CRONICÃ LITERARÃ

Echinox sau Solstitiu si Adorabila Fiara
doua volume de Cristina Emanuela Dascalu

O carte de vizita impresionanta, o personalitate putemica si iradianta, acestea ar fi primele impresii despre Cristina¬Emanuela Dascalu, în miezul unor întâlniri (prea) fugare, în mijlocul unor evenimente culturale majore cu care lasul a început sa ne obisnuiasca din ce în ce mai mult în ultimul timp. Într-adevar, lectura celor doua volume de poezie primite în dar (Echinoctiu sau Solstitiu, Editura Timpul, lasi 2009 si Adorabila fiara, Editura Crigarux, Piatra-Neamt 2009) nu a diluat cu nimic sentimentul initial, dimpotriva, cu fiecare pagina citita s-a adâncit tot mai mult ideea ca, dincolo de premii, diplome, burse, specializari si responsabilitati, Cristina Emanuela Dascalu e nascuta în anotimpul Poeziei.
Autoarea nu-si concepe existenta altfel decât în si întru poezie, în cuvântul ca temelie a actului demiurgic, chiar daca scrisul conduce, inevitabil, la însingurarea asumata a creatorului: ne construim zilnic; un cuvânt, o piatra, / un cuvânt, o piatra, / daltuim în jurul nostru edificli de sunete / de aceea ne si auzim asa de greu unli pe altli / închisi în propria noastra singuratate / ca într-o temnita fara usi, fara ferestre („Temnita”).
Titlurile volumelor, voit oximoronice, reflecta dualitatea intrinseca, puternic polarizata, a creatoarei, chemarile a doua lumi opuse, de o frumusete pura în complementaritatea lor. Între echinoctiu si solstitiu, poeta construieste un univers al rostirilor si rostuirilor (Nimeni nu vinde pe nimeni aici / Întelege si lasa-te în voia mea, nu e scapare / În spatele copacilor imaginari / Nu este padurea imaginata / Nu e început sau sfârsit / Totul se naste aici in medias res – „ln medias res”), un labirint existential strabatut cu pasi repezi si fermi, în care marginea si centrul sunt oricând interschimbabile: nu trebuie decât / sa te prefaci / ca întelegi/ drumurile din noi / nu mai duc / de multa vreme / dincolo de versantul / tacerii dar uite / e ultimul mugur / ce-mi bate sub / pleoape / ca inima noua / încât mi se pare/ ca poteci / serpuiesc pe / umarul tau / pâna dincolo / de clipa de fata. / din cetatea auzului / s-a desprins / ultimul zbor. („Good-bye now”)
Tensiunea acestei carti de debut, ce cuprinde poeme din epoci diferite de creatie (si de aici normala inegalitate valorica) e data în special de vizuaiizarea poetica a conflictului dintre eu si tu, în desfasurarea ciciica a unei iubiri primordiale, acaparatoare: zid al executiei – umbra;/ întrebari prin care sevele / uita radacina, / iubindu-se de dragostea / frunzei în cadere – un mod / de a exila neantul; sarut printre / gratii de sârma ghimpata, / tu, eu, tu; trupul – forma vânduta / a inimii; / si din nou despre noi, / plimbarea în interior printre / rafale de gloante oarbe, / ninsoare din umbra ciuruind tacerea. – „Din nou despre noi”.
Autoarea nu ezita în a-si radiografia visele, emotiile, trairile, spaimele si bucuriile cu sinceritate dezarmanta, îmbracând tesatura ideatica într-un dramatism metaforic propriu: lubirea renascând de sub nameti / înspaimânta topitele-i pupile. / e timpul vrajitor, sau nu mai stim / trecutul descifra printre argile? / Se-ntoarce ceasul singur în ajun, / mi-e greu sa mai deschid din verde ochli, / încercanate, visele sustin / zapezile trecute precum snopli. / Ma leg de- un gând, dar funli sunt subtiri, / mi-e teama, eu sau el c-o sa se sfarme / învesnicind tacerea din priviri / pe alb sterii de pe tragaci de arme. / Ce simt sub mâini, spre unde ma îndrept / mi-e teama de raspuns la întrebare / atât mai scriu, ca înca mai astept / sub clipa-nmuguririlor bizare. („Arheologica”)
Reluata în volumul urmator, pendularea între lumea în care se vorbeste si lumea în care se tace (se scrie, se re¬scrie) demonstreaza capacitatea de a conduce cuvântul cu maiestrie fie spre iubirea ca împlinire suprema (iubirea se iveste tacând, fara zgomote urca în noi / sfâsiindu-ne ne renaste; mereu fara zgomote / inutile, înlantuire de clipe, iubirea se iveste / tacând; neputinciosi uitam / cuvinte atipite... te voi tacea / cu cel mai tandru dintre necuvinte. – „ lubirea se iveste tacând”), fie spre apocaliptice si definitive disolutii (cuvânt obosit, sfâsiat, / refluxul tacerii îngroapa / schelete de sunete verzi. / val peste val – uitarea - / ca o ultima ninsoare din an. / trepte de apa. Masuram / distanta dintre vise si somn, / în cadere de sunete calme, / reflux al spaimei de clipa / în care lumina rotunjin du-se / ne apleaca privirea, fulgerând / cutremurarea irisului, asteptarea retinei. / ochiul tau luminând clipa / cu sclipiri / de urme / pe apa...– „Privindu-ne”).
