PAGINI DUNÃRENE

O PROZÃ INEDITÃ de Licã Ruginã
CASA

Pentru mine cel putin exercitiul este epuizant. Sa stai ore lungi într-o pozitie asa de incomoda, pe o caldura a tot naclaitoare, nu-i o experienta de toate zilele, orice s-ar spune! Cu atât mai mult ca o facem oarecum de bunavoie si nesiliti de nimeni.
Cred ca mirosim ca niste trente de carturari. Stam întinsi în camera mea mobilata, de-a curmezisul micii dormeze, cu picioarele pe dusumeaua rablagita si fumam– eu „marasesti”, el „nationale”. Asteptam sa se faca ziua. Nu ne miscam, nu avem nici chef de asa ceva si nici loc nu avem, întrucât încaperea, si asa mica – un fel de antreu, de marchiza, potrivita doar de a adaposti cârpele, maturile si vreun bidon de gaz folosite la curatenia casei – mai cuprinse de aseara si o masa de bucatarie, vreo cinci scaune hâite, pe care le-am achizitionat ieftin de la proaspata noastra prietena ce va pleca în zori de zi în locul careia vrem sa ne mutam noi; cu horta, fiindca de repartitie nici vorba sa putem obtine.
De aceea am cumparat si „lucruri”, sa le plasam la momentul potrivit în casa. Sa se vada clar ca chiar ne-am mutat, sa le taiem cheful alora de la spatiul locativ de a ne „viola domiciliul”. Daca or porni-o totusi cu scandal, îi priveste, ei or s-o ia peste bot. Si daca n-or sa înteleaga de la început si s-or ambitiona si-or mai vrea odata laba la ochi ori sa ramâna pe întuneric macar pentru câteva zile, sa apeleze cu încredere tot la noi.
Prea ne-am saturat umblând pe la usile tuturor smecherilor care, în loc sa ne asculte, ne fac morala cu tema – lui: ca de-abia a trecut bariera si gata cu pretentiile, când si, tovii carora se adreseaza cu atâtea probleme – „sunt ingineri si profesori si doctori, chiar activisti cu munci de raspundere care au conditii mult mai grele si cu toate astea nu-i bat la cap, stau cuminti si asteapta”; mie: ca „sunt muncitori, din sudoarea carora traiesc si eu, care stau în adevarate darâmaturi”, daca vreau mi-i pot arata, în valea orasului, si ca sa mai trec pe la ei dupa ce-oi vedea si-oi auzi ca s-au rezolvat situatiile astea. Si între timp sa vezi cum de la o zi la alta sunt mai grosi, mai îmbracati mai aroganti – cu ghiuluri, haine de piele si motociclete, ba au început sa aiba si turisme – fara ca cei din Valea orasului, de dragul carora continua sa se rezolve când îi deranjezi, sa fi facut vreun pas spre noile locuinte.
Ma bazez pe hotarârea si tupeul meu, pe înversunarea neveste-si (lvanciu Marcu este însurat) o taranca tânara, frumoasa si rea de mama focului. Adica nu rea, înraita. S-o fi auzit când a venit, dupa lasarea serii, sa ne aduca de mâncare, aproape ca-ti venea sa pleci cu parizerul ala sarat si cu salata de castraveti si rosii sa le torni în cap alora care-si bat joc de noi de atâta vreme. E casnica si ar vrea si ea sa-si întemeieze o gospodarie, sa creadca un copil, doi, sa puna un ban de-o parte „fiindca acum parca am fi niste golani, niste cersetori”, spune cu ochii în flacari de mânie. „Nu zic, dom’profesor, ca suntem din cine stie ce neamuri, dar am crescut în case de oameni gospodari si eu si el. mi se pune pe inima când ma gasesc cu rude, cu prieteni si nu pot sa-i chem la mine sa se odihneasca, sa le dau un blid de mâncare – pentru ca n-am unde si cu ce”.
„Mai avem timp”, cauta s-o îmbuneze lvanciu.
„Uitati, dom’profesor, asa o tine. Eu stiu ca vrea sa ma mai încurajeze, ca-i baiat bun si vrea sa nu ma mai vada necajita, dar cu vorbele astea goale trec anii si ne trezim la batrânete în drum, ca tiganii cu cortul”.
