SALON POETIC DE TOAMNÃ

Ioan V. Maftei-Buhaiesti

Am uitat
La vârful muntelui,
picioarele-mi sunt ca de plumb,
glasul toamnei se-mpleteste
cu frunzele coniferelor,
iar mintea mea ratacinda
aduna apele tulburi ale spiritului!
Eu simt ca nu mai sunt eu!
Agonizez cetina de brad,
îi silabisesc leganarea
si ma-ntreb ce-i cu existenta
kantiana aici, la vârful muntelui.
Fiindca am uitat pâna
si geometria bobului de grâu.

Daca
Daca am taiat pleoapa padurii,
uitati de mine,
aruncati-ma sa ard ca o lumânare,
spalati-va cu pacatele mele
si inventati-ma din nou,
cum va trece prin cap!...
Fiindca pe buza prapastiei,
în ogorul de cucuta,
numai pasarea marii sfideaza
malurile, valurile
din care doar soarele
se-neaca si rasare.

Asteptare
Poate cu mine se va sfârsi
nemarginirea unei paduri în toamna
si voi ramâne neclintit
în asteptarea A-po-ca-lip-sei.
E clar, nu ma mai merit,
nu ma mai vreau –
Vindeti-ma într-un târg
de la poalele muntelui.
Acolo, doar caii devin fantomatici
cu amazoane calarind pâna
si trupul meu demult trecut
pe cararile de nisip:
Totul în asteptarea A-po-ca-lip-sei!

Închipuire
Sunt eu, oare, ultimul actor,
chemat sa viseze la o noapte când
va juca în propria lui tragedie?
Încerc sa strig dar nimeni nu aude:
- Lasati-mi scena, scândura roasa
de plânsetul si chemarea anilor;
- Lasati-ma sa-mi rostesc ultima replica,
Lasati-ma, oameni buni!

Vorba
Uneori o vorba poate fi
o piatra taioasa sau un fulg
pierdut într-o margine de iarna –
Uneori o vorba poate fi
ca arsura unei lame de pumnal
înfipt cu putere într-un piept
firav, sau lovitura unui bici
taind în carne vie…
Dar vorba poate fi si caderea
unei frunze în toamna târzie,
strivita sub picioarele taietorului
ultimului copac dintr-o padure
cheala, cu tot cu colina si carare
sub briciul necrutator al soarelui!

Anonimat
As vrea sa scriu
epopeea unui minut,
saga unei ere, sau
o viata în trei cuvinte…
Sa fulgere peste bezne
lotusul înflorit
departe de realitate si viata
si cât mai aproape de moarte,
început de epopee.