PUNCTE DE VEDERE

ALTE IMPRESII FUGITIVE DEPRE SUBLITERATURA

Subiectul în discutie are destula vechime, dar în vremurile noastre se pune cu acuitate maxima. De aceea e foarte „mediatizat” si lesne se poate cadea în plasa locurilor comune de care e acuzata însasi paraliteratura. Chiar si asa, ramâne o tema incitanta si de stricta actualitate. Cel putin în tranzitia asta atât de lunga si de chinuitoare, de la un sistem restrictiv catre altul deschis, semanând cu un purgatoriu deconcertant, unde deocamdata mai nimic nu se întelege ca lumea, domeniul artistic are mult de patimit. lar mediocritatea tinde sa invadeze spatiul aferent în dauna standardului estetic legitim.
E o vreme tipica de proliferare a kitsch-ului, pentru ca este instabila si traieste un puternic soc cultural. Nemtii includ literatura de masa în categoria Trivialiiteratur, termen cunoscut înca din secolul al XlX-lea, si-i cauta diverse formulari pentru a fi cât mai aproape de dreapta întelegere: populare Lesestoffe, masenhaft verbreitete Literatur, Massenliteratur, Unterhaltungs-Literatur, Schema Literatur. Cum se stie, anglo-saxonii folosesc sintagme ca popular novel, novel of sensations etc. Ambiguitatea si polimorfismul atotstapânesc acest tarâm. Fie-mi îngaduit sa reamintesc definitia data de Reindard Gerlach: „fenomenul producerii si receptarii de masa a literaturii, a carui esenta consta în ceea ce este destinat consumului larg si realizarii rapide a profitului”. Si caracterizarea domeniului de Peter Domagalski: „a. din punct de vedere lingvistic si stilistic: primitivitate, banalitate sau pretiozitate în alegerea cuvintelor ori în construirea frazelor; frecventa adjectivelor, a superlativelor si diminutivelor; expresii stereotipe, clisee; b. din punctul de vedere al construirii personajelor si relatiilor dintre acestea: tipizarea, creionarea unor caractere liniare, zugravirea lor în alb si negru, distributia fixa a rolurilor; c. în construirea intrigii: instabilitatea sau lipsa de functionalitate a elementelor care constituie intriga, întrebuintarea sabloanelor (de exemplu, happy-end-ul), cumularea excesiva a elementelor dramatice; d. în privinta presupuselor trasaturi de caracter sau a intentiilor autorului: naivitate sau ipocrizie, calcul asupra asteptarilor cititorului si a confirmarilor, imitatia modelelor istorice, intentia exclusiva de divertisment si, de aici, reducerea interesului la actiune sau dominanta unei viziuni confuze asupra lumii, prezentarea unei problematici false, bagateiizarea (Verharmlosung) bolii, a mortii, a suferintelor umane, a conflictelor sociale, armonizarea si ideaIIzarea, medierea unei ideologii conservatoare, conformiste; e. în privinta unei prezumtive disponibilitati de receptare a pubiicului: iipsa distantei, sentimentalism excesiv, automultumirea cu ajutorul cIIseelor, inertie intelectuala si absenta a spiritului critic” (Cf. Radu Voinescu, Trivialul, Editura Fundatiei Culturale Libra, 2004).