A vrut sa ramâna si ea cu noi, ca sa fie sigura ca nu ratam, si poate si de teama ca eu as lua camera cea mai mare, cu toate ca hotarâsem ca aceea si bucataria sa le revina lor.
Chiar al eliberat dormeza si noi ne-am strecurat printre scaune pe dusumea. Dar când, dupa ce a stins lumina, si si-a scos rochia s-o întinda pe valiza de lânga dormeza si duhoarea de aer statut si fum de tigara a fost fulgerata de mirosul ca de pelin si gutuie al trupului tânar, în camera s¬a furisat o nesiguranta pe care a simtit-o prima cel mai acut dintre noi. Si prompt. Si a urmat cu acelasi firesc gesturile contrare, punându-si tinuta în ordine si spunând: „Atunci, mâine poate ca Dumnezeu sa ne vedem în casele noastre”. si a iesit. Peste o clipa a vârât din nou capul pe usa, adresândumi-se în soapta: „Dom’profesor, sa va tineti tare, sa fiti înflpti. Vedeti ca lvanciu al meu trebuie împins de la spate”. Asta era cuvântul cel mai potrivit despre „lvanciu al ei”. De dimineata de când ma oprise pe strada chiar în fata portii întrebându-ma: „Nu cunoasteti pe aici vreo camera mobilata pentru doi tineri casatoriti? Umblu de câteva saptamâni, am batut orasul strada cu strada, dar nu gasesc– va rog sa ma iertati ca va opresc din drum – ii-i frica la toti ca, odata intrat, nu ne-ar mai putea scoate. Au dreptate sa se teama, cu toate ca eu sunt om serios. Lucrez la dublu fund de ani de zile. Acum, ca-s însurat, nici gazda nu ma mai vrea. are si ea dreptate, cu toate ca nu i-as face o asemenea figura, va rog sa ma credeti”; chiar de atunci îmi bateam capul „sa-l caracterizez”, fara a reusi o formula atât de limpede cum gasise ea.
Însa de placut, îmi placea tipul, si de fapt întâlnirea cu el mi-a dat ideea cu ocuparea casei prin forta. Ma împacasem bine cu familia care se pregatea acum febril de plecare. l-am spus-o ca si cum numai la solutia asta mi-ar fi stat gândul: „Ce zici, l-am întrebat, dupa ce l-am invitat în camera, încercam figura? Te simti în stare? „Cum sa nu ma simt, uitati-va la mine”, mi-a raspuns cu o înflacarare firava si trecatoare.
Ma uitam – tocmai de aceea speram în reusita. Era soiid, cu toate ca depasea înaltimea medie, parea scund. Din cauza ca era foarte lat în umeri, iar gâtul, scurt si gros– aplecat în fata. Alura de luptator, dar – acum dupa ce o auzisem pe ea, îmi dadeam mai bine seama – de luptator învins, sau în orice caz, sortit înfrângerii. Miscarile – cam întârziate, cum le sta bine oamenilor puternici erau lipsite de hotarâre, de bucuria la care te-ai fi asteptat vazându-l cât de bine cladit este. pe scurt, impresia dominanta era de forta neajutorata si confuza. Însa daca-l auzeai vorbind – tot potolit si cu anume stinghereala – parând mereu ca înfatiseaza numai sflichiuri de gând, ca placerea lui adevarata consta în a nu spune tot ce ar fi avut sau ar fi putut sa spuna, ajungeai la convingerea contrara.
Noaptea aceea de pânda fara noima, ascunsi în întunericul unei odai minuscule si puturoase, cu tacerea insuportabil de lunga, de extenuanta ne-a mijlocit o cunoastere si o apropiere, cum nu mi s-a întâmplat în prietenii cultivate decenii la rând.
Emotia care ne-a uscat gura s-a produs cu câteva clipe înainte de a începe busculada ce a cazut atât de cumplit pe încordarea noastra înfrigurata, în linistea noptii, care aici, în marginea orasului, semana cu cea dintr-o oala noua, cum se lasa în odaia lui Paremie al lui Nicolae Velea, când înteleptul se mândrea ca, dupa pilda caprei si iedei, care sarisera masa si casa, el sarise cartea.
