CRONICÃ LITERARÃ

Poezia Calinei Trifan: între eros si thanatos

La sfârsitul anilor 90, interesata de dimensiunea livresca a poeziei optzeciste din Basarabia, citeam poemele Calinei Trifan în cautarea referintelor la faptul de cultura, a intertextualitatii sau a textualismului. Atunci, am ajuns la concluzia ca autoarea Solic-ului nu e adepta medierii prin cultura sau deja-dit a sentimentelor si nici a exprimarii cautate, ea preferând lirismul introspectiv, poezia trairii imediate si dictusul natural. La lectura celui de-al saselea volum – Femeile iubesc cum respira – impresia ramâne aceeasi: poezia Calinei Trifan nu vrea sa epateze si nici sa demonstreze ceva, nu tine cu tot dinadinsul sa se încadreze în estetica vreunui curent literar sau sa opereze în exclusivitate cu intrumentarul vreunei generatii. Cautându-si „de lucru în suflet”, poeta calatoreste prin cele mai întunecate hatisuri ale sinelui si scoate la iveala un adevar incontestabil – „sa iubesti si sa mori nu-i târziu/ niciodata”.
Se pot distinge doua dimensiuni ale liricii Calinei Trifan, exprimate prin doua câmpuri lexicale perpetuate de la un volum la altul. Trup, inima, ochi (ce „se-aprind languros”), voce, indicii ale trairii-iubirii-pasiunii, se raporteaza la cea dintâi dominanta tematica a versurilor – Eros, Tacere, întuneric, ceva nebulos, viitorul adânc, groapa, atribute ale trecerii-muririi-transcederii, alcatuiesc recuzita celei de-a doua dominante – Thanatos. Dragostea si implacabila trecere îsi sunt complementare si în cartea Femeile iubesc cu respira. Personajul versurilor, un liric bine temperat, îsi evoca iubirile si îsi constata pârguirile, parcurgând, fara frustrari sau angoase, drumul ce „se termina brusc/ printr-o poteca/ pavata cu inimi împietrite”. Atât pornirile inimii, cât si secarea trupului sunt privite cu o cuminte împacare, care vine, probabil, din întelepciunea iubirilor târzii si din convingerea de netagaduit ca atunci „când se închide un drum/ se deschide altul/ daca nu se deschide un drum/ atunci o carare printre balarii/ daca nu o carare -/ o groapa sigur/ pe masura ta”.
În Femeile iubesc cum respira, scenariul iubirii se desfasoara într-o atmosfera feminizata: „Cu gene rimelate de ceata/ la jumatatea zilei atipesc/ pe-o râna-ntoarsa dealurile/ într-o nesabuita singuratate -/ lauze se odihnesc”. Uneori, parca în maniera soresciana, Calina Trifan atribuie naturii un fel de cochetarie feminina: „La jumatate de drum/ si-a încheiat socotelile [ziua – n.m.]/ dar am crezut ca mintea/ de, ca femeile// a facut orasului ocol/ apoi la orizont s-a postat/ a smuls întunericului promisiuni/ si ni l-e-a turnat pe toate în cap// fara vreo legatura între el/ dar printr¬o miscare ascunsa/ a rasturnat si orizontul/ si-i buna dusa”. Alteori, în traditie neoromantica, sugereaza, cu exaltare, ca principiul feminin si, respectiv, iubirea sunt elemente primordiale: „Femeile iubesc cum respira/../ Când lumina ochilor îsi gasesc/ înaripate/ nu mai ating pamântul/ toata caldura si lumina orbitoare/ soarele de pe cer/ de la ele o împrumuta”. Dragostea însasi se manifesta în diferite ipostaze. Uneori e senzualitate traita cu cea mai mare intensitate („Voluptatea de la unul la altul/ a trecut/ ca un pahar de vin/ era cazul sa o sorbim pe¬ndelete/ cu paiul/ dar înecându-ne cu extaz/ am epuizat întreg raiul si iadul/ dintr-o unica înghititura/ si într-o singura clipa”), alteori e tandrete si spiritualizare („când camasa de pe frânghie/ m-a îmbratisat cu aerul tau/ sa-i mai desfaca bratele/ n-a putut nici Dumneze”), în unele cazuri e sentiment inefabil, coplesitor si intangibil totodata („dar înca nu s-a nascut femeia/ iubirea careia/ din bratele lui Venus din Milo/ sa te smulga”).
Pline de sensibilitate, versurile Calinei Trifan nu sunt totusi sentimentalisme. Autoarea stie sa stapâneasca discursul confesiv si sa nu permita exprimarii patimase sa domine poezia. Astfel, suntem martorii unui lirism cumpatat ce se converteste în contemplare. Iata un poem (cred ca este unul dintre cele mai frumoase texte din carte) în care aceasta potolire a afectivitatii îsi gaseste o explicatie: „Acum sunt o femeie fara vârsta/ am foamea potolita/ odata am tinut în brate întreg universul/ acum doar îl observ// de când ma stiu uit de la mâna pân’ la gura/ dar trupul meu n-a uitat nimic/ sunt pergament mesopotamian/ bine tabacit// cu capul în nori am trait/ vise pe care nu si le-ngaduiau nici regine/ acum cu cadavrele lor mincinoase/ ma hranesc nu doar eu dar si pe tine,/ cititorule”. Altadata traite cu intensitate, sentimentele sunt acum literaturizate, constiinta scriptoriala devenind tot mai pronuntata.
În Femeile iubesc cum respira ni se sugereaza ca viata, iubirea, fericirea poarta amprenta nesigurantei, si doar moartea sta sub însemnul certitudinii („usor la stânga e ceva nebulos/ dar sigur”; „dar viitorul adânc/ înca n-a dezamagit pe nimeni”). Mai multe poeme din carte se construiesc pe motivul trecerii. Calina Trifan reuseste, si în acest caz, sa evite exprimarea patimasa. Ironia îi ajuta sa scada din intensitatea dramatismului: „hai, n-o face pe mortul/ c-ai sa sperii viermii de moarte/ si-i vei avea pe constiinta”. Inevitabila, moartea poate fi acceptata cu seninatate, si acesta pare sa fie unul dintre mesajele centrale ale cartii: „întinzându-ma cu toata greutatea trupului/ pe fundul gropii presarate cu flori buimaca/ mortului lungit – i-am zis – scuzele mele/ si fata ca un felinar i s-a luminat/ / nu ma supar – multumesc si groparilor -/ pentru ca m-au întors pe alta parte/ nu mai suportam oasele-mi amortite/ ce fericire aceste întâlniri inopinate/ de peste veac!”.
Concise, dar foarte elocvente si relevante, nascute dintr-o sensibilitate fireasca, fara experimente lexicale si artificii imagistice, populate de un personaj feminin care îsi gaseste sensul existential în iubire si stie sa accepte moartea prin iubire, poemele Calinei Trifan sunt pe cât de accesibile, pe atât de rascolitoare. Confesive sau contemplative, descriptive sau sententioase, versurile sunt ca o împartasire spirituala, iar celui care deschide aceasta carte nu-i ramâne decât sa urmeze îndemnul autoarei: „bunule, nostru cititor,/ arunca tu cel dintâi cu piatra/ si daca poezia ramâne în picioare/ sa stii ca asta e totul, restul e nimic!”.

Lucia Turcanu