În tot cazul, literatura de consum (solicitata de publicul mare cu o instruire estetica precara si, pe de alta parte, impusa de starea si propaganda sociala) merita o atentie aparte. Succesul ei la pubiic nu trebuie sa provoace neaparat blamul criticii literare, ci reactia ei judicioasa cu foarte multe nuante, între care nu trebuie ignorat raportul autor-opera-receptor, teoria receptarii în contextul teoriei comunicarii, „orizontul de asteptare” ca o conditie de capatâi a generarii textului literar si a strategiilor acestuia. E vorba de o compiicitate benefica si, de aceea, obiigatorie. Daca prin „comanda sociala” se întelege deschiderea operei catre extraestetic, „orizontul de asteptare e un fenomen de intertextualitate”, de „izotopie paradigmatica” (Jauss). Fata de aceasta instanta, receptorul, Caragiale avea aceeasi atitudine ambivalenta: a înteles rolul considerabil al receptarii si a recurs la diverse manevre de ispitire, dar a luat distanta, vrând-nevrând, direct sau aluziv când lectorul si în special spectatorul de teatru a dat dovada de cecitate rudimentara ori de pedanterie. Altminteri, dramaturgul a înteles rolul/rostul publicului ca martor si participant la geneza operei si ca factor important în determinarea conditiei profesionistului. Îndeosebi publicul de teatru (dar se poate extrapola), prin eterogenitate, pacatuieste în felurite chipuri (incompetenta, capricii, snobism, severitate etc.) si nu e nevoie de „ lectiuni de moravuri”, ci de teatrul/literatura „de care are nevoie”, întrucât „se poate face cu talent arta pentru toate întelesurile, fie primitive”. Sceneta Începem scoate în relief figura multiforma a spectatorului, de la cea mai izbitoare elementaritate la cel mai stimabil rafinament. Si atitudinea fata de el trebuie distribuita cu chibzuinta: „sa ne purtam bine cu publicul prin cumintenie, sa-i jertfim lucrurile de nimic, dar niciodata datoriile noastre¸ sa ne temem de dezaprobarea lui, dar sa-l stim înfrunta când asa ne îndatoreaza cinstea” (Opinia publica). E, în convingerea lui Caragiale, un mare lucru ca autorul sa înteleaga preferintele publicului si sa vina în întâmpinarea lui: el, emitentul, „stie ce marfa se cauta, stie ce trebuie musteriului cunoscut si credincios; ba îi merge chiar înaintea nevoilor; chiar i le provoaca, cunoscându-i firea si gustul” (Exigente grele).
Dar asta e o chestiune de consecutie, prin care literatura de buna calitate intra în cooperare simpatetica, reciproc avantajoasa, cu publicul. Bineînteles, în epoca televiziunii si a internetului se schimba datele problemei. Întoarcerea autorului si colaborarea cu cititorul, lector in fabula, precum si reabilitarea flctiunii se afla în concurenta cu literatura-divertisment, cu subiiteratura notorie. Se întelege ca, axiologic, au valori diferite de întrebuintare. Aici avem în vedere literatura de consum, de piata, aflata în proximitatea trivialului, într-o zona inferioara esteticului si, de multe ori, în afara lui. Postmodernismul se desparte de literatura înalta, dar nu accepta mediocritatea literara, ci democratia în registru valoric. E drept ca însasi valoarea e vazuta într-un fel de catre cititorul cultivat si în alt fel de catre cel de nivel mediu sau scazut de instructie. Literatura autentica tinde sa învinga nu literatura asa-zis populara, ci pseudo-iiteratura. Si sa se difuzeze/vânda în conditii rezonabile. Multa vreme, la noi, a fost numai un deziderat, caci s-au napustit veleitarii, grafomanii, poetii de duzina, care aiimenteaza abundent incultura de masa, unii, mai rasariti, pentru câstig material (Stapânul inelelor, Harry Potter, Codul lui da Vinci, De ce iubim femeile), altii, cei mai de jos, din mania autorlâcului, chiar de-ar fi sa plateasca valuri de maculatura din buzunarul propriu, cel mai adesea din cersitul de „sponsorizari”. Papirofagii acestia livreaza marfa usor digerabila pe banda rulanta: aventuroasa, senzationala, erotizanta, sentimentaloida, moraliceasca, pornografica, scatologica - evident fara nici o altitudine a expresivitatii. O societate de consum, mai ales în fazele ei buimacite, genereaza cu prioritate IIteratura de consum, iar comercializarea ei ca marfa tine de esenta trivializarii. Produsele subliterare trebuie discutate din perspectiva inconsistentei lor pagubitoare, a nereusitelor estetice, altfel critica trebuie sa-si dea demisia. Procesul degenerativ ia amploare daca se admite ca incultura de consum e o fatalitate a vremii noastre si a celor care or sa vina. Doar ca de la un timp se observa o tentativa de reabilitare a fenomenului literar, cel putin si, în acest context, pare a se acorda atentia cuvenita criticii autentice. Adica acelui (auto)control absolut necesar literaturii artistice.