Stateam în clipele astea dinaintea furtunii si îl întrebam pentru a unsprezecea oara. „Si daca aia or sa faca pe leii, lvanciule?” „Hm!” raspunde el amuzându-se mocnit. De asta îmi placea sa repet la nesfârsit întrebarea, fiindca raspunsul acesta scurt îmi dadea o siguranta totala în izbânda noastra. interjectia aceea articulata atât de potolit de omul a carui forta era mai presus de orice îndoiala îmi facea bine, era învaluitoare si calda ca un camin. Si bucuria era cu atât mai tare, cu cât nu puteam, chiar daca am fi vrut, sa ne-o manifestam – eram, cum am spus condamnati la iiniste.
Ei, si brusc am fost invadati de o emotie de o teama– la început fara nici o expiicatie, era asa ca o presimtire înfricosata – care ne-a brobonat fruntea de sudoare si ne-a uscat cerul gurii. A fost atât de puternica încât tipatul ascutit si disperat „Sariti!”, si zgomotele de devastare barbara care i-au succedat imediat n-au mai adaugat nimic. Ba, prelungirea a adus chiar o anume destindere, sau, în orice caz, o coborâre a interesului la nivel aproape rutinier.
Cum am spus, eu îl întrebasem pentru a unsprezecea oara: „Si daca aia ar avea inspiratia haioasa de-a o face pe leii?”, iar el a zis cu acelasi ton, pe care-l mai auzisem de zece ori, „Hm!”... si mi-a placut si de aceasta data la fel de mult, auzindu-l.
Numai ca placerea nu s-a mai facut bucurie vazându¬l pe lvanciu cât de mare-i si cât de blând se veseleste de eventuala nerozie a celor de la „spatiu”, si pânda noastra spre în afara, stradania de a ne tainui fata de cartier, de orasul întreg ca si cum orasul nu avea alta grija decât sa afle ce se va întâmpla cu cele doua camere si bucataria din curtea noastra dupa ce va pleca familia care o ocupa – de a ne tainui prezenta si intentiile, a fost însotita si coplesita de o pânda înauntru, în noi, ca si cum în încapere s-ar fi ivit un duh ostil care influenta totul în jurul nostru, în univers cu scopul precis de a ne nula, de a ne nimici.
Si veselia stapânita a bunului lvanciu ca si cea cam isterica, a mea, s-au poticnit de tacerea din jur, de spaimele noastre absurde, capul a început sa ne vâjâie violent si buimacitor, încât pâna si vointa de a supravietui ni s-a chircit si a încremenit definitiv, ba si tipatul acela de groaza animalica „Sariti!”, care ar fi putut, daca nu sa ne scoata de sub vraja înfricosata ce ne invadase, macar sa ne puna cât de cât în contact cu lumea, a sunat mai neangajant ca geamatul unui calup de clisa.
„Nu ne legam la cap fara sa ne doara” a zis cu voce calma lvanciu, semn ca spaima cumpiita din secundele anterioare o traisem de unul singur si doar mintea mea o extinsese si asupra lui.
„Cum zici tu”, m-am silit sa ma înscriu în dialog, fara a reusi, fiindca m-a întrebat cu panica în glas: „Ce-i cu dumneavoastra?” Si i-am simtit palma grea si calda pe genunchi.
Afara începuse tambalaul. S-au aprins brusc luminile, s-au deschis geamurile spre strada pe unde oamenii au sarit rapid si-si cereau deslusiri; a aparut si un echipaj cu masina (foarte prompt) si, nereusind (marturiile oamenilor, facute cu voce tare, erau contradictorii) sa identifice locul si persoana care tipase, a amendat vreo câtiva dintre cei aflati pe trotuar – si-a plecat. Au intrat si oamenii în casa, mai întâi cei amendati; apoi dupa ce au mai comentat si înjurat, s-au retras si ceilalti.
Înjuraturile s-ar fi cuvenit reluate mai târziu, dupa ce cartierul s-a linistit deplin si a adormit o bucata, afara de noi doi, când, tot atât de neasteptat si înspaimântator, dar cu un timbru barbatesc si „nelucrat”, s-a auzit din nou: „Sariti!” „Nu ne legam la cap fara sa ne doara”, a zis lvanciu din nou.
