PAGINI DUNÃRENE

„Vecinul nostru, eroul” *

- Hai sa-ti mai zic ceva despre vecina mea, doamna Dinu. Mai exact, despre sotul ei. De acord? Omul a fost maistru în combinat, a pierit acolo...
loana – italianca de la Dunare, cum o numea scriitorul – primi ideea, îi placeau povestile barbatului, erau cu miez, stia ca-s adevarate, desi unele ascundeau multa tristete. În fond e foarte bine ca între noi se astern deocamdata cuvintele, îsi zicea, asezându-se mai comod în fotoliu. Bun, le voi accepta, iar daca la un moment dat voi simti ca ele nu-si mai au rostul, nicio problema, îi voi propune sa taca... lar femeia care se ascundea în ea, în ciuda vârstei, fu de acord cu întelegerea, pitita în propria minte.
- Atunci sa-ti spun. Cu ceva ani în urma, vreo 25 parca, Adi, fata mea, locuia înca la mine. Era tot într-o dupa-masa ca asta si tot la un sfârsit de primavara, îsi începu Florian Matei istorisirea, ne aflam aici, în bucatarie, sedeam la masa, când se auzi de afara, de pe scari un tipat aproape neomenesc. Am sarit ca arsi, am deschis usa apartamentului, întrebându-ne si eu, si Adi ce s-a întâmplat. Alti vecini erau iesiti, de asemenea, pe paiiere. Când asteptam sa primim de undeva un raspuns, se auzi din nou urletul acela greu de definit si de uitat. Atunci ne-am dat seama ca tipa doamna Dinu, de jos, din locuinta ei. N-am stiut ce sa facem: sa coborâm, sa nu coborâm? Sa dam buzna în casa femeii? Sa chemam salvarea ori ce altceva? Când ne gândeam noi, cei de la etajele superioare, cum sa procedam, urca domnul lvancea de la cinci, aducându-ne vestea. Murise sotul doamnei Dinu, iar femeia abia aflase vestea. Si tot domnul lvancea ne-a dat amanunte: „Se pare ca maistrul Dinu, care lucra la otelarie, a murit ars. N-a putut fi salvat. Au încercat cei de la spital sa-l scape, dar arsurile erau mult prea mari.”
- Dar cum se întâmplase? O simpla neatentie ori ce? îi întrerupse loana povestea. Si, deoarece e vorba de foc, vezi care mai e treaba în bucatarie, fii te rog atent la aragaz! Nu cumva sa lasi prea mare flacara! Cred ca e gata mâncarea... Vrei sa faci doua treburi deodata, si povesti, si tocanita, sper sa-ti si iasa...
- Stai linistita... Hai sa-ti zic mai departe despre necazul femeii. Amanuntele aveam sa le aflu ceva mai târziu, continua barbatul, corectând, totusi, la aragaz ce trebuia corectat. Si ce i s-a întâmplat vecinului am socotit nimerit sa pun pe hârtie, pentru a nu se uita. Dar s-o luam încet. În ziua aceea nefericita, maistrul Dinu a ales s-o faca pe eroul. Spun eu asta acum, dar el când a luat decizia a socotit ca alegerea lui este un gest normal. Lucra la otelarie si aia erau preocupati, nu-i asa? de depasirea planului. Poate vom discuta cândva mai pe îndelete cum era cu pornirea asta din mintea multora. Pornire proprie sau comandata...
Concret, era vorba sa scurteze timpii de scoatere din productia curenta a unui convertizor. Dar sa-ti spun, mai întâi, ce-i ala.
- Expiica-mi, fiindca mie chestiile astea tehnice îmi par de pe alta lume. Eu am fost doar profesoara de româna, atât...
- Convertizoarele sunt niste sfere uriase în care se face otelul. Era – si cred ca este înca – cea mai modema metoda de fabricare a lui. Fiecare otelarie avea – si are – trei asemenea instalatii, iar otelul se naste relativ simplu. E ca o treaba de bucatarie: în sfera asta cu o capacitate de 150 de tone se toarna fonta lichida, incandescenta evident, se adauga fier vechi si feroaliaje, în proportiile cerute de reteta otelului, apoi prin partea superioara se introduce printr-o lance, un fel de tub, oxigenul necesar arderii; totul se încalzeste si clocoteste la o temperatura enorma, de peste o mie de grade, timp de aproape o ora, dupa care, când se constata ca „ciorba” e gata facuta, sfera se basculeaza, iar continutul se evacueaza: mai întâi zgura, apoi otelul. Dupa golire, convertizorul poate primi o noua încarcatura. Din când în când, se efectueaza verificari ale interiorului acelei sfere, se controleaza starea peretilor ei, captusiti cu materiale refractare, asa încât temperatura înalta a otelului sa nu topeasca si blindajul convertizorului.
