintei, faptul ca nu aveam format un stil direct, fara de care continuarea chiar a tabloului Morometilor nu era cu putinta, caci intram în plina contemporaneitate în care, fatal, scriitorul stia mai multe decât eroul sau taran si al carui unic punct de vedere, sau viziune asupra lumii, nu putea ramâne. Descoperind acest adevar al experintei mele, nu mai mi-a placut nici a doua editie a Risipitorilor, care ea însasi a fost rescrisa în
întregime. Fiindca între timp scrisesem povestirea Friguri si volumul al doilea al Morometilor. Desigur, structura Risipitorilor a ramas, în mare parte, neschimbata, stilul, însa, aceasta tesatura de cuvinte care încheaga figuri si pasiuni umane, nu mai e aproape deloc acelasi. Simtind în mâna un instrument din ce în ce mai aproape de scopul sau, format în aceste nesfârsite refaceri ale Risipitorilor, si curajul mânuitorului lui se schimba. lntrusul a fost scris într-o vara, Martin Bormann si Friguri în doua lui, Morometli, volumul doi, în doi ani.”. Carte despre esec, Risipitorii devine cartea unei biruinte: „Pentru un scriitor care cu zece ani în urma se gândea cu toata seriozitatea sa se lase de scris, aceste performante, care nu trebuiesc comparate decât cu el însusi, au desigur o semnificatie: sentimentul neputintei de a scrie, impasul nu sunt totdeauna reale. Dar ma opresc la timp si nu insist asupra acestui subiect”.
Risipitorii raspundea unei aspiratli în care Marin Preda topea vocatia de scriitor în cautarea unei formule, a unui stil propriu care sa-i exprime tema. Reflectiile epice asupra prezentului inculca si un sens etic, nu neaparat cautate de scriitor, dar prezent în creatie. Cititorul trebuie sa admire creatia pentru a sesiza si morala. Una dintre marile teme ale romanului este prietenia, alta suferinta, supratema fiind esecul. Despre problematica grava a romanului, vorbea scriitorul într-un interviu din 1962: „Unii oameni exclud din viata lor sentimentul prieteniei, pe care îl sacrifica premeditat, pornind de la ideea ca acest sentiment mai mult îi încurca decât îi ajuta în activitatea lor sociala. Suferinta nu e un lucru dorit, ea totusi vine. Am cunoscut oameni care aveau fata de acest fenomen o atitudine curioasa: ei întâmpina, de pilda, suferinta complet descoperitti. Ce înseamna acest lucru? Ca suferinta care venea nu era pentru ei o surpriza, cu alte cuvinte ca întreaga lor fiinta era deja unita si ca mobilizarea fortelor sufletesti, mobilizare care produce de obicei în constiinta o anumita panica, era deja înfaptuita, într-un cuvânt, am avut revelatia unui anumit tip uman care a început sa ma obsedeze si care în cele din urma mi s-a schitat sub forma unui personaj literar feminin. Critica numeste aceasta preocupare a unui scriitor pentru dezvaluirea unei atitudini exemplare fata de un anumit fenomen sufletesc preocupare etica. N-am avut acesta intentie, ci doar sa creez si, daca reusesc, sa-l determin pe cititor s-o admire pe eroina mea, morala nefiind pe primul, ci pe al doilea si chiar pe al treilea plan. Daca cititorul nu admira creatia, nu sesizeaza nici morala”.
Asupra raportului dintre viata si fictiune, ca raport dintre confesiune si romanesc, insista si Aurora Cornu în convorbirile cu Eugen Simion. Acesta considera Risipitorii „o carte ciudata în existenta lui Preda”, „o carte fara noroc”, o carte iubita de scriitor, controversata în rândurile criticilor literari. Recitit în alt context, romanul pare o încercare pe care Marin Preda o face „nu numai de a schimba tema si stilul epic”, si mai mult o „încercare a prozei românesti de a-si modifica structurile”, structurile si tipologia, definindu¬se ca „roman de trecere” nu numai în literatura scriitorului, ci în proza româneasca, „ o trecere de la o vârsta la alta”, de la romanul monografic, romanul unei familii, la un roman al individului. O carte despre esec, o carte despre nevroza, cartea în care, precizeaza Aurora Cornu, Marin Preda îsi expiica propria nevroza si o atribuie unei femei. lar personajele sunt niste risipitori – „o viziune neînduratoare moral asupra unor oameni care-si risipeau viata”, niste tineri „care-si iroseau viata pe prostii”.