Am tacut, atent la agitatia strazii. Asteptare zadarnica dinspre partea asta, fiindca nu s-a deschis decât o fereastra si probabil ca stapânul a încercat sa sara din nou afara, însa l-a oprit nevasta care i-a suierat veninos: „Nu-ti ajunge o amenda, ce or sa mai manânce copiii, nu te gândesti, scandalagiule!”. În rest nimic, doar din cotetele improvizate, gainile au preluat nelinistea pe limba lor. Pâna s-au plictisit si ele (dupa ce au realizat un moment de ampiitudine si antreu maxim) si au tacut si s-a înstapânit din nou linistea.
Prudenta atât de tenace a lui lvanciu m-a plasat într¬o rezerva care ameninta sa instaleze o nota dezagreabila în relatiile noastre. probabil ca nu i-a scapat caci a devenit mai vorbaret abordând chiar subiectul care ma preocupa: „Dumneavoastra sunteti mai rasfoit ca mine, dom’profesor, eu stiu de la batrâni – si ai mei si socru-meu – ca omul, de aia-i om sau prin asta se cunoaste ca este: pentru ca nu îndura sa-l lase la ananghie pe cel de alaturi; macar o cana de apa sa-i dai, chiar daca n-are nevoie, dar te simte lânga el, si asta-i aduce oricum o usurare...”
Mai da la iveala din buzunarul salopetei un pachet de nationale pentru a ma îndemna sa fumez fara grija, „ca avem” si urmeaza: „Scoate pe cel napastuit – din mâna celui care îl napastuieste si nu fi slab de înger când hotarasti dreptatea”.
Astea de la bunicul le stiu, ca i le spunea mereu tatii, nu-mi mai amintesc cu ce rost anume, îmi închipui ca voia sa-l aduca pe caile bisericii – fiindca daduse în tâcneala asta, bunicul – deoarece pomenea una-doua despre Sfânta scriptura.
Cum vorbea în soapta, spusele lui capatau o caldura si o tensiune convingatoare, de care nu era în stare, în conditii normale. Dar tocmai adâncimea lor, sublimata de patosul discret, barbatesc al pronuntiei abia perceptibile mi-au ascutit iritarea ce ma încerca de când îl auzisem dând sfatul acela „cuminte”.
„Si-ti amintesti des cuvintele batrânului?” l-am întrebat cu otarire bine învaluita.
A tacut. Si-a acoperit tigara cu mâna ca într-un fel de coif care-i surdiniza sclipirea; parca si respiratia i-a devenit mai silentioasa.
„V-am spus de la început, l-am auzit într-un târziu, când geamul – îngust, fix si înalt – devenea alburiu, ca sunteti mai rasfoit ca mine. nu-i drept sa aveti de la mine aceleasi pretentii ca si cum le-ati avea de la dumneavoastra”. Si, în continuare, fiind limpede ca nu asteapta vreun raspuns, namila draculuil Descopera, plin de încântare: „ la-auzi ti ce frumos cânta cocosul de vizavi, cel mai frumos din tot i”.
- S-apropie momentul, lvanciule, îmi regasesc în parte bucuria în înfrigurarea de mai înainte.
Nu se înscrie „în tema”.
- Sotia fierbe acum mâncarea, cred ca o fi gasit niscai lapte, sau macar câteva oua, ca sa mearga mai iute... Ce bine ar fi daca s-ar lamuri treaba pâna se face ora sa plece la fabrica.
- Te duci si tu mai târziu, sari gardul; am lucrat si eu, când eram elev, la santier, cunosc smecheria.
- Da, se practica si acum, dar mie nu-mi merge. Atât ar vrea fratii sa ma ghiceasca cu o meserie de asta.
- Ei, na. Te pomenesti ca îi fi director.
- Nu-s, dar nu tine...
- Si de ce, ma rog?
- Ei, mai fluier din când în când în biserica. acum, de când m-am însurat, m-am mai potolit însa ei nu ma uita.
- Care „Ei”?
- Husanii aia mari, de la directie, etici... dupa astia ceilalti – nu stiti cum e?
- La noi cu chestii din astea se ocupa cei mai tamâiosi? nu le dam nici o aten tie – nici noi, nici elevii. Voi îi luati în seama?
