PRIETENII NOSTRI

Prozatorul LICÃ RUGINÃ
Ar fi împlinit 80 de ani!

Când ma gândesc la cel care a fost bunul si statornicul meu prieten, prozatorul si celebrul profesor, LICA RUGINA – totodata anonimul si... arhicunoscutul Cavaler al unei lumi pitoresti si „deocheate”, care a dat o anumita aura solara si o consistenta de necontestat vietii Orasului Galati, deja asediat de pâcla greu de suportat a ceea ce avea sa fie, timp de aproape jumatate de secol, „starea polara” a fiintei românesti – nu stiu de ce îmi vin în minte, nejustificat si cu obstinatie, niste versuri razlete ale lui Topârceanu: „(...) În ce vara, în ce an/ Anii trec ca apa/ El era drumet sarman/ Muncitor cu sapa.( ... )”
Dar de ce aceasta asociere nelalocul ei?! Lica Rugina si... sapa! El care, de când se stie el, a fugit de sapa... El, Marele profesor si mânuitor scrupulos al cuvântului, Lica Rugina, a contrazis permanent originea sa umila (orfan si copil de trupa dintr-o fundatura vasluiana, Bursucani), cu aplomb si prestanta, mizând, tot timpul, pe efortul intelectual, pe inteligenta. Si totusi ori de câte ori îl întâlneam si¬l întrebam ce face, invariabil îmi raspundea: „Cu munca! Cu munca!”
Desigur raspunsul lui mustea de un umor fin, original, plin de întelesuri. Nu ca ar fi fost un dram de adevar în spusele sale, ci cu totul si cu totul altceva. Mai profund, mai cu sens, mai apropiat de întelegerea românului. Auzindu-i raspunsul, de fiecare data altfel nuantat, ar fi trebuit sa meditezi mai mult la ce a vrut sa spuna.
Lica Rugina! Câta valoare, cât talent, câta vointa de a trai..., de a ramâne în constiinta contemporanilor! Si cât de efemere se dovedesc a fi toate!
Desi a cochetat tot timpul cu marea literatura, cu marii literati ai vremii (Nicolae Velea si Fanus Neagu i-au fost prieteni), Lica Rugina, probabil din considerente personale, nestiute de mine, cu greu s-a decis sa se dedice scrisului. Pesemne din prea mult respect fata de limba româna. Limba materna. Scrierile sale sunt putine, însa de mare pret.
„Sarea la vremea ei” (proza scurta), „Vasile, cel neluat în seama” (proza scurta) si „Diminetile Evei” (roman). Scoase la intervale mari. Nu din lipsa substantei narative a autorului ci mai mult din scrupulozitatea acestuia. La care, presupun eu, semnatarul acestor rânduri, s-au adaugat nefast si marile lui suferinte care, în cele din urma, l-au si rapus.
Nu întotdeauna, omului îi este dat ragazul de viata necesar sa spuna ce ar fi avut de spus. Pâna la urma ajungem tot la: „În ce vara, în ce an/ Anii trec ca apa...”

Constantin Vremulet

„Liana, eu ma duc!”
* Am apelat la bunavointa doamnei Liana Rugina (sotia lui L.R.) sa ma ajute sa reconsider un moment din cel care a fost si va ramâne Omul si Prozatorul Lica Rugina. De la ea am primit manuscrisul prozei „CASA”, gasit într-o mapa cu mai multe scrieri, datate 1986. Probabil un nou volum în perspectiva; manuscrisul piesei de teatru „Miron Costin”, care a fost propusa Teatrului Dramatic Galati si din motive obscure, nu a fost pusa în scena, în timpul vietii sale; precum si fragmente ale „Jurnalului” sau, parte din ele publicate episodic si disparat în diverse publicatii galatene, printre care Porto-Franco...
„Si altceva?”, am mai întrebat-o eu.
„Despre ce altceva?!”, mi-a rasuns ea surprinsa tot printr-o întrebare. Gândurile si framântarile lui despre ce va face în viitor au fost multe... Adesea vorbeam despre ele. gânduri, vise... Însa definitorii si categorice au fost ultimile sale cuvinte din noaptea de 17 decembrie 2008, orele, 2,20, când, treaza fiind, l-am auzit zicându-mi: „Liana, eu ma duc!”.