Asupra semnificatiei metaforei din titlu facea nuantari interesante Marin Preda însusi într-un interviu din 1963 cu Victor Craciun, sustinând, prin autoreflectie, intuitiile cititorului: „Titlul acestui roman, în intentia mea, nu trebuie sa sugereze lucruri foarte misterioase sau complicate. Risipitorii sunt numai oameni care au ce risipi. Prin asta vreau sa spun ca, de pilda, cu privire la vârste, e greu de spus de un om care a trecut de maturitate ca se mai poate compara cu un tânar aflat în fata vietii, la douazeci de ani, când i se pun în fata toate problemele si are de dat raspunsul la marea întrebare, care i se pune cu privire la destinul sau, la experienta sa. Deci Risipitorii înseamna cei tineri. Si asta în romanul meu, se poate constata, ca marea majoritate a eroilor sunt tineri, între douazeci si cinci si treizeci de ani, si ca ei duc în sarcina principalele teme ale acestei carti”.
Confesiunile scriitorului sunt revelatorii atât pentru viata secreta a omului, cât si pentru opera, caci însotesc aceasta carte pe dedesubt si o lumineaza cu o „ lumina cruda”, cea a vietii care se plamadeste din haos. „Ca scriitor, noteaza el în Jurnal intim, într-o însemnare din dosarul Risipitorilor, îmi place sa merg direct la tinta, fara ocolisuri, nu ma tem de întâlnirea directa cu esenta naturii umane; totdeauna am visat sa dau piept cu ea si totdeauna am avut certitudinea ca nu ma aflu pe un drum gresit sau pe un drum mic sau pe un drum paralel cu cel mare”.
A reusit scriitorul? A integrat roamnescul în confesiune si confesiunea în romanesc? Obiectivitatea si subiectivitatea apar ca dimensiuni importante ale operei care tin naratiunea între a povesti si a se povesti.
Marin Preda este un creator în opera caruia fictiunea si nonfictiunea se intersecteaza permanent, cele trei vieti capatând reverbarari revelatorii, povestea mentinându-se permanent între limitele confesiunii si ale romanescului. Si asa cum Gabriel Garcia Marquez cauta în fictiunea proprie crâmpeie de realitate pentru a-si împrospata amintirile, Marin Preda cauta în istoria personala acele crâmpeie de viata care sa ilustreze si sa sustina creatia preexistenta.
Aventura cartilor sale da expresie aventurii constiintei artistice. Chinuit la scrierea unei carti de început si de final, preocupat de intrarea si de iesirea în lume a personajului în jurul caruia îsi construia povestea, opera i-a definit intrarea în lumea literaturii române si i-a scris si i-a determiant, poate, iesirea. Si daca, „toate flintele umane existente pe pamânt fac istorie” în spirale scurte, Marin Preda creeaza istoria pe „spirale lungi”, o istorie în care se oglindeste o epoca. Suprema aspiratie pentru a încununa o vocatie.

BlBLlOGRAFlE
1. xxx Timpul n-a mai avut rabdare: Marin Preda, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1981;
2. Marin Preda, Creatie si analiza (Editie de Victor Craciun si Corneliu Popescu); Prefata si note de Victor Craciun, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1989;
3. Marin Preda, Jurnal intim. Carnete de atelier (lntroducere de Eugen Simion; editie îngrijita de Eugen Simion si Oana Soare);
4. Sorin Preda, Morometii. Ultimul capitol, Editura Academiei Române, Bucuresti, 2010.28 lULlE – 2 AUGUST 2014