Vizualul si auditivul se contopesc în neatteptate sinestezii (tipat de aripa frânta, de lumina topita / de contur nenascut, / tipat cutremurat pe retina), iar ritmurile variabile, clasice si moderne, esentiaiizate, amplifica senzatia de launtrica ravasire. Câmpurile lexicale dominante se circumscriu ideii de confesiune perpetua, o permanentizare a marturisirii ca unica posibiiitate de evadare din încremenirea cotidiana si amorfa: Poate mai sunt, sigur mai esti / Desi atâtea taceri te condamna / Învingatori si învinsi dinspre toamna / Printre taceri, ne-am regasit. („Sigur mai esti”)
Cel mai interesant poem al volumului Echinoctiu sau Solstitiu l-am descoperit facând un exercitiu de dinamica textuala, punând cap la cap titlurile poeziilor din cuprins într-un joc al concentrarii si densificarii sintaxei poetice: ln medias res iubirea se iveste tacând / bulgari de sare, buletin meteo, test / privindu-ne – poem de dragoste / arheologica, zapezi, risipa de toamna / mereu iubirea, licitatie câstigata. / REMEMBER. / iubiri, adica foi de calendar / tu poti dulce timp de un vis / trist poem de dragoste / caut pasli mei pierduti. / Tarm / sigur mai esti, în luna – lame de metal /nevoia de tuburi de oxygen / din nou despre noi suflet de închiriat / nedumeriri, alta toamna / asfalt / Q. E. D. / Egee, pacat primordial. FlNAL.
( ... ) Al doIIea volum, aparut în acelasi an 2009, marcheaza o noua stare de tensiune completata de o eleganta a spunerii si a supunerii cuvintelor. Mai omogen decât anteriorul, cu doua sectiuni echilibrate (Adorabila fiara si Sfatul vamesulut), completate de o Postfata semnata de Violeta Lacatusu si de consistente impresii si referinte critice apartinând unor nume sonore ale culturii române si universale, Adorabila fiara e o carte a initierii prin rugaciunea de zi cu zi a versului, o marturie a luptelor, a patimilor care (se) mântuiesc prin cuvânt.
În acest razboi de uzura, poezia, adorabila fiara, adânceste si împlineste misterele esentiale ale lumii, conducând eul interior spre tensionate victorii asupra efemerului si perisabilului: Poezia: Adorabila Fiara / Coltli nauntru, doar ochli-nafara / Efectul eclipselor solare în bulgarul de zapada / Argint de nopti neinventate, cu luna, fulgere / Traznete, curcubee si lanuri singuratece / Ciresli în floare, muguri în devenire / Zapezi neninse si ape neatinse/ Sunete neauzite, nerostite, nenascute / Plimbari cu picioarele goale prin roua diminetii / când cuvintele alearga în fata ta / Fara lesa. („Întâlnire de gradul doi”)
Cea de-a doua sectiune e pusa explicit sub semnul vamesului, al iimitelor, al frontierelor dintre posibil si imposibil, al trecerii si revenirii dintr-un exil voluntar si necesar, un teritoriu în care timpul e masurat, cântarit si împartit ca o marfa oarecare: E ora când vamesul te-a prins/ Al cui e timpul asta, cetatene? / Sau domnule sau suspectule ins / Al meu. Minti / Si de rigorile datoriei patruns/ Vamesul de serviciu îti ia tot timpul ascuns / Si la laboratorul vamli îl duce / Unde se decide ca-i fals / Conform cu hârtia oficiala / Timpul acesta exista: / Muzeu de rani vindecate. („Sfatul vamesului”)
Cristina-Emanuela Dascalu demonstreaza o rara capacitate de a-si conduce cu mâna sigura mesajul, aparentele aglomerari de vocabule dând coerenta puternicelor semne poetice, pietre de hotar pe un câmp al ideilor si idealizarii, ca în aceasta „Ars poetica”: Port în mine adorabila fiara: / Coltli nauntru, doar ochli-n afara, / Încercanate idei strapung / Învelisul de solzi al mirosului scund. / Se bucura namila din labirint / Cioburi de vise când se cuprind. / Coltli rupând carnea minciunii / Scriu cu noroi pe treptele lumli. / Înfing în ape drumul de solzi, / Sfâslindu-se gândul cu rana de colti, / Durându-ma ochiul de mai dinafara, / Val peste val, se-ntrupeaza iar fiara / Totusi scriu cum as mângâia piatra din nori, / Când astazi se scrie pe duruitori, / Pe pietre-aruncate si pe tâmple fierbinti, / Adorabila fiara, sa nu ma mai vinzi / Stelei duble si fara noroace / Ca balaur pe ochi sa se-nsface. / Port în mine carapace verzuie / Si duruta cerneala, si cerneala cam suie.”
Parcurgând cele doua carti, cititorul va constata ca adorabila fiara îl seduce, îl sfâsie fara mila si, în acelasi timp, îi reconstituie parametri arhetipaii ai binelui si frumosului. Îmblânzita sau nu, poezia Cristinei-Emanuela Dascalu comunica si cumineca, iar foarte talentata autoare cu siguranta înca ne rezerva alte întâlniri de taina pe tarâmul privilegiat al creatiei.

Mihaela Gradinariu