PAGINI POSTUME

Nucu Vamesu*
- Fiilor mei, Oana si Cosmin -

Debarcaderul era învaluit în pâcla odihnitoare a noptii de septembrie. Sub blanile sanatoase din stejar clipoceau arar valurile mici si deja obosite, mânate de vântul fara prea multa vlaga tocmai de la malul dimpotriva al lacului.
Asezat pe scaunelul taranesc în trei picioare, acoperit cu o dimie trentaroasa, Nucu Vamesu privea pierdut întinderile de apa. Dupa ce umpluse pâna-n buza bardaca burduhanoasa, cu licoare chihlimbarie, acoperise cu un servet alb crapul pârjolit în protap, de care Vamesu înca nu se atinsese, nea Gheorghe, paznicul banuit de-o vârsta cu salciile pletoase din preajma, caci nimeni nu i-o cunostea, se retrasese în chilia lui dintr-o latura a cabanei.
“Dom’ inginer, simte nea Gheorghe ca nu prea esti în ape calme. Din crapul asta, cum nici în America nu gasesti, mai ca n-ai ciugulit, abia de-ai sorbit o gura din otonelul meu. Îi mare beleaua? Daca n-ai chef nu te spovedi. Eu ma duc, vreau sa prind primul somn al gainilor. Mi-oi obloji cu frunze de nuc pârdalnica de încheietura care nu ma prea asculta si-oi ramâne cu ale mele. Are Gheorghe destula cenusa pe suflet. Boierii astia de s-au cocotat cam peste noapte, ma tot iau în aia a Gherghinei, barem tovarasii dinainte nu ma huleau. Ma aflu pândar aici de când ma stiu, si-acu na-ti-o, ajunsei bodogard! Pai... i-a buna?! Da’ ce sa mai... te las, noaptea iarta toate pacatele.”
Catranit chiar peste poate nu era în seara asta Nucu Vamesu, dar vorba ceea, nu-i prea stateau gândurile în apele teritoriale. Venea rar pe aici, doar atunci când simtea ca haturile care- i struneau bidivii de la caleasca propriei vieti deveneau de tot elastice, aceasta înainta, dar cam alaturea cu drumul. Trei lucruri îl faceau sa asemuiasca locul cu un colt de paradis: linistea, saramura lui nea Gheorghe si acesta însusi. O discutie cu el îi invada sufletul de pace. Nu era pastorul, era Duhovnicul în carne si oase. Niciodata, nimanui nu i-a dezvaluit reteta sau ingredientele folosite la prepararea zemii care te¬ar fi sculat si din morti. Toti, de la vladica pâna la opinca, nu pregetau, dadeau deoparte orice licoare, spirtoasa sau nu, si nu s-ar zice ca pivnita cabanei nu era burdusita cu de toate. Oala de zece litri, plina ochi, se golea la prima strigare. Nici chiar pestele, care ar fi trebuit sa înoate în ea, nu mai avea cautare. Ea, zeama, saramura, devenea regina festinului. Poate ca asta era si taina pentru care nea Gheorghe n-a fost clintit de aici; nici fostii, nici actualii nu-si permiteau sa-i sufle în ciorba.
În oracaitul în surdina, tamaduitor, Vamesu se lasa prada amintirilor si gândurilor. Îl chinuia de mult o întrebare la care nu aflase înca raspuns. De ce marele sef, local sau central, cum apuca frâiele puterii, devenea aproape automat mare vânator si mare pescar? Înainte de investire, cu siguranta, prea putini dintre ei vazusera o mulineta sau purtasera pe umar o carabina de vânatoare. Dupa, aceste unelte le erau mai indispensabile decât lingura cu care sorbeau saramura. Aici se asemanau pâna la identificare capii comunisti si actualii barosani. Sa fie o gena ancestrala? Seful de trib avea o determinare, trebuia sa asigure hrana celor pe care-i conducea. Contemporanii nici pe departe, prea putin le pasa daca supusii au ce pune pe masa. O modalitate de a-si proba barbatia? Nu neaparat, ar fi atâtea alte prilejuri. Ba un demnitar natâng, în loc sa zburataceasca dropiile cu pusca, si-a alicit un testicol. Si ca la noi la nimeni, tâmpenia cu pricina a devenit eveniment national.
La partida saptamânala de pescuit a primului secretar al judetului erau prezenti sefi si sefuleti de pe paliere inferioare, dar precum rudele sarace, stateau înghesuiti pe micul ponton aflat cam la jumatate de kilometru de debarcaderul cabanei. Nu lipseau cei de la abator, de la vinalcool, multi sefi de restaurante. Si cum corul aplaudacilor trebuia sa fie cât mai armonios, le aveau sau nu cu pescuitul, nu puteau lipsi: directorul de la Combinatul de utilaje speciale, cel de la fabrica de suruburi si de la echipamente de frâna.
Marele Alb, cum era poreclit doar în soapta ultimul prim-secretar, venea numai sâmbata, la ora când noaptea dadea în moleseala, începeau sa mijeasca zorii. Aflase el ca atunci da strechea în ciortani, sageteaza apa în cautarea nimicurilor care sa le umple burtile, ca si cum ar fi fost hamesiti de când veacul. Un tutar de-al lui, activist marunt la propaganda, scolit în materie vreme de o luna într-un oras înfratit din Franta, sosea decuseara. Pregatea sculele, cinci-sase la numar, unele aduse tocmai din Japonia, nu tragea geana peste geana toata noaptea, îi era teama sa nu-l afle seful cu ceva în neregula. “Misia cea mai prima”, cum îi placea sa se împauneze, o avea însa nea Gheorghe. Începând de joi nu mai arunca lighioanelor sroturi si alte delicatese în apa de lânga debarcader. Îi înfometa cu buna stiinta, acestia patrulau zadarnic apele, probabil ca puneau si de niste sedinte interminabile, doar- doar vor da de urma marilor chiolhanuri. Obositi si resemnati, pestii se multumeau cu ce le oferea mama natura: musculite, mormoloci, gâze si alte creaturi.
Cu cel putin o ora înainte de a aparea boss¬ul, cinci-sase zdrahoni tineri si cu ochii neaparat albastri se instalau în dispozitiv. De-a stânga si de-a dreapta cabanei, în stufarisul de pe maluri, aveau locurile lor de priveghi. Echipamentul pescaresc de ultima moda, parca atunci scos din cutie, îi cam dadea de gol, se vedea de la o posta ca nu-s colindatori prin smârcuri si stufarisuri. Fiecare era dotat cu doua lansete, însa de aici începea caraghioslâcul, cârligele erau goale¬golute, fara urma de nada. Daca vreunul ar fi agatat un somotei sau un salau, i-ar fi stricat toata buna dispozitie Marelui Alb. Nimeni nu-l putea concura pe primul pescar al judetului. Misiunea lor era stricta si clara: nici musca sa nu tulbure orele de binemeritata destindere ale acestuia.
Vamesu sorbi alene din bardaca lasata alaturi de nea Gheorghe si zâmbi amar. ”Uite cum revin eu, iar si iar, la locul crimei, dovada ca teoria legistilor în domeniu se verifica.”( ... )

*Fragment din romanul «Padurea Veresiei», aparut postum.