- Si la noi, la fel. Doar n-or sa se apuce aia care halesc meserie pe pâine sa dea din gura, ar muri de rusine. Dar de luat în seama ne iau ei. chiar le convine ca nu le dam atentie: în felul acesta îsi fac treburile în iiniste si ne mai au si la mâna – ca suntem individuaiisti, ca nu ne integram în viata colectivului ma rog, tot felul de cucuri din astea cu care dumnealor manânca o pita alba, alba de tot.
- Dar cum de te-ai pus asa rau cu ei?
- Asta nu-i greu. Ajunge sa-ti cauti de treaba si, cum spuneati dumneavoastra, sa nu le dai atentie. De restul se ocupa ei. mie au vrut sa-mi dea bilet la mare, când eram neînsurat, si n-am vrut sa plec. Foc s-au facut, mai ales ca de dus, m-am dus la mare, însa pe banii mei.
- Dar aicea, nu te supara, n-ai avut dreptate.
- Poate, asa mi-au zis toti. Sa zicem ca eu am fost prost...
- Ei, n-am vrut sa spun asa ceva.
- Stiu, dar sa zicem ca am fost prost. Când vezi ca unul pe care îl tragi la masa se vâra sub masa, îl lasi în plata domnului, nu? de ce trebuia sa se supere, sa ma urmareasca pâna în pânzele albe? Asta nu mi-i mie clar. Adica mie îmi este, dar nu se potriveste cu ce spune lumea: ca n-am avut dreptate.
- Pai daca ti-i asa de clar, lumineaza-ma si pe mine, îl rog zâmbind.
- Pe el cel mai mult îl supara doua lucruri, raspunde ignorând ironia mea nevoiasa. Daca vad ca nu ti-i frica – si mie nu-mi este – sau nu ai nevoie de ei. iar eu stiu de mult – n-as putea spune daca m-a învatat cineva ori mi-am dat singur seama – ca nimeni, oricât de cumsecade ar fi, nu-ti da nimic fara a cere ceva în schimb. Daca nu-ti cere pe loc, vrea mai târziu; daca nu vrea nimic înseamna ca vrea totul.
- Si în ce ar consta „totul”? întreb, realmente impresionat, si de ce spunea si de cum spunea.
- Nu stiu, nu-mi bat capul, atâta doar ca ma feresc sa am de-a face... Harharii astia, zice cu caldura, nu se mai urnesc odata? Îi aparu amiaza în pat si...
O bataie discreta în usa.
- Dom’profesor, sopteste Dessy, fetita mai mare a prietenei noastre. deschis.
- Buna dimineata, Dessy, v-ati sculat?
- De mult, mama va roaga sa ne ajutati sa scoatem bagajele la poarta, ca sa aveti timp sa va aranjati si dumneavoastra.
- lmediat, Dessy. Hai, lvanciu: „Ciipa cea mare a sosit”.
lese în tacere dupa mine, îmi face semn sa încui camera si ne strecuram spre fundul curtii, în casa care de astazi va fi a noastra. suntem prea hotarâti sa dobândim. Încaperile, goale, arata pauper, sunt dezolante.
- O sa cam avem de hâit, pâna le scoatem la lumina, îmi sopteste lvanciu, indicându-mi cu privirea, peretii coscovi ti, si petele unsuroase de pe ei, de pe dusumele.
Zâmbim si începem a scoate în curte, la poarta, boccelele – grele al dracului – pachete si o garnitura de mobila. Dessy ramâne de straja lânga noul loc al bagajelor si se uita nerabdatoare în lungul strazii, noi caram – rapid, spomic – fara sa ne resimtim de efort, de noaptea de veghe. Lumina diminetii devine tot mai clara. Mama se întristeaza, pe masura ce spatiul în camere se largeste, facând tot mai evidenta placerea; copiii – mai ales cei trei mici, dar si Dessy – freamata de placere.
În fine, am plasat totul la poarta si intram sa luam „lucrurile noastre”. când iesim, nevasta lui lvanciu. E numai lumina, bucurie, ne face strengareste semn cu ochiul – „Gata?” Si tot ea: „Gata!”.
Nu-i mul tumita de cum distribuim „lucrurile noastre” în camere, le schimba mereu si se opreste din aranjat numai dupa ce pune masa si un scaun în camera mai mica: „Poate ca dom’profersor mai vrea sa lucreze, are de scris sau de citit” motiveaza ea si roseste imediat dându-si seama ca i- am priceput manevra si zâmbesc.