- Pare simpla fabricarea otelului. Eu am vazut prin filme altfel de scene, cum arunca unii în cuptoare cu lopetile ceva, apoi se uita prin viziere ca sa vada nu stiu ce...
- E o metoda mai veche, aici s-a adoptat prin proiectare elaborarea otelului în convertizoare. Pe an o asemenea sfera trebuie sa produca în jur de un milion de tone de otel, fiecare otelarie are trei convertizoare – deci, o capacitate de trei milioane. Or, sederea în repaus a unui convertizor îl scoate, implicit, din circuit, asta însemnând mai putin otel. Nu stiu cine de acolo venise atunci cu ideea ca verificarea si eventual corectarea zidariei peretului sa se faca la cald. Adica, sa nu se astepte racirea totala a sferei, care oricum s-ar fi reîncalzit apoi pentru sarja urmatoare, ci sa se intre în ea când înca era foarte cald înauntru. Se câstiga astfel timp. Evident, „vizita” se facea în costume de protectie, oamenii chemati sa lucreze în interior fiind bine aparati.
- Fa o mica pauza si vezi ce-i mai pui mâncarii, îl atentiona femeia. Fiindca mie chiar mi-e foame, iar daca ratezi tocanita asta, te manânc pe tine. Cu tot cu povestile tale.
- Gata, nu-i mai adaug nimic. Asteptam sa se raceasca putin, apoi o punem doar frumusel în farfurii si „pofta buna!”, o linisti Florian Matei, continuând povestea: În acea zi maistrul Dinu împreuna cu doi tineri au intrat în convertizor, au trebaluit cât a fost necesar, apoi mesterul le-a cerut pustilor sa iasa, iar el, multumit de ce facuse, a comis un gest stupid: si-a aprins o tigara. O avea pastrata dupa ureche, pentru clipele de odihna, de relaxare, de bucurie – fumatorii cunosc ce placuta este o asemenea tigara, venita dupa o munca facuta cu folos – iar el era bucuros ca lucrasera bine si repede. A întins mâna, a luat tigara, s-a cautat dupa bricheta, a gasit-o, a aprins-o, iar în ciipa urmatoare a luat foc. Oxigenul ramas în convertizor, stimulat de flacara si de sudoarea uleioasa de pe fata omului, a produs incendiul. Mi s-a expiicat si mie ca amestecul asta: foc, oxigen si ulei, e fatal. Desi l-au dus imediat pe maistru la spital, n-a putut fi salvat. Înca de când l-au scos, si-au dat seama ca îi venise sfârsitul.
- Tragic, într-adevar. Banuiesc ca pierderea omului drag i-a produs sotiei o imensa durere. Sarmana femeie! Aproape c-am iertat-o pentru ca m-a bârfit mai înainte.
- Tot nu ti-a trecut?
- Pai, asta nu se poate asa usor. Ce? Daca un barbat si o femeie, ca noi, oameni seriosi, la o anumita vârsta, stau împreuna, temporar, asta nu înseamna neaparat ca...
- Bine, o sa mai discutam despre asta... Cineva mi-a povestit cum s-a comportat atunci doamna Dinu în autobuz, de aici, din centru pâna la spital, unde s-a dus sa-l vada. Era constienta de ce i s-a întâmplat, asa ca a plâns în hohote. Tot timpul a plâns. Mai mult, a bocit, cum faceau pe vremuri femeile cernite la capatâiul mortilor. A plâns cu vorbe povestindu-le pasagerilor din masina ce napasta îi cazuse pe cap în acea zi si ce om minunat fusese Paul al ei. lar oamenii din jur ce puteau sa faca? În autobuz se facuse o tacere nefireasca, oamenii au ascultat-o piosi, i¬au zis o vorba de încurajare, vreo doi au ajutat-o sa coboare, dând s-o conduca spre locul unde se afla trupul inert al maistrului, înainte de a intra pe mâna legistilor. Însa, dincolo de poarta spitalului, femeia a refuzat demna orice ajutor si la fel de brusc precum începuse plânsul, s-a oprit si s-a dus, dreapta, cu ochii uscati de durere, sa-si reîntâlneasca omul. Sau ce mai ramasese din el...
- Pare o adevarata tragedie antica povestea asta.