Mai aduce un scaun din „dormitorul” lor, îl aseaza vizavi de celalalt, pune pe masa o sticla de Mastica si un pachet de „Virginia” rosii.
- Asa, pâna dau eu o fuga sa aduc ceva asternuturi, beti câte un paharel ca v-o fi cât ati stat ca strigoii la pânda. lvanciu, mai adauga în gluma, vezi sa nu te îmbeti, c azi plamadim primul baiat. De surescitare nu realizam, niciunul, caracterul deplasat al glumei. A plecat valvârtej, aproape ca ar fi sarit într-un picior de bucurie.
- Al dracului si muierile astea, îngâna lvanciu privindu¬i soldurile în leganarea lor buimacitoare. Auzi la dumneaei: „Beti câte un paharel”, de unde paharele? face nedumerit scotând dopul sticlei, pe care mi-o întinde: „Dati-i cep! Dom’profesor” Bem si ne aprindem câte o tigara. Suntem tristi. Prea mult zbucium, pentru o maghernita slinoasa. Facem, totusi, planuri – sa varuim si sa zugravim împreuna, sa iau o masa pe zi cu ei, sa notam la poarta indicatii despre felul cum sa fim sunati fiecare etc.
De abia rasare soarele si aerul se încalzeste – n-a mai plouat de mult. Mai bem câte un gât – tot asa, fara convingere, fara vlaga.
- la uite ce repede s-a întors, alearga ca o iapa, se bucura lvanciu auzind poarta deschizându-se. Haideti sa-i facem taraboi ca a întârziat, propune luând sticla si pornind spre iesire. Îl urmez, bineînteles. Dar nu era ea, ci un barbat, scund si sfrijit, însotit de o femeie planturoasa si cu o mustata de husar veteran. Amândoi tabârcesc câte un tuhal plin de boarfe. Ne saluta cu buna-cuviinta, desi sudoarea îi îneca, si o tin asa spre casa noastra” privim stupefiati. Abia când barbatul se fandeaza, în prag, ca sa încapa cu tot cu sac, reusesc sa articulez: „Alo!”
A fost destul de imperativ caci se opreste si-si pune încarcatura jos, ea îl imita. Ne privesc – ea veninos, el nedumerit, dar jucând, destul de prost, nedumerirea, lucru care ma cam înfurie.
- Ati gresit adresa, fac maiitios. Stârpitura pare hotarâta sa se tina tare.
- Daca-i mai bati la cap cu întrebari tâmpite pe domnii, se rasteste la enorma movila de seu cu mustata jilavita de sudoare, te traznesc de-ti suna apa în creieri.
- Eu?!
- Tu, nu te mai zgâi ca proasta în târg, baga lucrurile în casa.
Asta e prea de tot si pentru blândul lvanciu. Se îndreapta, cât e de masiv, spre aschimodia care face pe istetul si acela n-are cum para atacul caci îl însfaca bine cu o mâna de turul pantalonilor si cu alta de pietii camasii ridicându-l deasupra capului.
- Asa te porti tu cu o doamna? Ma neciopiitule, îl admonesteaza lvanciu.
„Doamna” da sa se repeada cu mâinile ei înrosite si asprite de lesie la gâtul agresorului, dar acesta o proiecteaza cu o miscare de umar pe sacii din prag.
- la luati si dumneavoastra un sac de acolo, dom’profesor, si haideti sa aruncam calabalâcul acesta peste poarta, ma mobilizeaza lvanciu.
- Tata, tata striga disperata o fetita negricioasa, nutrita foarte vag, tinând în brate un danci tot asa de prizarit ca si ea si care, speriat de tipatul sora-si, a dat drumul la o goama asurzitoare. N-avusesem cum îi vedea, fiindca abia intrasera în curte.
- Îs ai tai? a întrebat prosteste lvanciu.
- Dar ai cui? a raspuns acela cu tantasenie amarâta. l-a asezat pe pamânt, în picioare si i-a comandat scurt:
- Da-mi o palma! A trebuit sa repete mai rastit, fiindca acela se uita nauc la el, la noi.
Dupa ce i-a fost îndeplinita, destul de anemic, cererea, lvanciu a îndesat sticla de bautura si „Virginia” în mâinile pirpiriului si s-a îndreptat spre poarta.

Lica Rugina, 30 august 1986