- Stai, ca n-am terminat. Peste vreun an, la solicitarea unei formatii de teatru din combinat, am facut un text despre acest caz. Camarazii lui de munca nu-l uitasera si s-au gândit sa-l omagieze astfel. Mi-am zis ca ar fi de datoria mea, ca vecin al maistrului Dinu, sa procedez astfel. Am numit piesa „Maistrul Paul, luptatorul”. Era în ton cu ceea ce se cerea si se întâmpla atunci, omul se luptase pentru productie, îsi daduse viata pentru otel, ideea textului era ca asemenea victime sunt deja eroi, creati de un loc unde nu se fabrica nici chibrituri, nici scobitori ori servetele, ci otel. lar otelul, nu-i asa? e mai presus de orice. Are în el foc, duritate, o noblete a elementelor primare. Si, eventual, jertfa! Cu siguranta, si jerfa! Am facut piesa – la un moment dat mi-am zis s-o intitulez „Vecinul nostru, eroul”, dar câtiva m- au tras de mâneca, li se parea prea mult, prea bombastic; mai, dar omul chiar si-a dat viata pentru otelul asta, am încercat eu sa-i contrez, dar n-a tinut – bun asa, am scris textul, iar formatia aceea l-a pus în scena m-a ajutat foarte mult: ce nu am zis eu foarte corect acolo au mai îndreptat ei, oricum, oamenilor le-a placut, sperau sa ajunga departe cu montarea lor, poate chiar în faza pe tara a concursului acelei vremi, „Cântarea României”. Nu-mi displacea ideea de a-i ajuta pe muncitorii aceia, actori de timp liber. Când a fost sa fie vizionat spectacolul – direct în etapa judeteana, dat fiind prestigiul acelei formatii din combinat si, de ce nu, al autorului – am fost chemat în loja oficiala la casa de cultura. M-am dus, mi-a placut ce-am vazut, desi spectatori nu prea erau, nici macar elevi, de aceea mi-a parut rau ca n-am invitat-o si pe vecina mea, doamna Dinu, sa fie prezenta. La sfârsit s-a aplaudat. M-a surprins concluzia juriului: montarea e foarte buna, tovarasu’ Matei, textul, de asemenea, dar mai departe nu se putea merge. Am înteles, „Maistrul Paul, luptatorul” trebuia sa se opreasca la faza aia. Piesa vorbea, totusi, mi s-a explicat, despre un accident mortal, întâmplat pe cea mai mare platforma siderurgica a patriei... Bla, bla... lndustria se cladea frumos, vertiginos, conform indicatiilor, dar mortii nu aveau loc în treaba asta. Fara morti! Cam asa se gândea pe atunci. Asa ca vecinul meu, eroul, maistrul otelar Paul Dinu, avusese parte doar de o iesire aproape anonima din viata, de o singura reprezentatie, si aceea parca facuta pe furis. Asta a fost tot.
- lar doamna Dinu cum a reactionat?
- O vreme nu mi-a vorbit. Auzise evident despre gestul meu, cred ca nu-i placuse deloc, dar asta mi-a spus-o mult mai târziu, foarte târziu. Ne-am întâlnit pe scari, într-o dimineata, iar femeia mi-a soptit doar atât, ca un fel de concluzie la o discutie mai ampla ce nu avusese loc între noi: Nici Paul al meu nu ar fi vrut sa se faca zarva dupa plecarea lui... l-am respectat gândul. lar eu am înteles la fel de târziu cum e cu eroii aceia din combinat.
- Cum e?
- Stai sa-ti spun, iar apoi ne asezam la masa. Un cunoscut de la serviciul personal de acolo, chiar vecin în blocul unde locuisem înainte, mi-a povestit cât de multe victime fusesera înregistrate în deceniile scurse de la pornirea uriaselor instalatii de pe marea platforma. Sincer, mi-a zis mai întâi ca ar fi vorba de sute. Se pare ca m-am mirat prea tare, asa ca omul a mai întors-o: „Poate doar vreo suta, în niciun caz o mie!” Cred ca nu a exagerat. A fost doar cinic. Auzi la el: „Doar vreo suta”! Apoi a mai adaugat, îndulcindu-si propria spusa: „Cred ca intra si cei schiloditi în numarul asta!”
Oricum, dupa ’89, tipul ar fi propus sindicatelor sa se deconspire aceasta uriasa jertfa, poate chiar printr-o cruce imensa, pusa la intrarea combinatului, loc pe care sa fie înscrise numele tuturor celor pieriti în lupta pentru otel. Cruce nu s-a facut, doar o biserica, Dumnezeu fiind astfel rugat frumos sa-i ajute pe cei, înca în viata, din ce în ce mai putini, care pasesc acolo.
- Ca în lnfernul lui Dante: „Lasciate ogni speranza, o voi ch’entrate!” Nu-ti traduc, cred ca ai înteles, puse loana punct povestii, alegând pe mai departe tocanita, de-a dreptul delicioasa.

Dan Plaesu
(*fragment din romanul „ ltalianca de la Dunare”)